Multiculturalitatea „dulcelui tîrg al Ieșilor“
– un ghid –
Fără îndoială că municipiul Iași, prin istoria sa specială și pe alocuri spectaculoasă, fascinează. De la bun început, Tîrgul Ieșilor a fost întemeiat, după cum au observat bătrînii cronicari urmați de o pleiadă de istorici, pe locuri bune. Evoluția Iașilor, începînd cu a doua jumătate a veacului al XIV lea, într-o zonă de contact a unor mari unități de relief (Podișul Central Moldovenesc, Podișul Sucevei și Cîmpia Moldovei), la întretăierea unor importante rute comerciale ce legau Marea Baltică de bazinul răsăritean al Mediteranei și Europa Centrală de Părțile Tătărăști, a favorizat mutarea capitalei Țării Moldovei în acest oraș (din a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu) și stabilirea aici a unei populații eterogene. Joris van der Does remarca, în anul 1598, că „din vama mărfurilor care trec pe aici, atît spre Polonia cît spre Turcia, rezultă cel mai mare venit pentru principe“.
Alături de populația locală și-au găsit un rost pe aceste meleaguri numeroase etnii purtătoare de valori diferite și complementare, de multe ori aflate într-o competiție/rivalitate acerbă, fapt specific marilor aglomerări urbane de pe tot mapamondul.
Pe la 1585, potrivit lui Henry Austell – emisarul lui William Harborne, ambasadorul Angliei în Imperiul Otoman, Iașii era „orașul cel mai de seamă din Moldova, unde își are reședința Petru Voievod“ (n.n. – Petru Șchiopul). În capitala principatului locuiau diverse etnii cu orientări religioase felurite. Aproximativ în aceeași perioadă, călugărul iezuit Giulio Mancinelli constata că „aproape toți creștinii catolici, care fuseseră foarte numeroși, trecuseră, din lipsă de preoți catolici, la ritul ortodox“, inclusiv cei din Italia. Biserica catolică „a găsit-o pîngărită de preoții luterani, care veneau adeseori în acel loc spre a face slujbă pentru meseriași, care sînt aproape toți nemți sau unguri luterani“. Comunitatea armenească era înfloritoare „mulțumită negoțului pe care îl fac cu mirodenii“. Armenii, „cu mult mai bogați și mai înlesniți decît toți ceilalți“, au rugat pe călugărul iezuit să slujească la biserica lor, dar au fost refuzați pentru că „le părea rău grecilor și latinilor, care îi erau prieteni, că el le făcea această cinste armenilor deoarece nu-i iubeau și îi disprețuiau“. François de Pavie, baron de Fourqueaux, a fost impresionat de mulțimea și stilul de viață al țiganilor din oraș: „în afara înconjurului Iașilor se află un număr de case ce socotesc eu că ajung la două mii, toate clădite din paie și din lemn și în care locuiesc multe familii din acele neamuri rătăcitoare numite țigani, care plătesc tribut ducelui“.
Pe parcursul veacurilor următoare, orașul Iași și-a păstrat caracterul multietnic, fiind „piața negustorilor ce roiesc din Asia și țările înconjurătoare din Sciția, Polonia, Transilvania și chiar din Italia“ (după cum mărturisea iezuitul ungur Paul Beke la mijlocul secolului al XVII-lea) sau locul unde „se aduc mărfurile cele mai felurite din Turcia, din Țara Tătarilor și din Moscovia și de unde se răspîndesc articolele turcești de vînzare în Polonia, Ungaria și Transilvania“ (aspect reliefat de episcopul catolic Marco Bandini).
Sărind peste veacuri, pentru că spațiul prezentării ne silește la treceri rapide prin timp, caracterul multicultural al capitalei Moldovei s-a accentuat la mijlocul secolului al XIX-lea. În lucrarea Iașii și locuitorii lui în 1840, Alecu Russo ne relata că „populația lui de 60 mii de suflete e tot așa de felurită ca și costumele și un observator de moravuri, stînd la fereastră o jumătate de ceas, ar avea de observat destul ca să poată face cunoștință cu zece popoare și să călătorească totodată în Franța, în Germania și în Orient“. Ovreiul cu anteriul negru „bătut și batjocorit de mulțime“, armeanul „adevărat copil al leneșului Orient“, lipoveni „vechi sectari pribegiți din Rusia“, neamțul „liniștit și meșter“, greci, sîrbi, bulgari „neamuri corcite, care sînt băcani, pitari, hangii, mijlocitori în luptă de moarte cu ovreii care se amestecă în orice meșteșug“, copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, „țigani pe moldovenește… popor ciudat cu care viețuim de veacuri fără să-l cunoaștem încă, nenorocit și gol, trăind totuși vesel și fără grijă sub cortul nomad, furînd, cîntînd din scripcă prin crîșme, necunoscînd altă religie și altă patrie decît șatra și cerul“, cu toții alături de daco-romanul „nalt și voinic, cu vorba deschisă, pitorească și energică“ ce disprețuiește odihna orașului și belșugul prăvăliei, oferă Iașilor un aer special, inconfundabil, de Orient și Occident. După cum istorisește același autor, observator fin al realităților ieșene de acum un veac și jumătate, „neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în limba lor: rusește, nemțește, grecește, leșește și-n alte idiome stîlcite și barbare ale tuturor limbilor; peste toate stăpînește româneasca, limba limbilor pentru popor“.
Urgisitul secol al XX-lea, cu marile lui conflagrații și transformările politice radicale, în împrejurări binecunoscute și analizate de o sumedenie de specialiști, a șters caracterul compozit multietnic și multicultural al Iașilor. Astăzi, comunitatea armenească, cea evreiască și cea grecească abia mai numără cîteva sute de membri, iar organizațiile nemților, francezilor, italienilor, sîrbilor au dispărut cu totul. Comunitatea țigănească este lipsită de coeziune și are reale dificultăți în a se defini. Ieșenii de astăzi sînt, de fapt, cu totul alții față de cei din secolul al XIX lea sau de la începutul secolului al XX-lea. Cu greu putem găsi un locuitor al Iașilor care să-și revendice bunici ieșeni.
De aceea, a cunoaște istoria locului este modul prin care ne legăm de comunitatea din care facem parte. Urmele ei se văd în Iași pe fiecare stradă importantă, fie datorită unor case a căror arhitectură este ruptă din alte vremi, cînd răbdarea și grija pentru frumos și lucrul făcut cu trăinicie erau un ideal, fie datorită unor statui impozante sau unor însemne care precizează, de pildă, că în acel loc a ființat primul teatru evreiesc din lume, în 1876. Sau – fără a fi semnalizat în vreun fel – că în parcarea din fața librăriei Junimea se afla în secolul al XIX lea Hanul lui Petrea Bacalu (un armean unionist), în care a fost ales Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și în fața căruia s-a făcut Hora Unirii, pentru prima oară, în ianuarie 1859, motiv pentru care, după cîteva decenii, edilii Iașiului au hotărît ca acel loc să fie numit Piața Unirii. Oricine are acum prilejul să se informeze despre istoria multiculturală a Iașului folosind un site dezvoltat recent în cadrului unui proiect implementat de o echipă interdisciplinară: www.iasimulticultural.ro.
Odată intrat pe site, ai la dispoziție un ghid de vizitare a orașului pe mai multe trasee organizate după criterii etnice. Găsim ușor, folosind filtrele oferite de interfață, nu mai puțin de zece astfel de posibile tururi: de la evreiesc (cel mai bogat ca puncte pe hartă) la grecesc, armenesc, francez, italian, lipovenesc/rusesc, țigănesc, austriac, german, polonez. Prezența acestor etnici a lăsat mărturii care pot să se constituie în adevărate povești, cel puțin așa rezultă din textele semnate de Rodica Pop (cercetător în filozofie, ce-i drept, dar licențiată în istorie) și Sorin Iftimi (un distins istoric ieșean, muzeograf la Complexul Muzeal Național Moldova, Iași), care sînt scrise într-un stil foarte accesibil, dinamic, fără note de subsol și lux de amănunte care să încarce informațiile clar relatate. La urma urmei, fiind vorba despre viețile unor oameni, unele dintre ele de-a dreptul fabuloase, din rîndurile acestea răzbate atmosfera legendară a unei epoci de mult apuse, atmosferă generată de amănunte de viață cotidiană, de povești de dragoste, de gesturi de generozitate.
Trebuie remarcat că modul în care au fost concepute traseele și stabilite obiectivele este unul echilibrat, mai ales dacă avem în vedere criteriul numeric al fiecărei comunități, dar și contribuția acestora la dezvoltarea economică sau culturală a Iașiului. Cele mai multe repere sînt pe traseul evreiesc, pentru că evreii au constituit comunitatea străină cea mai mare (înainte de al Doilea Război Mondial constituiau jumătate de populația orașului). Fotografiile vechi care documentează textele sînt frumoase, bine alese și doar în puține cazuri nu s-a găsit o fotografie de epocă (pentru clădiri care nu mai există încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cum este cazul bisericii Sf. Grigore Luminătorul din spatele Halei Centrale, care a fost dărîmată de tot în 1899), însă totul este dublat de imagini realizate chiar în această vară (fotografi documentariști: Sînziana Ceteraș și Robert Bouariu), care arată stadiul monumentelor sau locurilor în zilele noastre, ceea ce ușurează identificarea lor în teren.
Recomand acest site nu doar călătorilor care decid să viziteze Iașiul, ci oricărui ieșean, dar mai cu seamă profesorilor și elevilor din oraș. George Pleșu, cel care a lansat proiectul la zece ani după primul site de recomandări culturale ieșene (altiasi.ro), care conținea deja o populară rubrică intitulată „O clădire“, nu s-a limitat la a oferi un produs virtual, ci a stabilit, împreună cu o echipă de ghizi conduși de entuziastul Mihai Bulai, nu mai puțin de 20 de tururi gratuite, derulate pe mai multe trasee și în mai multe limbi. Majoritatea tururilor au început din Piața Unirii, loc în care se găsesc urmele tuturor comunităților etnice din vechiul Iași.
De pildă, Hotelul Traian, care a fost conceput și construit de firma de arhitectură a lui Gustave Eiffel, sau Palatul Braunstein, proprietatea unui cunoscut om de afaceri evreu, care avea multe magazine pe Ulița Mare (Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt de astăzi), sau locul „la tei“ (chiar în capătul străzii Lăpușneanu), unde se adunau țiganii lăutari sau muncitorii zilieri, pentru a-și oferi serviciile. În imediata apropiere s a aflat, de asemenea, clădirea Academiei Mihăilene înființată de Mihail Sturdza, sau Cinema Trianon, tot o inițiativă evreiască. E un punct nodal perfect pentru a decide pe care traseu urmează să pornești călătoria printr-un alt Iași.
Bobi Apăvăloaei este cercetător științific și arheolog medievist la Academia Română, Filiala Iași, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană.
Foto: Piața Palatului, Iași, wikimedia commons
