"M-am bucurat cînd am aflat că se numea jazz"
interviu cu Aura URZICEANU Dacă e adevărat că orice interviu tinde spre dialog înseamnă că am eşuat. Candoarea şi energia Aurei Urziceanu m-au învins. După conferinţa de presă de patru ore - prilejuită de lansarea primului volum al unui album Best of - eram sfîrşit. Întrebările pregătite erau de prisos, cursivitatea discursului îmi scăpa ineluctabil, consemnam. Dezinvoltura frazei şi oralitatea m-au transformat în copist. Aura Urziceanu m-a cîştigat ca spectator. Ce muzică mai ascultaţi în afara jazz-ului? Muzica de operă, cea clasică cu care am crescut şi cu care m-am dezvoltat, muzica pop, folclorul... Îmi plac toate genurile. Poate nu întîmplător, dar m-am detaşat de celelalte genuri cînd am început să cînt de la o vîrstă foarte fragedă. Imediat ce auzeam un cîntec, începeam să-l cînt eu însămi. O dată, de două ori, de trei ori... A patra oară deja mă plictiseam şi, păstrînd versurile, schimbam linia melodică originală. Mai întîi pe ici-pe colea, pe urmă complet şi acesta a fost un experiment pe care l-am făcut întotdeauna. După aceea mă plictiseam şi de versuri şi am început să creez linii melodice cu onomatopeice. Aşa am început să improvizez, to scat, cum se spune, neştiind că genul acesta de muzică era în vogă, aparţinea americanilor de culoare şi se numea jazz. Abia după cîţiva ani am aflat de jazz de la un prieten care lucra la radio. I-am ascultat apoi pe Duke Ellington, pe Ella Fitzgerald şi m-am bucurat mult cînd am aflat că se numea jazz. Am ştiut de atunci că e genul meu şi aşa m-am lansat. Datorită jazz-ului m-am detaşat de tot ce era atunci în ţară şi m-am hotărît să plec. Americanii au fost impresionaţi, m-au admirat şi m-au respectat. Am cîntat cu cei mai mari muzicieni, am fost descoperită chiar de către Duke Ellington şi am semnat un contract extraordinar cu agenţia lui de impresariat. După moartea acestor mari muzicieni, copiii lor au continuat să facă acelaşi lucru pînă în ziua de azi. V-au reînnoit contractul? Da, şi de aceea cînt în continuare acolo şi nu aici. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-am dorit dintotdeauna să cînt de dimineaţă pînă seara şi asta mi s-a oferit. Care este "descendenţa" dvs. muzicală? Cine v-a inspirat în mod deosebit? În afară de George Enescu, maestrul muzicii clasice româneşti, sînt mulţi compozitori care m-au inspirat. Mi-am început ucenicia cu minunatele melodii scrise de marii noştri compozitori de muzică uşoară: Ion Vasilescu, H. Mălineanu, Radu Şerban, George Grigoriu - care i-a ajutat enorm pe tinerii talentaţi, inclusiv pe mine -, Mişu Iancu şi mulţi alţii. Mai tîrziu au apărut Horia Moculescu, Ion Cristinoiu, Anton Şuteu, Laurenţiu Profeta şi Aurel Giroveanu. Petre Filipescu este un alt compozitor care m-a ajutat foarte mult. Toţi au fost compozitori foarte mari. Melodiile lor erau simple, le învăţai imediat şi le cîntai cu mare plăcere. Îmi amintesc că pe vremea aceea la noi nu era aparatură modernă cu care să orchestrezi un cîntec. Dar exista un Paul Enigărescu de la Radio-Televiziune, o Sanda Cepraga de la Electrecord, sau Alexandru Imre, acest inginer de sunet minunat, sau Pedro Negrescu... Aceştia sînt eroii muzicii noastre. Deşi lucrau cu o aparatură depăşită, talentul lor i-a ajutat să facă imprimări fantastice. "Dor de viaţă", de pildă, este înregistrat cu Paul Enigărescu în studioul de televiziune de atunci. Eu sînt pentru instrumente moderne în muzică, dar ce am auzit în ultimul timp, nu numai aici, dar şi în alte locuri din Europa, m-a dezamăgit. Între sunetul artificial al unei tobe de Mickey Mouse şi bateristul care cîntă pe viu, este o mare diferenţă. Aşa cum nici la orgă nu se simte intensitatea atingerii ca la pian... Sigur. Aici intervine şi personalitatea muzicală. Fiecare are touché-ul lui personal. Înainte era o industrie muzicală fantastică, unul cînta mai grozav, altul mai puţin, dar măcar totul se cînta live. Este greu să găseşti un bun baterist de jazz? Nu chiar, dar şi aici este un aspect foarte important. De exemplu, Quincy Jones şi-a cîştigat faima de producător prin talentul de a lua un baterist din Chicago, basistul din Los Angeles şi pianistul din New York. Indiferent dacă aceştia mai cîntaseră împreună înainte sau nu. Însă ce le spunea şi cum le cerea el să cînte îi conducea sigur la succes. Cît de importantă e improvizaţia? Ca să poţi cînta jazz ai nevoie de mai multe calităţi. Nu e de-ajuns auzul armonic, nici tehnica, trebuie să ai libertate, să-ţi cunoşti, în primul rînd, instrumentul la superlativ. Iar la asta nu ajungi decît dacă ai o foarte bună educaţie clasică. Jazz-ul este singurul gen muzical în care te simţi absolut liber. Iei tema gata compusă, pe care trebuie însă să o respecţi, şi după aceea eşti liber să o cînţi cum simţi tu. În principiu, actul artistic parcurge trei etape: creaţia (inspiraţie, idee), interpretarea (formarea, generarea morfologică) şi receptarea (impactul gîndit ca feed-back). În jazz, primele două se contopesc în improvizaţia de care vorbeaţi. Este o modalitate mult mai directă de a relaţiona cu publicul şi, din acest motiv, impactul a fost mult mai mare. Sigur, şi aici intervine un anume talent pentru improvizaţie, pentru a auzi acea armonie. Ca să improvizezi bine trebuie să fii creativ. Am cunoscut talente mari care au copiat un original şi cărora le-a ieşit ceva chiar mai bun decît originalul, dar asta n-a avut nici un efect, nici o greutate din punct de vedere muzical. Cum v-a influenţat jazz-ul? Deşi am fost comparată cu Ella Fitzgerald, am reuşit să am un stil personal. Eu am fost prietenă cu Sarah Vaughn şi, deşi unii au preferat-o Ellei, Sarah Vaughn a improvizat oribil. Ella suna ca un instrument; era mare diferenţă între ele. De altfel, dintre toate cîntăreţele, Billy Holliday, Sarah Vaughn, Diana Shore, Dinah Washington, toate cu o faimă mondială, Ella este singura care a fost recunoscută în chip absolut. Ei bine, am fost comparată cu ea, deşi sînt mai modernă, pentru că sînt şi mult mai tînără decît ea. Dar n-am copiat niciodată ce a făcut Ella. Nu am avut nevoie, am avut viziunea mea şi am cîntat mereu aşa cum am vrut eu. Toată lumea zice: A... improvizezi! Dar nu. Nu este aşa de simplu şi de uşor. Cînd improvizezi, trebuie să devii parte instrumentală. Saxofonul are specificul lui, trompeta şi pianul - la fel. Aşa şi vocea. Ceea ce alegi să exprimi, o frază muzicală sau o linie melodică, este foarte important să vină cît mai aproape de sunetele instrumentului. Nu un simplu Shuby-doom sau Scooby-doo... Ascultîndu-mă, mi-am dat seama că de-a lungul anilor am cîntat în mai multe feluri. Prin '65 m-am exprimat într-un anume fel, în '66-'67 în alt fel, în '70-'74 în alt fel... Aproape că în fiecare an am cîntat altceva. Soţul meu a păstrat un număr mare de înregistrări şi aşa mi-am dat seama de schimbări. De cînd eram copilă, am experimentat. Şi ca sunet, şi ca emisie, şi ca volum, şi ca mod de a improviza. Numai asta m-a interesat.
