Mai e nevoie de artă?

Aceasta pare a fi întrebarea pe care o pun cei care hotărăsc acum soarta culturii tinerelor generații. Doar lipsa dragostei față de copii sau ignorarea rostului artelor în viața omului pot explica actuala dezbatere inițiată de Ministerul Învățămîntului asupra educației artistice în școala generală, la care sperăm să participe activ și Ministerul Culturii.

De fapt este vorba de eliminarea oficială din cursul inferior al liceului a educației vizuale și muzicale, prin marginalizarea lor ca dexterități fără importanță, la care se poate renunța ușor, și de obicei se și renunță, în favoarea unor materii mai serioase, ca matematica sau româna, care se cer la examenele de treaptă.

Nu se propune o dezbatere, ci se cere doar o aprobare, într-o formă sau alta, a restrîngerii timpului alocat artelor vizuale, pentru care ministerul propune în clasele a IX-a și a X-a alegerea între o oră la două săptămîni (alternînd cu muzica) sau o oră săptămînal într-una dintre cele două clase (și muzica în celălalt an).

Oricum, într-o singură oră dintr-un singur an nu se poate pune în practică programa, care inițial fusese gîndită ca un ansamblu coerent întins pe toată durata școlarizării.

Această minimalizare a educației artistice în școala generală, obligatorie, este o acțiune care persistă de mai mulți ani și împotriva căreia am înaintat numeroase proteste.

În locul numărării de formă a minutelor repartizate unor discipline care par că nu mai contează, dezbaterea ar trebui să se ocupe de fondul problemei, să cerceteze ce s-a schimbat în ultima vreme în viața tinerilor, care sînt nevoile lor și cum pot cei mai vîrstnici, cu experiență, să-i ajute.

De curînd, o tînără care s-a prezentat cu numele mic, Alexa, cum se obișnuiește acum, mi-a vorbit despre generația ei, Z, care îi cuprinde pe cei care au acum între 1 și 24 ani. Întrebînd-o ce au în comun ca preocupări culturale, mi-a răspuns, cu o luciditate și o precizie admirabile: „Lumea digitală. Arta, literatura etc. sînt simțite de către noi via Internet. Majoritatea cărților se citesc pe Amazon sau Kindle, iar arta modernă începe să se transforme în instalații online“.

Căutînd pe Internet, am găsit ca exemplificare pentru generația Z un clip creat de o copilă, frumoasă și proaspătă, Iuliana Beregoi, care-și cîntă și dansează versurile. Acestea încep așa: „Trec zile trase la indigo / Mergem la școală sau la birou / În hanorac sau într-un sacou / Ohh, ohh / Viața nu ți face nici un cadou / Azi îți e mai bine și mîine e rău / Dar o luăm de la capăt din nou / Ohh, ohh“…

M-am îngrozit: cum se poate să fii tînăr, sănătos și viața să ți se pară atît de plicticoasă? Cum se explică situația actua-lă? Toată lumea pare să fi uitat ce sînt și la ce servesc artele, ignorînd nu numai rolul lor în comunicarea dintre oameni, aportul lor în formarea culturii generale, dar și funcția lor esențială pentru asigurarea echilibrului sufletesc al oricărui om.

E adevărat că trăim la o cotitură a istoriei. Cunoașterea a depășit limitele socotite firești pînă nu demult, comunicarea s-a extins pe întreg globul pămîntesc (prin telefon, TV etc.) și a devenit mereu mai rapidă. Ce se cîștigă în viteză se pierde însă în profunzime, iar consecința grabei este superficialitatea, înlocuirea valorii autentice cu impostura. Or, arta cere atenție mărită, concentrare, meditație, timp pe care nu-l pierzi, ci care te face să trăiești cu adevărat și să nu te plictisești niciodată.

Principala confuzie este cea dintre științe și arte

Toată lumea ştie că pentru viaţa practică avem nevoie de informaţii exacte, pe care toţi oamenii să le înţeleagă la fel (de exemplu, cuvîntul STOP sau semaforul roşu), iar pentru a asigura precizia exprimării raţionale, logice, s-au stabilit toate regulile gramaticale.

Din materialul limbajului curent este alcătuită însă şi poezia, din sunete asemănătoare vorbirii s-a dezvoltat cîntecul, cu condeiul pe hîrtie, dar și pe monitorul computerului se poate nu numai scrie sau socoti, dar şi desena etc. etc. Care e deosebirea?

Oamenii de ştiinţă au ajuns de mult la convingerea că arta e un alt mod de comunicare decît transmiterea informativă. Pe cînd gîndirea logică, precisă, implică doar materia cenuşie pe o zonă restrînsă, arta reprezintă o trăire intensă a întregii ființe, la care participă nu numai gîndirea raţională, ci şi toate celelalte funcţii sufleteşti şi trupeşti, nu numai ale creatorului, care descoperă un nou tîlc vieţii, dar şi ale spectatorului care primeşte darul. Compunînd sau ascultînd un poem sau o melodie, pictînd un tablou sau privindu-l numai, întreaga făptură este acaparată şi vibrează la unison, senzaţiile trezesc emoții și sentimente care se leagă de amintiri, deschizînd orizonturi noi proiectelor de viitor. Cercetătorii au constatat că în timpul ascultării unui concert se activează nu numai zonele gîndirii logice, ci absolut toţi centrii nervoşi ai creierului, se produce fiziologic, efectiv, acea trăire totală specifică artelor.

În organizarea învățămîntului general, obligatoriu, s-a considerat că, odată ce elevii talentați s-au orientat singuri către școlile de specialitate, cei rămași nu mai merită atenție, uitînd că publicul, căruia i se adresează creatorii, trebuie cultivat și el, pentru a recepta mesajele artistice. Orice om dorește să simtă că-și petrece viața din plin, participînd cu toată ființa, cu adevărat, la descoperirea armoniilor muzicale sau vizuale.

Educația artistică a tuturor elevilor are urmări profunde pentru întreaga lor existență, din copilărie și pînă la bătrînețe, nu sporește numai bagajul cultural, înțelegerea trecutului și a prezentului, dar contribuie și la modelarea caracterului, la dezvoltarea personalității unice a fiecărui om, la ieșirea din turmă.

Arta adevărată cere fantezie, dar nu permite minciuna. Ascultînd muzica socotită cea mai bună sau văzînd picturi sau sculpturi celebre, fiecare rezonează diferit, potrivit propriei alcătuiri. Pentru a se cunoaște pe sine, elevul trebuie să fie inițiat să-și dirijeze atenția spre opera contemplată, dar în același timp şi asupra propriilor sale reacţii sufleteşti, încercînd să le conştientizeze. Doar astfel el va putea intra în reală comunicare cu creatorii imaginilor privite şi concluzia va exprima părerea lui sinceră, autentică asupra celor văzute (eventual constatarea că dorita comunicare nu a avut loc, dar se va face poate în viitor…). Altfel riscă să adopte orbește opinia grupului din care face parte sau să declare impostura drept o valoare autentică doar pentru a nu rămîne mai prejos de ceilalți. Astfel, exercițiile de analiză a imaginilor artistice devin mijloace eficiente de dezvoltare a spiritului critic, practicat cu onestitate și competență.

Fixarea atenţiei într-un timp mai îndelungat, absolut necesară pentru a permite intrarea în rezonanţă a tuturor funcţiilor sufleteşti, poate fi un antidot împotriva superficialităţii spre care ne împinge graba activităţilor zilnice, dar mai ales frenezia distracţiilor rapide şi uşoare, „genul scurt“ cultivat de televiziune şi de jocurile pe calculator.

Modele trecătoare nu trebuie să ne facă să uităm adevărurile stabile, reacțiile umane elementare pe care se bazează comunicarea extraverbală. (Albul și negrul, lumina și umbra evocă inevitabil diferențele dintre zi și noapte, roșul e cald și albastrul rece etc.)

Dar arta nu trebuie căutată numai în muzee sau în sălile de concert, ea există în orice înfăptuire, conștientă sau nu, reușită sau nu, la îndemîna oricui.

Pentru a da un singur exemplu, imaginea umană este un domeniu pe care am reușit să-l introducem în învățămînt în ultimii ani și care ar merita să fie re-luat pentru fiecare nouă generație de elevi. Putem să nu călcăm toată viaţa într-o expoziție de artă, dar sîntem obligaţi să ne creăm în fiecare zi imaginea, ca o a doua piele, cu care ne înfăţișăm înaintea semenilor. (Nu e vorba numai de veşminte, ci de întregul aspect, de la tunsoarea părului şi pînă la şireturile de la pantofi.) Acest înveliş afişează cine e purtătorul sau drept cine vrea să fie luat, ce rol joacă şi ce loc ocupă în societate, dacă e bărbat sau femeie, tînăr sau bătrîn, îi exprimă personalitatea şi îi trădează nivelul culturii şi al gustului.

Această imagine este alcătuită cu aceleaşi mijloace vizuale ca şi o operă de artă, ca de pildă portretul Giocondei al lui Leonardo da Vinci sau statuia lui David a lui Michelangelo, din desen, care stabileşte proporţiile şi contururile, din umbre şi lumini, care modelează volumele, din culori, care stîrnesc adînci stări afective, pe cînd materialele din care sînt făcute declanşează reacţii polisenzoriale. Omul poate fi privit ca o picto-sculptură cinetică, prima și cea mai însemnată ramură a artelor decorative. Percepută conștient, dar mai ales subconștient, imaginea fiecărui om îi comunică prezența și îl caracterizează, iar citirea ei poate fi o activitate pasionantă oriunde, pe stradă sau în tramvai. În afara uniformei, necesară comunicării funcțiilor publice, care e detaliul prin care fiecare își afirmă personalitatea inconfundabilă?

În acelaşi fel ar putea fi abordate şi la orele de muzică unele probleme legate de viaţa zilnică. Uimitor mi se pare dezinteresul pentru muzica vorbirii. Acelaşi cuvînt poate fi rostit dulce, ca o şoaptă de dragoste, rece, cu indiferenţă, aspru, cu ton de poruncă, sau agresiv, ca o insultă. Asta învaţă însă numai actorii la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică. Dar de ce să nu înveţe şi omul de rînd că, aşa cum zice dictonul francez, „Le ton fait la musique“? Inflexiunile vocii sînt muzică, rostirea urcă şi coboară ca şi notele pe portativ, se amplifică de la şoaptă la strigăt, şi nu numai ariile operelor, cîntate în cuvinte, dar şi muzica instrumentală porneşte de la vorbire pentru a exprima stări sufleteşti.

Atenţia pentru ceea ce spunem trebuie să fie la fel de mare ca şi pentru felul cum o spunem. Specificul naţional al creaţiilor muzicale se datorează desigur, într-o mare măsură, muzicalităţii limbii, dominaţiei unor consoane sau vocale sau a unor anume ritmuri.

Universităţile de Artă Teatrală şi Cinematografică şi Conservatoarele de Muzică şi-ar putea intensifica cercetările interdisciplinare pe această temă, oferind viitorilor profesori noi posibilităţi de a atrage şi implica elevii. Am avut pe această temă o emisiune la TV cu regizorul Radu Dănilă și sper să continuăm cîndva.

În concluzie, e nevoie de o reconsiderare fundamentală a predării în şcoală a comunicării umane, iar limbajelor extraverbale, vizual şi muzical, ar trebui să li se dea aceeaşi importanţă ca şi limbii materne pentru ca orice elev să iasă din şcoală iniţiat nu numai în literatură, ci şi în posibilităţile expresive ale imaginilor şi sunetelor, de la utilizarea lor în viaţa zilnică şi pînă la culmile artelor.

Capacităţile dobîndite astfel de tineri în școala generală le-ar fi de folos toată viaţa, şi după pensionare. Pentru cei care nu au avut pînă acum şansa formării artistice, ar trebui desigur ca educaţia continuă, enunţată ca un ţel al ultimelor legi ale Ministerului Învăţămîntului, să fie pusă în practică, pentru a deschide în faţa vîrstnicilor orizonturi noi de îmbogăţire sufletească. Longevitatea a devenit un fapt real, iar măsurile de prelungire a activităţii sînt o consecinţă. În multe ţări există programe speciale adresate celor care, după pensionare, nu numai că se bucură de răgazul mult aşteptat pentru a învăţa, dar doresc şi să practice artele pentru care nu au avut pînă atunci timp.

Se ştie acum că „funcţia creează organul“, dar şi că „numai funcţionarea îl întreţine“, după formula americană „use it or lose it“. Nu numai vizite în muzee şi conferinţe, dar şi lucrul în ateliere de arte pot face pe oricine să se simtă tînăr. Cu ochiul sufletului astfel trezit la viaţă, orice mică plimbare pe strada cea mai cunoscută, privind atent fiecare casă, poate deveni un adevărat spectacol.

Priceperea de a comunica prin arte poate fi astfel, toată viaţa, o nepreţuită sursă de încîntare, de vitalitate, de tinereţe. 

Adina Nanu este critic și istoric de artă.

Foto: Les Demoiselles d’Avignon, Pablo Picasso