Lupta pentru pace cu avioane de luptă
În timp ce noi dormim, liniştiţi, se întîmplă chestii tot mai neliniştitoare. La marginea spaţiului aerian european zboară, tot mai des, avioane de luptă ruseşti. E un joc aproape cotidian: de cîţiva ani, aviaţia militară rusă face incursiuni la limita sau chiar în spaţiul aerian al statelor riverane Mării Baltice. Ruşii trimit bombardiere strategice, aviaţia NATO, cea suedeză sau cea finlandeză trimit avioane de intercepţie care le urmăresc. Nu se lasă cu schimb de focuri, dar e o tensiune permanentă, pe care Rusia o tot întreţine. Aşa s-a întîmplat şi weekend-ul trecut. Doar că, de data asta, incursiunea ruşilor a fost mai consistentă: 28 de avioane – bombardiere, dar şi avioane de alimentare – au survolat, ore în şir, spaţiul aerian internaţional, în proximitatea graniţelor aeriene ale statelor riverane. Avioanele ruseşti nu au depăşit spaţiul internaţional, dar au intrat de cîteva ori în zona de identificare. Manevrele n-au fost considerate o „ameninţare“, dar nici n-au fost trecute cu vederea de oficialii NATO. Iar John Kirby, secretarul de presă al Pentagon-ului, a spus că „survolările nu ajută cu nimic la diminuarea tensiunilor. Ele sînt mai numeroase decît ceea ce am văzut anterior, dar nu declanşează alarma la NATO.“
Că Suedia, Finlanda, Norvegia etc. nu reuşesc să-şi controleze spaţiul aerian şi să prevină asemenea penetrări s-a dovedit în ultimii ani. În logica unui război, răspunsul la o asemenea incursiune ar fi, evident, de natură militară. Occidentul a adoptat altă logică, cea a păcii. Lupta pentru pace – vechiul slogan preluat, în vremea Războiului Rece, de ambele tabere – pare acum vorbă goală. Mai precis, e doar un slogan, cel puţin pentru Putin. Tocmai pe această fragilitate se şi bazează Rusia: doborîrea de către finlandezi sau suedezi sau norvegieni a unui avion rusesc ar echivala cu o declaraţie de război. Ruşii ştiu bine că occidentalii nu asta îşi doresc. Aşa că îşi fac treaba în continuare. Intră cu avioane militare în spaţiul aerian al occidentalilor şi culeg informaţii: în cît timp e interceptat avionul? Cîte avioane de vînătoare se ridică de la sol? Ce manevre fac? etc. Observaţiile de acest fel sînt, într-o logică a războiului, cruciale. În logica Războiului Rece, genul ăsta de sfidare sistematică e un mod de a demonstra ţărilor din regiune că Rusia e tare, că occidentalii şi NATO nu îndrăznesc să riposteze. Supremaţia militară nu se construieşte doar cu arme, ci şi printr-o cultură a fricii, printr-un soi de terorism soft. Cam asta încearcă să facă şi Putin cînd sfidează Occidentul.
Acum vreo zece zile, cînd preşedintele Rusiei a declarat că nu permite nimănui să obţină superioritate militară asupra Rusiei, voia, de fapt, să avertizeze asupra propriilor ambiţii militare şi să ceară din partea Occidentului un fel de capitulare. Cel care susţine că destrămarea URSS e cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut e îngrijorat că, odată cu apropierea Ucrainei de NATO şi de Europa, forţele aliate ar putea, într-adevăr, dobîndi un avantaj strategic. Odată cu pierderea influenţei asupra puterii de la Kiev, Putin pierde şi controlul arsenalului redutabil pe care Ucraina l-a moştenit după destrămarea Uniunii Sovietice. E, din nou, într-o logică belicoasă care pleacă de la premisa unor intenţii dubioase ale Ucrainei.
Pe de altă parte, Putin joacă bine cartea Războiului Rece cu Occidentul, sperînd să cîştige şi mai multă influenţă în statele vecine de la Est. Uniunea Vamală pe care o propune Rusia nu trebuie însă privită ca un alt fel de Uniune Europeană. Căci Putin îşi construieşte o zonă de cooperare economică pe mici şantaje, pe ameninţare şi pe o stare de tensiune întreţinută cu Occidentul. E un joc periculos (nu neapărat un fault) din care nimeni nu are de cîştigat.
Foto: wikimedia commons
