"Mi-am recuperat pofta şi credinţa în teatru"
interviu cu Sorin LEOVEANU A fost Hamletul lui Vlad Mugur; a jucat şi în alte spectacole din ultima parte a vieţii lui Mugur, în Carnavalul bîrfelor şi Aşa este, dacă vi se pare, iar experienţa colaborării cu un mare regizor l-a marcat puternic. A jucat apoi în Revizorul lui Claudiu Goga, la Naţionalul din Craiova, în Îmblînzirea scorpiei, spectacol făcut de Mircea Cornişteanu la acelaşi teatru, în Leonce şi Lena al lui Alexandru Dabija şi în alte cîteva, la Odeon. Sorin Leoveanu e un actor cumva atipic pentru generaţia sa, fie şi pentru că vocaţia lui e acel "teatru de artă" aflat în agonie în România de azi. Un soi de dezamăgire anarhistă, în care se amestecau viaţa şi teatrul, l-a dus departe: el şi Luiza Cocora au plecat în 2004 în Canada, lăsînd în urmă Teatrul Odeon, Bucureştiul şi ţara, în general. Cum puţini ar fi crezut, Leoveanu s-a întors după un an petrecut la Montréal. De atunci, a jucat în ultimul film al lui Lucian Pintilie, Tertium non datur, o adaptare după nuvela Capul de zimbru a lui Vasile Voiculescu, iar acum îl joacă pe Lopahin în Livada de vişini, în primul spectacol după şase ani al lui Alexa Visarion, pe scena de la Craiova. Cine ar putea spune dacă întoarcerea lui a fost o înfrîngere sau o victorie!? Cum ai aflat că Lucian Pintilie te voia în filmul lui? La telefon. Am aflat la telefon, într-o dimineaţă, la Montréal. M-a sunat să-mi spună de Capul de zimbru , eu eram foarte obosit şi ameţit din cauza diferenţei de fus orar, aşa că nu i-am răspuns pe loc. Dl Pintilie mi-a lăsat în căsuţa vocală numărul lui de telefon, l-am sunat înapoi a doua zi, mi-a spus despre ce e vorba şi-am mai vorbit de cîteva ori timp de patru-cinci luni. Mi-a trimis apoi pe mail scenariul, ne-am scris mesaje, am stat de vorbă şi cu secretara lui... De văzut, ne-am văzut prima dată la Bucureşti, cînd a venit să mă ia de la aeroport. Care va să zică Lucian Pintilie nu te văzuse niciodată înainte?! Văzuse o poză cu mine din Aşa este, dacă vi se pare (de acum cinci ani, de la Naţionalul din Craiova), pe site-ul de la Odeon. Asta-i atrăsese atenţia, aşa mă ştia. Cum a fost la filmări? A fost uimitor. Uimitor! E primul film pe care l-am făcut, nici nu ştiu cum a ieşit, n-am vrut să-l văd înainte. Ştiu că pare un clişeu, dar chiar a fost o lecţie de viaţă şi o lecţie de actorie, pentru că înveţi foarte multe din punct de vedere uman, dincolo de tehnică. E extraordinar să lucrezi cu Victor Rebengiuc. Toţi cei cu care am colaborat sînt actori excelenţi, şi Cornel Scripcariu, şi Tudor Istodor... Nici eu nu ştiu cum a ieşit Tertium non datur, dar am văzut Livada de vişini - cea de la Craiova, că era cît pe ce să joci şi în Livada... lui Sorin Militaru, de la Odeon -, şi cred că Lopahin e cel mai bun rol al tău de la Hamlet încoace . Hmm... Cam da. Şi-n Revizorul m-am simţit foarte bine, dar acest spectacol vine după o perioadă grea - pe care . tu o ştii - de lipsă de încredere şi de credinţă, şi după un an petrecut în Canada unde nu am făcut nimic. M-a ajutat foarte mult, pentru că schimbînd total şi ţara, şi problemele, şi oamenii, şi necazurile, luînd-o de la capăt la o vîrstă destul de nepotrivită, la 30 de ani, cînd e cu totul altceva decît dac-ai avea 10 ani, m-am "curăţat", am reuşit să accept lucruri cu care, dacă aş fi rămas aici, n-aş fi ajuns niciodată la un compromis. Probabil că mi-am recuperat cumva energia, pofta şi credinţa în teatru, pe care credeam că le-am pierdut. E ceea ce aveam nevoie acum. Cu Livada de vişini a lui Militaru era cu totul altceva. Nu numai că rolurile nu erau aceleaşi - acolo aş fi jucat Epihodov -, dar viziunile sînt absolut diferite. Pînă la urmă, eu n-am văzut spectacolul de la Odeon, dar ştiu cum am repetat. La Alexa se încearcă o radiografie a structurii umane din fiecare personaj, pe cînd la Sorin Militaru contau alte mjloace. Totuşi spectacolul nu l-am văzut... Livada de vişini, Leonce şi Lena, Portretul lui Dorian Gray... Cum se face că ai o asemenea aplecare către teatrul clasic, la vîrsta ta, ca să zic aşa? Eşti o raritate printre actorii de vîrsta ta . Dar, vezi tu, se prea poate să fie şi din cauză că altceva n-am jucat. Nu ştiu, una dintre multele, multele probleme ale sistemului teatral românesc e că aceiaşi oameni care joacă în teatrele de stat, joacă şi în teatrele independente. În cazul meu, s-ar putea să fie şi din cauză că nu sînt în Bucureşti, deşi am fost, dar nici atunci nu s-a întîmplat să fac altceva. O întrebare grea: Luiza a rămas pe mai departe în Canada, tu ai revenit la Craiova, acolo unde erai acum trei ani. De ce te-ai întors? Pentru că meseria mea nu mi-o pot face acolo. Cel puţin eu cred că nu pot, alţii încearcă. Pe lîngă problemele mele de adaptare, problema limbii şi a vîrstei, şi mentalitatea e alta. Uite, de exemplu, am văzut nişte spectacole cu actori de vîrsta mea şi ce m-a şocat de prima dată la ei a fost limbajul corpului. Pe lîngă faptul că ei nu-şi exteriorizează suferinţa aşa cum o facem noi, ei nu simt la intensitatea la care o facem noi, gesturile lor cotidiene sînt total diferite. Pentru ei, moartea unui părinte n-are acelaşi dramatism ca pentru români sau estici sau europeni. Pentru ei, ăsta e cursul normal al vieţii. Gesturile le sînt atît de uşoare - nu numai pentru că au o foarte bună şcoală de film, aici era vorba de teatru, totuşi -, stăteau altfel pe scenă, aveau altă dinamică a celor mai banale mişcări, cum ar fi să dai mîna cu cineva... Corporalitatea lor era alta. Dacă ai destulă luciditate, îţi dai seama de propriile limite. De pildă, Luiza lucrează cu Lee Strasberg. Ea poate, are tăria să facă asta şi sper să-i meargă cît mai bine, eu n-o am. E un teatru pe care-l ştiu şi pe care vreau să-l fac, în care cred. E şi bine, e şi trist, în acelaşi timp. Acesta e motivul pentru care m-am întors. Ceea ce nu înseamnă că nu regret, mai ales, lumea de acolo. Acolo nu ţipă nimeni la tine şi ai tot timpul impresia că oamenii te ascultă. E o lume mai bună, doar că nu e a mea. Din păcate.
