Muzeul Naţional "George Enescu" - Magia nu există

Marina VAZACA
Publicat în Dilema Veche nr. 502 din 26 septembrie-2 octombrie 2013
Muzeul Naţional "George Enescu"   Magia nu există jpeg

„Magia există“ este formula promoţională a Festivalului „George Enescu“ de anul acesta. Sînt nevoită să o contrazic şi să o înlocuiesc cu „Dezamăgirea există“. Şi să încerc să o descriu pe a mea după ce, recent, chiar în săptămîna dinaintea începerii Festivalului, am vizitat muzeul bucureştean care poartă numele marelui compozitor: Muzeul Naţional „George Enescu“, din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei (intenţionat am transcris aceste titulaturi impunătoare).

E ştiut că exegeţii operei lui Enescu, biografii săi, toţi cei care l-au cunoscut şi au scris despre el asociază întotdeauna consideraţiile de specialitate cu admiraţia faţă de excepţionala calitate umană a creatorului, faţă de modestia şi, mai ales, faţă de generozitatea sa. Pentru că trăim vremuri atît de pragmatice, cînd o valoare nu se mai recunoaşte în primul rînd după profilul ei „frumos“ şi „bun“, ci mai ales după cel financiar, reamintesc pe scurt cîteva fapte prin care Enescu ne-a îndatorat şi material: încă din 1913, a donat o sumă importantă din banii cîştigaţi în turneele din Statele Unite către Ministerul Educaţiei din România, pentru crearea unui premiu naţional de compoziţie (primul juriu s-a reunit în acelaşi an, iar premiul a fost acordat fără întrerupere, pînă în 1946). Ateneul Român a fost înzestrat cu o orgă nouă, cumpărată tot din banii oferiţi de el. Cît a durat Primul Război Mondial, toate încasările sale au mers în beneficiul diferitelor fonduri de ajutorare, în special al Crucii Roşii (s-a estimat un total de 600.000 de lei aur); apoi, întreaga viaţă i-a ajutat cu bani pe tinerii muzicieni români aflaţi la studii în străinătate. În fine, a donat statului Vila „Luminiş“ de la Sinaia. Pe de altă parte, tot în spirit pragmatic şi eficient, din convingerea sa profundă că potenţialul muzical al românilor este uriaş, că trebuie cultivat, dat la iveală pentru a fi cunoscut şi recunoscut, Enescu s-a implicat fără rezerve în organizarea vieţii muzicale din România. „Il a payé de sa personne“ – cum spune un critic francez, pentru îndeplinirea acestei misiuni atît de solicitante: a creat orchestra simfonică, apoi Societatea Simfonică „George Enescu“ din Iaşi; în 1920, din iniţiativa sa a luat fiinţă Societatea Compozitorilor din România; a contribuit, de asemenea, la crearea Operei de Stat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trup şi suflet al României şi al muzicii din România... Toate acestea au devenit amintire. Şi, din păcate, amintire care nu a iradiat puterea exemplului său în rîndul celor care ar trebui să o slujească astăzi în „muzeul dedicat memoriei compozitorului“, şi care nu pare a stîrni nimănui tresăriri de conştiinţă.

Muzeul Naţional „George Enescu“ e într-o stare jalnică, atît de jalnică încît dezamăgirea capătă nuanţe de uimire, de revoltă, ruşine, lehamite, chiar deznădejde. În cele trei săli dedicate expoziţiei permanente, documente originale (manuscrise muzicale, corespondenţă, fotografii, ediţii originale ale multor compoziţii) şi facsimile de cea mai proastă calitate, medalii comemorative, precum şi diverse alte obiecte stau înghesuite în vitrine mici şi urîte, spre paguba interesului, dar în sprijinul perspicacităţii; deasupra lor, alte fotografii, diplome, alături de cîteva tablouri au parte de un acroşaj dintre cele mai dezavantajoase, de etichete din hîrtia cea mai proastă, rău decupate şi scorojite, lipite direct pe tencuiala afumată. Explicaţiile, mai degrabă globale („Meleagurile natale“; „Anii copilăriei“; „Un român în lumea mare europeană“ etc.), doar arareori completate de necesare precizări, sînt oferite în română şi engleză; de franceză nici pomeneală, în casa artistului format în mediu francez, pentru care franceza a fost a doua limbă, iar Franţa – ţară de adopţie. Totul pare abandonat, încremenit într-o etalare pe care nu s-a mai gîndit nimeni să o primenească, totul e neglijent şi neglijat, fără gust, fără simţ estetic elementar, pentru că, la un asemenea nivel, muzeografia nu poate fi luată în discuţie. La standul muzeului, cărţile şi discurile – unele interesante – nu pot fi văzute mai îndeaproape pentru că sînt păstrate în două dulăpioare cu geam, care se deschid la cerere, dar a căror cheie nu este chiar la îndemînă. Palatul în sine are nevoie urgentă şi iminentă de reparaţii capitale: le reclamă în mod elocvent pentru vizitatori, din portretul ei, peste care s-a scurs, în dîre lungi şi negre, apa mai multor ploi, Ecaterina Cantacuzino, prima stăpînă a casei. Astfel afectată de intemperii, ea „domneşte“ de la înălţimea şemineului din salonul de la parter, peste două lamentabile şiruri de panouri cu montaje de afişe de concert, care nu fac decît să sporească impresia generală de încropeală. În casa din spatele palatului, cu funcţie administrativă iniţial, unde au locuit cîţiva ani George Enescu şi soţia sa, tristeţea e la fel de mare: se păstrează o oarecare atmosferă, datorită pieselor de mobilier şi a obiectelor personale, dar, acolo, explicaţiile lipsesc aproape cu desăvîrşire, fiind suplinite de... „instrucţiuni pentru folosirea sobelor cu gaze“ şi de alte cîteva texte cu conţinut normativ similar. Şi, pentru ca „plînsul“ să dea în rîs, pe uşa larg deschisă a camerei de baie din capătul holului, deşi nu este nimic de văzut acolo, nici instalaţie originală, nici altceva semnificativ, stă scris „Baie – Bath“! De ce aşa o jale? Pentru că lipsesc fondurile, pentru că Ministerul Culturii, care ştim că face diligenţe pentru repatrierea rămăşiţelor pămînteşti ale lui Enescu, e sărac. Cum altfel?! Şi totuşi, în acest context de sărăcie, măcar din datorie pentru amintirea generozităţii şi a dăruirii manageriale a lui Enescu, puţin spirit de iniţiativă, un pic de imaginaţie, de vioiciune intelectuală, de interes, de solidaritate a lumii muzicale din România, puţin efort pentru aplicarea zicalei „omul sfinţeşte locul“ ar putea compensa multe neajunsuri. Nimic din toate astea.

În septembrie 2013, Muzeul Naţional „George Enescu“, vecin, în Palatul Cantacuzino, cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi cu Editura muzicală, se străduieşte doar să treacă neobservat: în cadrul ediţiei XXI a Festivalului, nu va găzdui nici un concert cameral, nici o dezbatere, nici o expoziţie temporară. În Palatul Cantacuzino, lăsat prin testament, de Maruca Enescu, statului român, „pentru înfiinţarea unui muzeu dedicat memoriei compozitorului“, nimic nu va tulbura memoria rău slujită a compozitorului. Iar cei care nu vor să-şi strice bucuria Festivalului, continuînd să creadă că „magia există“, nu au decît să ocolească prudent Calea Victoriei nr. 114.

Marina Vazaca este traducătoare de literatură franceză, redactor la Muzeul Naţional de Artă al României.

Foto: L. Muntean

1025 16 coperta corin braga jpg
Străinătăți, stranietăți și alte fantasme literare
Mi‑e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru‑profan.
p 17 2 jpg
Pînă la capătul drumului
Filmul vorbește despre condiția de a ajunge mereu prea tîrziu.
1025 17b cover1 jpg
Solo & solos
Curînd ne vor vizita artiști de la celălalt capăt al lumii, din Noua Zeelandă și Australia, care au acumulat cu sîrguință simpatie internațională și și-au făcut în cele din urmă curaj să ne caute și pe noi pe hartă.
image png
O călătorie narativă ajunsă la final: Asociația Heart a încheiat cu succes proiectul „Povești de familie”
Asociația Hearth are plăcerea de a anunța încheierea cu succes a proiectului cultural “Povești de familie” – o inițiativă recuperatoare și artistică
1024 16 cop1 png
Anxietatea lucrurilor definitive
Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.
1024 17 Am avut o livada foto Sabina Costinel jpg
Livezile noastre de vișini
Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.
Doru Covrig Doua maini,model cu roșu și negru, polimer, 17x25x18cm, 1995 jpg
Expoziție personală DORU COVRIG - sculptură mică și desene - la un an de la dispariția artistului
Doru Covrig este pentru arta contemporană un reper al sculpturii conceptuale
Poster orizontal 23 11 2023 Gianni Gagliardi Nomadic Nature jpg
„NOMADIC NATURE”: jazz cu saxofonistul spaniol GIANNI GAGLIARDI, la Sala Radio
A înregistrat peste 40 de albume, dintre care 5 ca solist, albume ce au primit aprecieri foarte bune din partea presei internaționale.
1023 16 antologia palatina cartea a v a produs galerie mare jpg
p 17 2 jpg
Bîrfoteca
Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor.
1023 17 Kenny Garrett jpg
Jazz Syndicate Festival
Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.
1023 21 Iamandi coperta jpg
Adio, Europa de Est!
Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.
1022 16 donnatela jpg
Black Hole Sun
Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.
p 17 2 jpg
Zeița
Și ne arată că această utopie e la îndemînă.
1022 17 The Beatles Now And Then jpg
Beatleși și Stoneși în 2023
The Rolling Stones este o formație în (plină) activitate, niciodată întreruptă, niciodată scurtcircuitată de ego-urile supraexpandate ale componenților.
1022 21 Florescu jpg
Brâncuși, Picasso: artiști, expoziții, efecte în paralelă
Dar acesta e un alt artist, un alt efect în paralel, un alt posibil subiect al unei alte expoziții „în paralelă” care va avea loc cîndva, în viitor.
Poster orizontal09 11 2023 Contemporan în România 2 jpg
„CONTEMPORAN ÎN ROMÂNIA” – seară de jazz și vernisajul expoziției „Centaur”, la Sala Radio
Prin Proiectul Cultural dorim să oferim o revelatoare experiență multimedia
1021 16 coperta jpg
„Grecia călătorește, călătorește mereu”
Grecia călătorește, călătorește mereu.
p 17 jpg
Detalii
Frumusețea filmului e inseparabilă de o stare de plutire a tuturor lucrurilor.
1021 17 cover1 jpg
Încredere
Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă.
1021 21 moscova inhata romania robert bishop e s crayfield editura corint istorie 01 jpg
Origini românești ale Războiului Rece
Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.
1020 16 catre paradis jpg
Paradisul uitat
Negarea radicală a „binarității”
1020 17 Cea care priveste lumea foto Jonathan Michel jpg
Un festival nou în oraș
Minunați performerii cehi, care au făcut slalom prin muzica acelor ani, cu o reconfortantă autoironie, jonglînd cu imagini, costume, coregrafii și mai ales muzică.
BUN MRM 15 noiembrie landscape jpg

Adevarul.ro

image
Criticile unui american îndrăgostit de România. „Acele creaturi cretacice cred că mai trăim sub Ceaușescu“ VIDEO
Un american a povestit pe YouTube lucrurile care le detestă la țara sa adoptivă, România. Totuși, el susține că se simte bine aici și că este îndrăgostit de România, dar nu poate închide ochii la unele probleme.
image
Dr.Vlad Ciurea, despre un obicei banal care poate ucide: „Este adevărat, mai ales dacă persoana este și hipertensivă”
Deși la prima vedere poate părea inofensivă, o ceartă între două persoane se poate încheia tragic. Emoțiile puternice și furia creează condițiile propice unei afecțiuni, care, în unele cazuri, poate fi fatală.
image
Motivele pentru care România are apartamente nelocuite. „Nu ține de vreo criză imobiliară“
Tot mai multe locuințe sunt nelocuite în marile orașe ale României, deși criza imobiliară despre care vorbesc mulți nu a sosit, cel puțin deocamdată. La mijloc ar fi vorba despre alte fenomene.

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic