Modiano şi literatura mondială
A fost o surpriză pentru toată lumea, căci numele său nu figura printre favoriţi. O surpriză atît de mare, încît chiar şi publicaţii serioase, precum The Guardian, i-au transcris numele greşit, botezîndu-l „Mondiano“. Era un fel de wishful thinking: toată lumea şi-ar fi dorit Nobel pentru un scriitor cu adevărat mondial. N-a fost să fie.
Şi totuşi, Patrick Modiano nu e un necunoscut. Autor a 30 de romane şi al cîtorva scenarii de film, publică în medie o carte la doi ani. E unul dintre cei mai harnici autori francezi – iar pe piaţa de carte de acolo, care funcţionează pe ritmuri (şi sume) greu de egalat în alte state europene, perseverenţa chiar e o calitate. Modiano e răsfăţat de critici şi iubit de cititori. Majoritatea romanelor sale ajung rapid în topul vînzărilor. A obţinut numeroase premii literare importante, între care mult rîvnitul Goncourt şi prestigiosul Premiu pentru Roman al Academiei Franceze. E o vedetă literară fără să fie şi un personaj monden. Nu dă prea des interviuri, deşi e curtat de presa literară şi de televiziuni, încă de la începutul carierei de scriitor. Place de l’Étoile, La Ronde de nuit, Rue des boutiques obscures sau Villa triste sînt romane de referinţă ale literaturii franceze contemporane. Cărţile sale au fost traduse şi publicate în 30 de limbi. Cariera fulminantă a început pe cînd de-abia trecuse de 20 de ani. În 1972, după publicarea celui de-al treilea roman, intitulat Les Boulevards de ceinture, France 3 îi consacra un portret în serialul documentar Un siècle d’ecrivains. Altfel decît colegii lui de generaţie, Modiano scrie despre trecut, despre trecutul recent, despre o epocă ce a marcat conştiinţa publică, şi încă mai bîntuie imaginarul colectiv: ocupaţia nazistă. „Trecutul oferă mai multe posibilităţi pentru scrierea unui roman. Pentru că trecutul e voalat, oferă o lumină specială, mai interesantă decît cea a prezentului sau a viitorului. E o lumină tulbure“ – a explicat, atunci, Modiano. Nu a cunoscut direct ocupaţia germană, dar copilăria, petrecută în semiclandestinitate, undeva, la marginea Parisului, căci părinţii lui erau imigranţi, a fost marcată de sentimentul ruşinii şi al vinovăţiei. Întreaga operă a lui Patrick Modiano urmăreşte această perioadă tulbure a istoriei Franţei şi teme precum memoria, sentimentul identităţii, vinovăţia. Romanele sale sînt ca nişte piese de puzzle care alcătuiesc un întreg. Adesea, anumite episoade dintr-un roman sînt aprofundate în următoarele cărţi. Oraşul Paris e un personaj important în toate romanele sale – Modiano cartografiază în detaliu capitala Franţei, străzile, monumentele, cafenelele de ieri sau de azi. Exact această artă a exersării memoriei în literatură a fost şi argumentul pentru care i-a fost decernat Premiul Nobel.
Modiano e un personaj, un nume inconturnabil al vieţii literare din Franţa. Şi totuşi, nici măcar acolo nu conta printre favoriţii la Nobel. Michel Tournier, ca să dau doar un singur exemplu din literatura franceză actuală, ar fost o opţiune cel puţin la fel de valabilă.
Ceea ce i s-a reproşat Comitetului Nobel pentru Literatură în articolele ce anunţau cîştigătorul premiului de anul acesta e lipsa de relevanţă internaţională a lui Modiano: în ciuda numeroaselor traduceri, nu a reuşit să se impună cu adevărat altundeva decît în Franţa. Recunoscînd un „necunoscut“, un autor prolific, dar neconsacrat internaţional, Comitetul Nobel ar duce premiul în derizoriu. Căci – sugerează criticii – dintre atîţia scriitori marcanţi, cunoscuţi şi citiţi peste tot în lume, juriul ar alege să premieze un autor „de nişă“, un neînţeles.
Pot să înţeleg reproşurile şi pot să prevăd că, în ritmul ăsta, într-adevăr, premiul însuşi îşi va pierde relevanţa publică. Dar, pe de altă parte, nu văd de ce un juriu format din literaţi ar trebui să facă concesii de la misiunea sa şi să acorde premii potrivit aşteptărilor publicului. Şi, în definitiv, cum ar arăta Premiul Nobel dacă s-ar acorda prin votul cititorilor?
