Muzee în competiţie

„Modelul capitalist al dezvoltării continue, acest imperativ al progresului, e o provocare pentru muzeu. E nevoie de modestie“ – spune, într-un interviu pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, directoarea Staatsgalerie din Stuttgart, Christiane Lange. Criza pe care o descrie se regăseşte în multe ţări cu o infrastructură culturală dezvoltată. În Germania, se pare că s-a ajuns la o fază acută. În ultimii douăzeci şi cinci de ani s-au deschis în jur de 700 de muzee noi. A crescut şi numărul expoziţiilor temporare, nu doar numărul muzeelor. De pildă, dacă vrei să vezi toate expoziţiile de artă organizate în Germania timp de un an, trebuie să participi la cel puţin nouă evenimente pe zi. Concurenţa pentru bani, vizitatori şi atenţie mediatică e acerbă. Presiunea pe manageri şi muzeografi e foarte puternică şi, pînă la urmă, distructivă. Căci, la evaluare, pentru a obţine finanţări publice ori private, muzeele trebuie să arate cifre. Stagnarea sau recesiunea pot înseamna pierderea finanţării. Şi atunci, fiecare încearcă să cîştige cît mai mult public prin te miri ce soluţii. Unii rulează un număr tot mai mare de evenimente, în încercarea de a atinge cît mai multe nişe, alţii creează evenimente spectaculoase, al căror scop principal e să se adreseze unui public cît mai larg. Or, nu asta e misiunea unui muzeu, nu spectaculosul ar trebui să fie criteriul, spune Christiane Lange.

Concurenţă mare e şi pe piaţa de artă. Căci, odată cu apariţia unor muzee noi, a crescut şi preţul lucrărilor. Bugetele, în schimb, au scăzut, căci fondurile publice şi donaţiile private se împart acum la mai mulţi competitori. Aşa se face că muzee importante au acum colecţii incomplete, goluri, lacune, căci nu-şi mai pot permite să achiziţioneze tot ce şi-ar dori. Lucrările circulă mai uşor, căci, constrînse de împrejurări, muzeele îşi împrumută lucrările şi le expun împreună – şi asta e bine! Dar, mai ales în ceea ce priveşte arta contemporană, puţine muzee se pot lăuda cu o colecţie coerentă, structurată, suficient de diversă.

Ar mai fi, apoi, şi un alt efect pervers al acestei competiţii pentru public şi recunoaştere. Goana după succes creează vedete care uneori sînt false valori. Mai ales cei care nu sînt interesaţi de arta autentică se bulucesc să vadă lucrările unui artist precum Damien Hirst, spune Christiane Lange: instalaţiile lui, vîndute la preţuri exorbitante, au intrat şi în colecţiile unor muzee. Preţul de achiziţie e, pentru publicul necunoscător, o garanţie a valorii. Dar cît de valabilă e arta sa, pînă la urmă?

Peste 100 de bienale noi – evenimente majore pentru piaţa de artă – au apărut în ultimii 25 de ani. Asta înseamnă încă o formă de presiune asupra muzeelor, care îşi trimit acolo reprezentanţi în vederea unor eventuale achiziţii. Riscul e ca ispita să fie mai mare decît raţiunea – avertizează Lange.

Marea problemă, spune ea, e că, presaţi de contextul concurenţial, managerii au uitat că muzeul (public) are o misiune social-politică. „Stuttgarter Staatsgalerie e un muzeu public clasic. Obligaţia muzeului e să povestească istoria artelor, s-o transmită într-o formulă pedagogică, la cele mai înalte standarde de calitate. Astfel, îi oferă vizitatorului premisele pentru o bună cunoaştere a artei şi culturii noastre. Instituţia muzeală e cea care a pus bazele disciplinei Istoria artei. Fără muzeu n-ar exista istoricul de artă. Tocmai acest sens originar al muzeului pare să se fi pierdut“, spune Christiane Lange.

Sigur, în România sîntem departe de această realitate. Aici, propunerea provocatoare a muzeografei germane de a reorganiza muzeele, eventual chiar închizînd cîteva instituţii, e aproape neverosimilă. În România, muzeele ajung în stradă pentru că îşi pierd sediile. Noi muzee publice de artă nu se mai deschid. Iar singurul muzeu privat de-abia a fost vernisat anul acesta, la Bucureşti. Fonduri publice pentru achiziţii de artă vin cu ţîrîita. Iar banii, în general, de-abia ajung pentru a acoperi cheltuielile curente…