Muzeul sătesc de la Chilia

Povestea e lungă, adîncă şi profund duioasă. Nea Nica ştie că urechile tinere nu o pot pătrunde, dar îmi vorbeşte despre "drumul plin de mărăcini" pe care l-a făcut pe jos, ca Brâncuşi, plecînd de-acasă ca să înveţe meserie. Războiul îl seacă de lacrimi pe Nea Nica, căzut prizonier la ruşi cinci ani şi urmărit încă de amintiri grele. Cînd a scăpat, a venit în satul natal Chilia hotărît să facă un muzeu care să conserve valorile tradiţionale. În loc să fie susţinut, a fost luat în derîdere şi i s-a propus să intre în Securitate. A plecat să facă Şcoala de Arte la Piteşti, purtînd după el o ladă din zestrea mamei. S-a întors şi mai hotărît să facă muzeul, convins că era nevoie de cultură. A locuit într-o rîpă cît timp a adunat de prin sat felurite unelte tradiţionale meşteşugăreşti şi, cu o parte din sculpturile sale, a reuşit să încropească o primă expoziţie. În 1979, muzeul sătesc pe care şi l-a dorit era gata. Soţia şi copiii l-au vizitat de atunci la răstimpuri, dar nu i-a rămas nimeni. O lucrare din os aplicat pe lemn înfăţişează două umbre bătrîne ale tinerilor, fiecare păstrînd imaginea tîrzie a celuilalt. Nea Nica judecă tot: opera, viaţa, osul, lemnul, rostul. Cînd se apucă de lucru ştie că osul îi e rudă, că pe el nu trebuie să se mai semneze. Despre lemn a aflat că păstrează veselia, mişcarea şi suflul întretăiat al jocului românesc. Iar asta îl ajută să găsească răspuns la întrebările care îl frămîntă. Lucrează mai mult cu puterea de judecată, decît cu dalta şi cu freza, cum îl aud zicînd ca pentru sine. Orice încurajare ar fi de prisos în faţa bătrînului artist. Cel care, cu puţin timp în urmă, părea înfrînt de amintiri recuperează forţa destinului colectiv pe care l-a moştenit: "Eu n-am făcut nimic, cine sîntem noi? Părinţii noştri făceau tot! Noi sîntem prea obosiţi să mai facem filozofie, nouă ni se pare că trăim, dar murim pe timp ce trece". Fără să-şi întoarcă privirile, ca şi cum băţul lui ar lovi independent de voinţa sa obiectele din sală, bocăne de trei ori în Energia captivă, clepsidra cu care opreşte timpul. Satul cu artişti voluntari Horele sculptate într-un singur lemn, căluşarii, podoabele ţărăneşti pe care le-a adunat de-a lungul vremii în muzeu, casa bătrînească pe care a adus-o în curtea acestuia, burdoiul de cereale, sania de lemn, sinsiacul în care se piteau cerealele pe timp de război şi toate cele trebuincioase casei l-au făcut pe Nea Nica să clădească viziunea unui cămin al artei sale naive: un sat cu locuitori, păstrat ca un muzeu. Cînd vorbeşte despre aşa idee, Nea Nica e de nerecunoscut. Rîde, sporovăieşte şi îi trage cîte o ţîpuritură sprijinit în băţ. Zice că nu e greu deloc ce vrea să facă, doar că are nevoie de sprijin. Satul ar trebui să fie exact ca atunci cînd era "ghiduş la mama", grîul şi orzul să se vînture în vînt, mămăliga să se pună pe cîrpător sau să se mănînce cu lapte din ceaun, turta din ţăst şi găina la frigare cu usturoi din piua de lemn. Singura diferenţă ar sta în locuitori, care trebuie să fie artişti voluntari, cu pregătire. Astfel, tradiţia şi uneltele care sînt acum piese de muzeu s-ar păstra cum se cuvine. De venituri nu trebuie să se îngrijească statul, ele ar veni din produsele vîndute (cojoace, ştergare, marame etc.) şi din biletele celor care vor veni, ca în pelerinaj, să vadă o atare orînduială. Şi s-ar încinge, astfel, în poieni, hora românească, cu strigături de iureş sau de comandă, sau cu alte strigături de îndemn la jucat sau de satiră: "O lindină şi-un păduche, / Ipingeaua la genuche, / Hai, băieţi, de ţesălaţi, / C-a făcut păduchi d-ăi laţi". Voluntarii şi vizitatorii ar trebui să respecte ordinea firească a lucrurilor, să se vadă fetele cu cusături la poartă şi nevestele cu furca-n brîu ori cărînd vadra în cap, iar bărbaţii, aplecaţi pe coarnele plugului, să facă pomeni şi să înveţe ospitalitatea. Şi mai ales să se ştie că bărbatul e cruce întreagă, trebuie respectat, ca atunci cînd Nea Nica nu făcuse încă armata, dar femeile se ridicau în picioare să îl salute cînd trecea pe drum. Una, Petria, nu se ridicase, dar îşi ceruse iertare că o dor picioarele. Toate relicvele trecutului se înviorează în încăperile muzeului sub patosul cu care povesteşte Nea Nica. Ajutat de ruda sa binevoitoare - osul -, artistul, muzeograful şi ţăranul se întorc la truda semănatului şi a treieratului tradiţional, hotărîţi să ignore aportul noilor tehnologii. Ca să conserve tot ce aminteşte de viaţa bună de atunci, cînd a recreat din os şi lemn scena Mioriţei, Nea Nica a pus de pază un cîine. La Est. Căci la Est e răul, acolo de unde vin inundaţiile. Artistul nu-l urăşte pe Ceauşescu: dacă ar mai fi trăit, el ar fi adus Basarabia acasă. Uneori d-asta nici nu se împacă cu Brâncuşi, fiindcă nu a înţeles că nu era nevoie să fie primit sau chemat aici, unde totul era al lui. Aşa cum a învăţat şi el, ţăranul care şi-a pus în stîlpii porţii, de-a lungul drumului şi în muzeul din fosta şcoală sătească, toate cîte a trăit şi a îndrăgit. În uşa muzeului sătesc din comuna Chilia stătea scris de mînă: "Sînt peste drum, la fondaţie". Cineva, care m-a văzut aşteptînd, a strigat la o poartă către Nea Nica. Cînd l-am văzut pentru prima oară, greu şi absorbit, traversînd înapoia caprelor Moţ şi Ţîpurica şi pregătit să îmi prindă braţul, aproape că ştiam toate cîte v-am spus.