„M-a marcat profund întîlnirea cu Pintilie“ – interviu cu Horea LAPTEȘ

Publicat în Dilema Veche nr. 775 din 27 decembrie 2018 – 9 ianuarie 2019
„M a marcat profund întîlnirea cu Pintilie“ – interviu cu Horea LAPTEȘ jpeg

Horea Lapteş este operator, director de imagine şi fotograf. L-a cunoscut pe regizorul Lucian Pintilie înainte ca domnia sa să filmeze, în 1979, De ce trag clopotele, Mitică? După ce l-a filmat pe Pintilie pe platou, a realizat, cu greu, un documentar unic, început ca un making of şi intitulat Fără titlu. Filmul, un document extrem de valoros şi cu un destin complicat, a fost proiectat recent în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest. Am vorbit cu Horea Lapteş despre Fără titlu şi despre prietenia sa cu cel mai important cineast român. 

Ce este documentarul care se numeşte, cu echivoc, Fără titlu?

E un film care, după 38 de ani de la filmarea lui și 28 de la „asamblare“ – mă refer la montaj –, poate prezenta publicului, sau oricărui alt privitor, o imagine mai puțin cunoscută a lui Lucian Pintilie – imagini cu el lucrînd nu existau pînă în acel moment. În anii ’70-’80, noțiunea numită „making of“, nu exista (azi face practic parte din contract, înainte de începerea unui film).

Existau mici reportaje, făcute pe parcursul unei singure zile, cu un regizor care privește prin aparat, spune „motor“ și „stop“. Vedeam cîteva imagini cu el dînd indicații unor actori, apoi urmau actorii care spuneau cîteva vorbe. Cam atît, în maximum cinci minute.

Încercări au mai fost în România, dar firave și nesemnificative. Singura reușită notabilă a fost în teatru, unde Cornel Cristian și Traian Rocșoreanu l au filmat (pentru TVR) pe Liviu Ciulei, la repetițiile cu Furtuna, prin 1977. Nu vreau să spun prin asta că am fost un precursor. Nu eram prea conștient, pe vremea aceea, de ce anume vreau să fac.

Văzusem un film american, despre culisele turnării altuia. Dar era foarte tehnic, axat pe efecte speciale, filmări cu machete etc. Era film de televiziune, impersonal și superficial. Totul a pornit din admirație și dragoste pentru Lucian Pintilie. Îi văzusem filmele, cele trei de pînă atunci, care, toate, m-au răscolit și m-au fascinat deopotrivă.

Nu văzusem, din păcate, nimic pus în scenă de Pintilie – cu o excepție: reprezentația nr. 2 a Revizorului – un şoc! Şi azi mai țin minte imagini și momente, deși la acea vreme eram un adolescent, neînțelegînd mare lucru, nici din Gogol, nici din ce înseamnă o viziune scenică. Şi, mai ales, nu văzusem marele succes cu D’ale carnavalului, dar auzisem și citisem atîtea… Cu alte cuvinte, nu aveam prea multe comparații sau repere legate de Pintilie. Dar m-am înhămat la drum.

Şi cum aţi ajuns să îl filmaţi pe Lucian Pintilie în timpul turnajului la De ce trag clopotele, Mitică?

Totul a început prin toamna anului 1979, cînd am aflat că Lucian Pintilie pregătește un film după D’ale carnavalului. Bunica mea maternă era prietenă din copilărie cu Clotilde Attas Bertola (mama actriței Clody Bertola). La sora acesteia, Fortunata, aveau loc întîlniri săptămînale, între cucoane, unde se bea ceai şi se juca bridge. Cîteodată o însoțeam pe bunica, curios să aud povestirile doamnelor. Uneori, venea și ­Clody cu soțul – Lucian Pintilie, care aducea biscuiți și ciocolată de la Paris. Acolo l-am întîlnit prima oară pe Pintilie. Eram copil. Aflînd de film, am implorat-o pe bunica să mă ajute să fac rost de scenariu, ca să-l citesc. Peste cîteva zile îmi zice să mă duc undeva în Bucureștii Noi, unde se afla sediul producției. Acolo sînt întâmpinat de Pintilie, care o roagă pe Mariana Petculescu, regizor secund, să-mi dea scenariul. Ea îmi întinde un exemplar și atunci îl văd făcînd ochii mari și zicîndu-i: „Nu pe ăsta! Ăla cu roşu!“

Atunci am înțeles că exista o variantă „oficială“ și una adevărată. Am luat scenariul și dus am fost. Fascinat, impresionat, am stat pe gînduri și mi-am zis că nu pot rata ocazia asta, să-l văd filmînd. Mai mult: cum ar fi să-l filmez filmînd? Fără să știu de unde și cum să apuc „subiectul“, m-am dus să înapoiez scenariul (nu fără a-i face o copie) şi să discut cu Pintilie ideea care-mi trecuse prin cap. Acolo, surpriză: Mariana Petculescu îmi spune înduioșată că a plecat la Paris să pună în scenă un spectacol și că se întoarce peste vreo două luni. Panică. „Și cînd a plecat?“ „Pleacă diseară, s-a dus acasă să-și ia bagajele.“ „De la Otopeni?“ „De la Otopeni. Zborul prin Viena.“ Am dat fuga la aeroport, am ajuns după peripeții, iar acolo, negăsindu-l, după ce am întrebat la informații dacă deja s-a îmbarcat și neavînd un răspuns, m-am așezat pe niște trepte, descumpănit, așteptînd anunțul de plecare a avionului. Nu peste multă vreme, a apărut Pintilie urcînd agale. Mă vede, holbează ochii la mine și mă întreabă ce caut acolo. „Vă caut pe dumneavoastră.“ „Pe mine, de ce?“ „V-am citit scenariul, m-a cucerit total și vă rog să mă lăsați să vă filmez cum faceți filmul.“ „Dar pe cine interesează asta?“ „Pe mine. Şi sînt sigur că și pe mulți alții.“ „Vrei să faci aşa, un reportaj de televiziune, despre artistul la lucru?“ „Da. Şi asta. Şi dacă se poate, mai mult decît atît.“


Behind the scenes la De ce trag clopotele, Mitică?, cu Tora Vasilescu. Foto: Horea Lapteș

mitica bts 1980 tora vasilescu foto horea laptes 1 1 jpg jpeg

Eram, ce-i drept, un debutant care filmase tot felul de subiecte, făcusem ca operator cîteva documentare, se pare că eram apreciat, dar nu dădusem nici un fel de dovadă mai serioasă a ceea ce știam sau doream să fac în meserie. Tudor Vornicu mi-a pus în braţe zece bobine de film negativ Fuji Color (300 m, cam 100 minute de film), care bobine le-am terminat la probe de actori și costume, înainte ca Pintilie să înceapă propriu-zis filmările. De unde am avut apoi peliculă e altă poveste. Trebuie spus aici că Vornicu mi-a dat acceptul cu condiția să-i fac alte două filme, dintre care unul despre „cum se construiește un bloc“. Pe acesta l-am început, dar nu l-am terminat nicio­dată, fiind întrerupt chiar de „comanditar“. Al doilea l-am abandonat în stadiul de proiect.

Aşa am demarat. Mai întîi cu probele, apoi, în februarie ’80, primul tur de manivelă la „Frizerie“, undeva la Groapa Fundeni. În lunile următoare, în tot felul de locuri, prin București, din nou Fundeni, terminînd cu secvenţa „balului“, la căminul cultural din Bolintin.

Nu am putut fi prezent mereu pe platou, trebuind să accept alte filme, de altă natură, mai întîi ca să pot trăi (la Pintilie nu am fost plătit nici măcar cu un singur leu), dar mai ales ca să pot recupera puţină peliculă, resturi de bobine. Ce să vă mai spun de sunet? Astăzi sîntem obișnuiți cu microfoane direcționale, ­boom-uri, un sunetist de teren…

Eu nu aveam nimic. La început eram singur. Cu un magnetofon Uher și un microfon lavalieră, care era destinat celor care vorbesc, nicidecum ambianțelor de platou. Uneori am beneficiat de sunetul echipei-„mamă“ de filmare, graţie lui Andrei Papp și asistenților lui.

Noroc că aveam cîțiva prieteni și colegi, nu neapărat din breaslă, care m-au ajutat cu devotament la captarea sunetului. Trebuie să-l menționez aici și să îi mulțumesc din nou, în primul rînd, lui Dan Nanoveanu, monteur şi editor consacrat, care mi-a fost alături mereu. El a asigurat sunetul și transportul (cînd putea) și a venit cu nenumărate idei pe parcurs. Scurtele interviuri de la faţa locului tot lui îi aparțin. Prietenia cu Dan (Nanoveanu, n. red.) m-a făcut să nu mă simt singur. S-au perindat apoi Mihai Diaconescu, regizor, poet şi muzician (semna Anghel Mora), Horea Murgu, prieten bun și inginer de sunet cu reputație. Fără să-l uit pe Dan Coma, care era asistentul de costume al Doinei Levintza.

Ați povestit că ați filmat cu aprobarea regizorului, dar ați și luptat oarecum să vă lase să intrați în „bucătăria“ lui. Cum v-ați impus?

Desigur că am filmat cu aprobarea regizorului, dar scopul nu era să mă impun, ci să trec neobservat, să glisez, să mă integrez în echipă, să nu mă perceapă ca pe un outsider. Cînd, uneori, nu am putut veni la anumite filmări, mi se „reproșa“ că am ratat ceva nemaipomenit cu o zi înainte și ce păcat că nu am venit.

Pintilie a fost amabil, dar nu tot timpul. La scenele intimiste, cu doar doi sau trei actori, era clar că-l deranjam. Nu era tot timpul ușor să te apropii de el.

Mai ales că aveam un aparat Arriflex 16 mm care făcea un zgomot de rîșniță de cafea. Îmi făcea deseori semn să mă îndepărtez, iar alteori, cu eleganţă, mă dădea pur și simplu afară de pe platou. De multe ori reveneam discret pe alte căi. Majoritatea secvențelor de la frizerie le am filmat ascuns după draperii sau chiar printr-o fereastră de cerdac, din altă încăpere. Se și vede, de altfel. La bal, cu zeci de figuranți, nu am prea avut probleme.

Îmi amintesc că la secvența finală, filmată pe locul fostului Arsenal (azi este Casa Poporului), mi-a zis să mă duc pe dealul alăturat, să filmez de acolo un plan larg, că poate va avea nevoie el de acel plan, „gonflînd“ imaginea mea, 16 mm, în 35 mm. M-am prefăcut că-l ascult, am filmat de acolo. Însă, încet-încet, la fiecare zece minute, mă mai apropiam puțin. Pînă m-a uitat și m-a lăsat în pace. Vă dați seama că nu a mai venit vorba niciodată de imaginea aceea, de transferat pe 35 mm.


– Behind the scenes la De ce trag clopotele, Mitică?, cu Horea Lapteș, Simona Maicanescu, Eva Sârbu, Mircea Diaconu și Adrian Georgescu. Foto: Ștefan Ciurea

mitica bts iulie 1980 horea laptes simona maicanescu eva sarbu mircea diaconu adrian georgescu foto stefan ciurea 1 jpg jpeg

Cum a reacționat Lucian Pintilie cînd a văzut filmul?

Neașteptat. Am organizat o proiecție numai cu noi doi, filmul fiind cu montajul terminat, dar nemixat și fără generice. Aveam trac. Mă așteptam să aibă obiecții, să-mi ceară să scot anumite lucruri, să fac niște modificări. Nimic din toate astea. La terminarea proiecției, s-a lăsat o liniște adîncă. Transpiram. După un lung moment, care mi s-a părut o eternitate, mi-a spus: „Te rog să mă ierți!“ „De ce să vă iert?“ „Iartă-mă că nu te-am lăsat să filmezi ori de cîte ori ai vrut!“ Fraza asta mi-a mers la inimă și e mai importantă decît orice laudă sau cronică, fie ea și elogioasă.

Ați început să filmaţi Fără titlu în 1979, dar filmul a fost proiectat în România în 1990. A coincis proiecția lui cu cea a lungmetrajului De ce trag clopotele, Mitică? Mă înșel?

Nu vă înșelați. Cu o precizare: am filmat Fără titlu urmînd parcursul lui De ce trag clopotele, Mitică?, între lunile februarie și iulie 1980, nu 1979. Deci filmul lui Pintilie este și el filmat în 1980. Insist asupra acestui fapt, pentru că peste tot se spune că ar data din 1979. Fals. Doar perioada de pregătire, intrarea în producție, este din 1979. Pintilie l-a montat imediat, dar a urmat o perioadă de vizionări (povestea e cunoscută), filmul terminînd prin a fi interzis și pus sub cheie. A reușit să-l mixeze mult mai tîrziu – aici nu mai știu cu precizie cînd și cum, memoria mă poate înșela. Premiera a avut loc abia după Revoluție, în luna octombrie 1990. Deci, conform tuturor standardelor, el datează din 1990 – se ia în considerație anul distribuirii pe ecrane.

Filmul meu a avut un parcurs nu chiar similar, dar paralel. Nu putea fi arătat înaintea filmului lui Pintilie, mai ales că al lui fusese interzis și toată lumea știa asta. În afară de Tudor Vornicu, de familia mea și de cîțiva prieteni cu care colaborasem la film, nimeni nu știa de existența lui. Dacă s-ar fi știut, aveam toate șansele să-mi fie cerut ca să fie încuiat undeva.

Vornicu m-a ajutat mult. Mă mai întreba ce am făcut cu el, mă mai îndruma cum și unde să-l ascund, cum să schimb titlul pe cutii, ca să nu dau de bănuit. Timp de zece ani, copia de lucru nu a ieșit niciodată din TVR.

A trecut prin situații inedite, a scăpat de inundații ale subsolului televiziunii, de dulapuri mutate peste noapte în altele, de rechiziționarea dulapului lui Dan Nanoveanu (cu materialul înăuntru) pentru că el plecase în Occident. L-am salvat în ultima clipă. M-am apucat de montaj la sfîrșitul verii lui 1990.

Și fiindcă Dan Nanoveanu era plecat, nu am putut monta cu el, ci cu buna mea prietenă Doina Cruceru (un gînd frumos și pios către ea, care ne-a părăsit acum un an). Fără titlu a fost difuzat la TVR 1, prin octombrie sau început de noiembrie, la scurtă vreme după premiera oficială a lungmetrajului De ce trag clopotele, Mitică? De ce vă spun toate astea? Pentru că, după finisare, l-am predat la filmoteca televiziunii, nu înainte de a-l copia pe o casetă Beta. Norocul meu. Altfel nu l aş mai fi avut.

Recent, dorind să-l restaurez-remasterizez, am descoperit că negativul nu s a mai găsit, s-a pierdut. La fel și sunetul, și orice altă copie, folosită sau nu la montaj. Ciudat și trist, mai ales după atî­tea peripeții. Dar poate coerent, dat fiind faptul că am schimbat numele cutiilor de multe ori. Din cauza acestor schimbări multiple, filmul nu avea un adevărat titlu. De unde și titlul de Fără titlu!

La ce artificii ați apelat pentru a elimina limbajul considerat indecent în acea perioadă?

Au fost mici artificii, legate de autocenzura epocii. Pe postul național nu se puteau auzi anumite lucruri. Se mai înjura pe platou, se spuneau vorbe deocheate etc. Într-o secvență, la grătarul cu mici, unde bulgarul ținea o varză ca pe o bombă, Pintilie, văzînd că-l filmez, a venit către mine, s-a uitat în aparat și mi-a spus: „Şarful, şarful, ai şarful?“ „Este!“, i-am răspuns. A făcut o grimasă la mine, zicînd: „Și mititei… și fleici… și-ți fut muma-n cur!“

Finalul frazei l-am scos, vă dați seama, dar folosind un artificiu sonor, ca și cum tocmai se terminase pelicula. Şi pentru ca totul să nu pară o greșeală, să „sară în ochi“, am repetat artificiul în altă secvență, la bal deopotrivă, unde el le cere actorilor să vorbească la aparat: „Hai, vorbiți despre mine ca artist!“ „Ne omoară dom’le! E dificil! E mare, e uriaș! Ne fute de dimineața pînă seara!“, spuneau aceștia. Din nou am scos ultima frază.

Lucrînd cu Pintilie, s-a făcut trecerea dumneavoastră de la operator de imagine la cea de regizor de film documentar. Cum vă raportați acum la el?

M-a marcat profund întîlnirea cu Pintilie. Profesional, dar și uman. M-a învățat rigoarea (era o obsesie a lui) și faptul că a face compromisuri și a ceda cerințelor unor politruci efemeri poate funcționa pe moment, dar nu are valoare pe termen lung, mai ales cînd știi ce vrei sau, mai bine zis, cînd știi ce nu vrei. Era un om cald și un bun ascultător. Avea mult umor. Sarcasmul lui mă fascina. Nu am fost prieteni apropiați, ne vedeam rar, la el acasă, cînd locuia în Piața Kogălniceanu, sau la Radu și Miruna Boruzescu, lîngă Paris.

Mi-amintesc că, în 1998, la Festivalul de Film de la Veneția, deși era debordat de interviuri cu tot felul de jurnaliști, a făcut o pauză ca să stea de vorbă cu mine 20 de minute, minute care acolo însemnau foarte mult.

La retrospectiva care i s-a organizat la Festivalul de la La Rochelle, în 2010, am fost singurul român care s-a deplasat special să-l vadă. A fost extrem de impresionat și m-a făcut să înțeleg asta. Acum cîțiva ani, la Paris, m-a rugat să-l însoțesc să vadă un film de Jean-Luc Godard. El a adorat filmul, eu l-am detestat, dar a fost un prilej de cafea și discuții despre cinema. Cred că a fost ultima întîlnire cu adevărat liniștită între noi. Îmi lipsește tare mult.

Ce amintiri aveți cu România anilor ’80 și cum ați ajuns să lucrați apoi în Franța?

România acelor ani era cum toată lumea știe. Înfrigurată, înfometată, sub opresiune. Cu foarte multe prietenii și cunoștințe care s-au dovedit, mai tîrziu, a nu fi chiar trainice.

Dar nu de asta am plecat. Am plecat din cauza oamenilor oportuniști și cu mauvais caractère. Tehnic sau, mai bine zis, din punct de vedere administrativ, am plecat la mama, care era refugiată politic în Franța. Era în martie 1990 și nu o văzusem de 17 ani. În vara lui 1990 m-am întors pentru cîteva luni, special ca să pot monta Fără titlu. În Franța nu am avut probleme să-mi găsesc de lucru în meserie. De altfel, la o lună de la plecare mă întorceam să fac un film documentar despre bisericile salvate de la dărîmare în România.

Am continuat apoi să fac alte filme sau clipuri publicitare, pentru francezi, germani, americani. Multe documentare pentru televiziune. Curios, printr-o întîmplare fericită peste timp, mi-am făcut chiar o specialitate, aceea de a lucra la making of-uri, ale unor filme americane, de prestigiu, cu regizori importanți. La unele doar filmînd, regizînd sau chiar producînd anumite segmente. Dacă nu aveam experiența cu Pintilie, poate nu făceam aceste filme sau, oricum, poate mai puțin bine. Am vorbit despre asta cu el, acum cîțiva ani, mulțumindu-i la rîndul meu că m-a lăsat să fac Fără titlu. Îl amuza ideea că fusese un „Pygmalion precursor“. Cum zice francezul: „La boucle est bouclée“.

a consemnat Roxana CĂLINESCU

În imaginea de sus: Horea Lapteș fotografiat de V. Câmpan

TIFF anunță Sunscreen jpg
Organizatorii TIFF anunță prima ediție SUNSCREEN, un nou festival de film la Constanța
Între 8 și 11 septembrie, spectatorii din Constanța vor putea urmări pe marele ecran zeci de filme de succes și se vor bucura de întîlniri cu invitați speciali din lumea filmului.
p 16 Pdac Iamandi jpeg
Jurnalele (bombardării) Berlinului
În goana după supravieţuire nu mai e timp de reforme şi revoltă.
p 17 2 jpg
Pe holurile facultății
Dragoș Hanciu îl filmează aici pe Gheorghe Blondă (zis și „nea Jorj”), fostul responsabil cu materialul tehnic de imagine al UNATC-ului, aflat la vremea turnajului în pragul pensionării.
950 17 Audio1 jpg
Contra naturii
Nu ne-am lămurit încă dacă există un gen muzical LGBT, ori dacă ideea de gen mai are vreo noimă în general, însă sesizăm o propagare a sexualității alternative în zone muzicale conservator-tradiționaliste asociate identitar cu bigotismul, cu electoratul lui Trump, cu viața lipsită de dileme.
p 21 Portretul lui Novalis,1943 jpg
Victor Brauner, vizionar, magician și alchimist
Începînd cu anii 1939-1940, creația pictorului este influențată de literatura romantică și de ezoterism, îndreptîndu-se cu deosebire către scrierile lui Novalis în care artistul consideră a fi găsit ecoul propriei sensibilităţi.
Piața Unirii din Cluj Napoca   Foto Nicu Cherciu jpg
Spectatorii sînt așteptați la un eveniment impresionant, care ia startul în Piața Unirii din Cluj-Napoca
Pînă pe 26 iunie, cel mai mare eveniment cinematografic din România va aduce în orașul recent desemnat UNESCO City of Film peste 350 de proiecții.
p  15 The Plains jpg
21 de drame
Dacă veniți la cea de-a 21-a ediție de TIFF exclusiv pentru filme, iată 21 de titluri care s-ar putea să vă placă.
949 16 freemnas schimbare png
Noaptea alegerilor
Votul e o iluzie, nimic nu se va schimba pentru visători & imigranți.
p 17 jpg
Ciclon
Dramele sale nu „radiografiază” decît prin ricoșeu fragmentele de real care s-au nimerit în cadru, fiindcă adevăratul lor subiect, universal și incoruptibil, este pasiunea.
949 17 Breazu jpg
Perspective și traume
De la premiul acela neașteptat și pînă astăzi, Kendrick Lamar a fost mai degrabă absent.
Al Tomescu jpg
Alexandru Tomescu cîntă „Anotimpurile” lui Vivaldi
„Anotimpurile” lui Vivaldi sînt interpretate la Sala Radio de apreciatul violonist Alexandru Tomescu, în concertul ce închide stagiunea Orchestrei de Cameră Radio.
Film Food 2022 jpg
TIFF 2022: Cine de 5 stele inspirate din povești de pe marele ecran, la Film Food
Secretele celor mai apreciate bucătării ale lumii și poveștile oamenilor care îndrăznesc să testeze limitele convenționalului se întorc în secțiunea Film Food la Festivalul Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie, Cluj-Napoca), dedicată cinefililor pasionați de experiențe culinare inedite.
p 23 Georges Clarin jpg
Teatrul de odinioară, scrinul femeilor
Femeile au constituit adevărate constelații de socialitate. Dacă nu dispuneau de puterea economică sau politică, ele și-au exercitat, în schimb, geniul animînd viața capitalei pe fond de „plăcere” a spiritului comun împărtășită.
948 16 sus Romila jpg
Poetul și moartea
Nu o carte despre viața lui Nichita Stănescu a scris Bogdan Crețu, ci una despre un mare poet și moartea lui apropiată.
948 16 jos SAxinte jpg
Logica vieții, nervurile poeziei
Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn.
948 17 1 foto Albert Dobrin jpg
Palatul minții și palatul de păpuși
Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă.
948 15 afis craiova jpg
WhatsApp Image 2022 06 03 at 19 12 39 jpg
Sala Radio 8 iunie 2022 jpg
Concert Mozart / Haydn la Sala Radio
Miercuri, 8 iunie 2022, de la ora 19:00, veți avea ocazia de a asculta la Sala Radio un concert Mozart / Haydn prezentat de Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijorului Gheorghe Costin.
EducaTIFF 2022 png
TIFF lansează opționalul de educație cinematografică pentru elevi
Programul EducaTIFF continuă să se dezvolte la cea de-a 21-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (17 – 26 iunie).
947 16 sus BAS jpeg
Maimuțe, muzică și baseball
Cea de-a 22-a carte a scriitorului japonez este o culegere de povestiri scrise la persoana întîi, cu un narator de vîrsta a treia, ce gravitează în jurul unor teme precum nostalgia tinereții, muzica, erotismul, totul învăluit într-o folie de „unheimlich” care a devenit marca autorului nipon.
947 16 jos coperta jpg
Secretul corespondenței
O cu totul altă carte față de aceea, știută tuturor, din 1978, este actuala ediție, definitivă, a „Romanului epistolar” dintre I. Negoițescu și Radu Stanca.
p 17 2 jpg
Nu te supăra, frate
„Frère et sœur” rămîne ilustrativ pentru un cinema anchilozat, cu trăiri rezonabile – însăși lipsa de măsură a pasiunilor sfîrșește prin a fi „rezonabilă”, necesară – și morală burgheză.
947 17 ABiro cover2 jpg
Eroi
Grimus ies din pandemie cu un album în limba maternă ce le oferă mai mult spațiu de manevră pentru poezie.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.