Lunga scurtime a vieții, Antonio Lobo Antunes - fragment
ÎN ADÂNCUL SUFERINȚEI O FEREASTRĂ DESCHISĂ
Pe când aveam treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani și citeam toate cărțile care‑mi picau în mână, cărțile părinților mei, cărțile pe care le furam și cărțile pe care le puteam cumpăra, m‑am întors, nu știu de ce, așa cum caută limba neobosită dintele lipsă, la acest vers francez pe care îl copiasem într‑un caiet
există întotdeauna în adâncul suferinței o fereastră deschisă o fereastră luminată
închideam caietul și mergeam să fumez pe ascuns după lămâiul din spatele grădinii. Pe când aveam treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani citeam cărțile care‑mi picau în mână, iar cum în casa părinților mei exista un lucru esențial și simplu numit bun‑gust, n‑aș putea să le întorc anumitor idioți plecăciunile cu care ei își însoțesc complimentele răsfățându‑mă întrucât invidia nu este punctul meu forte, mai ales invidia pentru ceea ce nu știu. Citeam cărțile pe care le furam de la bunicii și de la unchii mei și cărțile pe care le puteam cumpăra, și reveneam la caiet
există întotdeauna în adâncul suferinței o fereastră deschisă o fereastră luminată
mă așezam pe treptele de piatră și mă uitam îndelung la smochin, la fântâna aceea pe care mama ceruse să fie acoperită ca să nu cadă în ea copiii și la fereastra domnului Florindo cizmarul, repetând acest vers fără să‑l înțeleg dat fiind faptul că nu știam ce înseamnă cuvântul suferință așa cum mai târziu, în spital, vedeam muribunzi contemplându‑și cu uimire propriile mâini, până ce am pierdut caietul şi am uitat poemul. Sau mai bine zis: credeam că îl uitasem, când iată că mi‑a revenit în Angola, în Ținuturile de la Capătul Lumii, la zece mii de kilometri de Lisabona și la treisprezece mii de Moscova.
(cum preciza un indicator agățat de o sârmă ghimpată)
în mijlocul morții, al dezolării, al mizeriei și rezultând din acea eroare formidabilă despre care mi‑a povestit Ernesto Melo Antunes[1] într‑o scrisoare pe care cenzura militară nu a deschis‑o. Mi‑a reapărut în Angola, în Ținuturile de la Capătul Lumii, la căderea serii, zăceam în camera mea
(să‑i spunem cameră)
când, deodată, o penetrantă voce tipică de vânzător de ziare din Lisabona a început să facă reclamă ziarelor de după‑amiază, iar mlaștina aceea plină de puști și sicrie în care trăiam s‑a transformat într‑o stradă din cartierul Baixa. Vocea trâmbița despre ziarul de seară, o anunța pe Eva
— Cumpărați Eva do Natal cumpărați
cum făceau vânzătorii ambulanți la procesiunea Corpus Christi
— Pahar și lumânare zece bănuți paharul și lumânarea tot la zece bănuți
procesiunea Corpus Christi la care luam parte în copilărie fiind băiat în cor printre îngerași cu aripi mucegăite și bătrâne înlăcrimate. Deodată în miez de noapte ziarele de la Lisabona, Eva
— Cumpărați Eva do Natal cumpărați
deodată, acoperind bâzâitul grupului electrogen diesel, vânzătorii din procesiunea Corpus Christi
— Pahar și lumânare zece bănuți paharul și lumânarea tot la zece bănuți
deodată orașul meu aici în nisip la capătul lumii, în Angola, m‑am dus să văd în ușa camerei
(hai să‑i zicem cameră unui cort, i‑am zis cameră ca să mă prefac că am avut‑o)
iar sprijinit de stâlpul fără steag un soldat singuratic, cu palmele pâlnie la gură
(există întotdeauna în adâncul suferinței o fereastră deschisă o fereastră luminată)
răcnind în gura mare și făcându‑i reclamă orașului nostru al amândurora către santinele uluite. În cele mai grele vremuri din Africa, atunci când totul se strângea parcă în sine, fără lacrimi, ca să poată să doară și mai mult, după toate minele, ambuscadele, cu băieți cu picioare smulse, cu mâncarea aruncată în lăzi de avionul care nu putea ateriza și pentru care oamenii se băteau cu câini, l‑am chemat pe soldat în spatele magaziei, în spatele a ceea ce mai rămăsese din biroul fostului șef de post
(Lisabona zece mii de kilometri Moscova treisprezece mii)
și i‑am zis
— Dă‑i cu ziarele
iar atunci și‑a făcut palmele pâlnie la gură, a început să strige, peste o jumătate de oră ne‑am regăsit amândoi liniștea, fiindcă
există întotdeauna în adâncul suferinței o fereastră deschisă o fereastră luminată
iar acolo erau casa părinților mei, lămâiul, fântâna, treptele de piatră, umbra salcâmului, fotografia mamei mele încă tânără purtând colierul ei de perle, acele boabe de sidef care captează adâncul mării în zâmbetul lor palid, am întrerupt motorul electric, i‑am spus soldatului
— Oprește‑te
am traversat o bucată de noapte și am intrat în sală
(îi ziceam sală acelei grămezi de cărămizi și iarbă uscată)
unde sublocotenenții jucau cărți pe un butoi ce servea drept masă, m‑am așezat pe un alt butoi ce servea de fotoliu și nu mai era război, nu mai erau răniți, nu mai erau nici împușcături, eram eu, un băiat din cor, cu o căldărușă de apă sfințită coborând spre Catedrală, fericit, între îngerași cu aripi mucegăite și bătrâne înlăcrimate.
ÎNAINTE SĂ SE ÎNTUNECE
Niște circumstanțe nefericite m‑au constrâns în ultimele săptămâni să mă gândesc la trecut și la prezent și să uit de viitor. Mai presus de toate, trecutul: am regăsit mirosul și rumoarea spitalelor, acea atmosferă de pâslă albă în care alunecau asistentele ca niște lebede și care pe vremea când eu eram pacient mă exalta, tăcerea cauciucată a linoleumului, sclipirile metalice, oamenii care vorbeau în șoaptă ca în biserici, solidaritatea instalată în tristețea sălilor de așteptare, coridoare nesfârșite, ritualul înspăimântător al solemnității pe care îl urmăresc cu un zâmbet tremurător ce îmi servește de baston, un curaj fals care abia îmi ascunde frica. Mai presus de toate trecutul, întrucât viitorul se îngustează, devine din ce în ce mai strâmt, iar eu zic mai presus de toate despre trecut din moment ce prezentul a devenit și el trecut, amintiri pe care le credeam pierdute revin fără să‑mi dau seama la suprafață, duminicile la bâlciul de la Nelas, guițatul purceilor de lapte
(îmi aduc acum aminte de guițatul atâtor purcei)
un inel cu emblema echipei Benfica despre care la vârsta de cinci ani credeam că‑i frumos, iar părinții mei că‑i oribil, pe care și după cincizeci de ani încă îl consider frumos dincolo de faptul că este și oribil și cred că a venit vremea să încep să‑l port odată ce nu‑mi rămâne prea multă vreme pentru mari plăceri. Vreau inelul cu emblema Benficăi, îl vreau pe bunicul meu în viață, vreau casa din Beira, le vreau pe toate cele pe care le‑am lăsat să fugă și îmi lipsesc, vreau ca Gija să mă scarpine pe spate înainte să merg la culcare, vreau pădurea de pini a lui Zé Rebelo, vreau să joc ping‑pong cu fratele meu João, vreau să‑l citesc pe Jules Verne, vreau să merg la bâlci să mă dau în caruselul ce face opturi, vreau să‑l văd pe Costa Pereira apărând un penalty bătut de Didi, vreau rulouri cu ouă, vreau chiftele de cod cu orez și roșii, vreau să merg la biblioteca liceului să mă excit în secret cu Ruiva[2] lui Fialho de Almeida, vreau sa mă îndrăgostesc din nou de soția faraonului din Cele zece porunci pe care l‑am văzut când aveam doisprezece ani și căreia i‑am fost fidel o vară întreagă, o vreau pe mama mea, îl vreau pe fratele meu Pedro mic, vreau să mă duc să cumpăr hârtie de treizeci și cinci de rânduri de la băcănie, să scriu versuri numărate cu răbdare pe degete, vreau din nou să merg la hochei pe gheață, vreau să fiu cel mai înalt din clasă, vreau să arunc bile
ochi de bou ochi de vacă intră în groapă de îndată
vreau ca Frias să povestească filme la școala domnului André, vorbind despre Băiat, despre Fată și despre Prietenul Băiatului, filme pe care nu le‑am văzut niciodată decât prin descrierile lui Frias,
(Manuel Maria Camarate Frias ce s‑a ales de tine?)
iar descrierile lui Frias au fost mult mai bune ca filmele, Frias imita muzica de fundal, tropotul cailor, împușcăturile, bătăliile din salon, le imita în așa fel încât era ca și cum ar fi fost oameni adevărați, și Frias, și Norberto Noroeste Cavaleiro, bărbatul care crezuse că îmi făceam cumva de lucru pe la mașina lui
— Mie să-mi te adresezi cu domnule doctor măgarule
era prima dată că o persoană adultă mă jignea c‑un astfel de apelativ și am vrut să răspund că tatăl meu era și el medic, așa cum prima dată când am intrat în vestiarul de la Futebol Benfica unde mă echipam tipul numit Ferra‑o‑Bico le‑a explicat celorlalți
— Tatăl spălăcitului e doctor
iar în jurul meu s‑a așternut o muțenie respectuoasă, tatăl spălăcitului e doctor, vreau să iau din nou un taxi din fața casei și să‑l aud pe șofer cum mă întreabă
— Aici locuiește un tip care joacă hochei pe nume João?
și vreau să‑mi arăt din nou uimirea că el îl tratează astfel pe tatăl spălăcitului, vreau să‑mi rup mâna ca să pot purta ghips sau, și mai bine, un picior, să pot să merg în cârje și să bag spaima în fetele de vârsta mea, un băiat cu cârje
credeam eu, cred eu
că nu exista fată care să nu vrea să fie iubita lui, iar, în plus, mașinile opresc când unul ca el traversează strada, vreau să‑mi deseneze bunicul un cal, să salt în șa și să plec de aici, vreau să sar în pat, vreau să mănânc scoici, vreau să fumez pe ascuns, vreau să citesc Lumea aventurilor, vreau să fiu Cisco Kid și Mozart în același timp, vreau înghețată Santini, vreau o lanternă cu baterii de Crăciun, vreau umbreluțe de ciocolată, vreau ca mătușa Gogó să‑mi dea să mănânc la prânz
— Deschide gura Toino
vreau o farfurie cu boabe de lupin, vreau să fiu suveranul Sandokan al Malaysiei, vreau să port pantaloni lungi, vreau să cobor din tramvai în mers, vreau să fiu controlor de bilete la Carris, vreau să suflu în toate goarnele de plastic din lume, vreau o cutie de pantofi plină cu viermi de mătase, vreau cartonașe cu jucători de fotbal, vreau să nu existe spitale, să nu existe oameni bolnavi, să nu existe operații, vreau să am timp să prind curaj și să le spun părinților mei că‑i iubesc
(nu știu dacă pot)
să le spun părinților mei că‑i iubesc înainte să se întunece, domnilor, înainte să se întunece pentru totdeauna.
ORICE LUMINĂ E MAI BUNĂ DECÂT NOAPTEA ÎNTUNECATĂ
Sticluța cu lac de unghii de deasupra cuptorului cu microunde pe care ea lasă de obicei blocnotesul cu mesaje pentru menajeră. Se văd totdeauna două tipuri de scris pe aceeași pagină, mesajul ei în partea de sus și răspunsul menajerei în partea de jos. Alături ceva mărunțiș rămas de la cumpărături. Și cântecul american ce se repetă în interiorul meu
Orice lumină e mai bună decât noaptea întunecată.
Azi băiețelul meu s‑a trezit în miez de noapte plângând. Are numai trei ani. Am crezut că are febră sau îl dor dinții sau așa ceva, deci l‑am luat în brațe și l‑am adus să privească strada, din bucătărie. Îmi place bucătăria pe timpul nopții, cu blatul de granit și acele aparate electrocasnice, mari și cu tot felul de cifre, care par să devină mai utile pe întuneric. Îmi plac aspectul lor competent și intestinele lor misterioase pline de șuruburi și ventilații. Mașini albe, hublouri ca niște ochelari rotunzi în spatele cărora hainele se învârt amestecate cu spumă. M‑am gândit să pornesc unul dintre aparate numai ca să‑mi distrez copilul. Să mă distrez chiar pe mine. Uneori stau pe un scaun și mă uit. Mașina face clic, schimbă viteza și zgomotul. Ca organismele vii. Fiul meu miroase a somn și a lacrimi. Strada liniștită. Mașinile aliniate cu botul spre trotuar. O descopăr pe‑a mea între o dubă gri prăfuită și o mașină acoperită cu prelată. Îl cunosc pe proprietar. Duminica, în pantaloni scurți, scoate cârpa și petrece ore întregi curățând mașina cu un burete. Nu zâmbește niciodată. Curățatul mașinii este pentru el cel mai important act din lume. Când termină, intră în casă, apoi se întoarce după o jumătate de oră cu familia. Se plimbă până la cină, mândri de minunea lor îngrijită. Cum zice și cântecul, orice lumină e mai bună decât noaptea întunecată. O voce americană, răgușită. Orice lumină e mai bună decât noaptea întunecată.
Obosit de cât a plâns, fiul meu tace. Mă întorc și‑l culc la loc. Stă nemișcat, cu pumnii închiși, dormind cu o expresie relaxată. Înapoi la bucătărie. Nevasta mea a lăsat pe blat o sticluță cu lac de unghii. Doarme și ea, dar pe burtă, strângând perna. Uneori bolborosește în somn fraze pe care nu le înțeleg. E sticluța cu lac de unghii deasupra cuptorului cu microunde, unde de obicei lasă blocnotesul cu mesajele pentru menajeră. Se văd totdeauna două feluri de scris pe aceeași pagină, mesajul ei în partea de sus și răspunsul menajerei în partea de jos. Alături ceva mărunțiș rămas de la cumpărături. Și cântecul american ce se repetă în interiorul meu
Orice lumină e mai bună decât noaptea întunecată.
De ce continui să stau aici? Iată‑l pe fiul meu, iar acolo este soția mea. Oare numai de asta? Întrebări și iar întrebări fără nici un răspuns. Capul meu este plin de întrebări. Fără dubii. Lipsit de griji. Numai întrebări. Mama obișnuia să îmi spună Când vei fi mai bătrân vei înțelege. Probabil că n‑am îmbătrânit deloc din moment ce nu înțeleg nimic.
Îmi concentrez atenția asupra străzii în timp ce frânturi de idei, de amintiri mă invadează și se îndepărtează. De exemplu, bunica mea acoperea oglinzile cu cearceafuri când murea cineva din familie. Ne asigura că dacă moartea s‑ar fi văzut în oglindă n‑ar mai fi plecat niciodată. Și nici nu ne lăsa să aruncăm pâinea: ținea saci peste saci plini cu pâine uscată. Când se adunau prea mulți saci, iar mama începea să protesteze, bunica mea dispărea pe scări cu ei și se întorcea cu mâinile goale. Nimeni nu a știut vreodată unde ascundea pâinea. A murit la șaptezeci și șase de ani, după care moartea a început să se privească în voie prin oglinzi.
Peste câtva timp mă întorc în pat. Cearceafurile călduțe. Numerele fosforescente ale ceasului deșteptător lucesc albăstrui în cameră. Gravura cu un copil și un urs. Toate chestii reale. Plăcute. Autentice. Am să mă concentrez pe gravură și întrebările mă vor părăsi încetul cu încetul. De asemenea, amintirea bunicii mele. Unde să fi ascuns pâinea? N‑am să mă mai gândesc la asta. Nu mă mai gândesc la nimic. Simt că alunec încet în jos, în jos, cu cântecul ce‑mi repetă în urechi că orice lumină e mai bună decât noaptea întunecată. Orice lumină este mai bună decât noaptea întunecată. Chiar dacă și‑ar face apariția o fată foarte frumoasă, n‑aș renunța la viața mea.
EXISTĂ OARE VIAȚĂ ÎNAINTE DE MOARTE?
Ciorile din România, uriașe, peste nesfârșitele câmpuri ce țin de la București până la Constanța, ridicându‑se în stoluri pe ambele părți ale drumului. Mănăstirea din secolul al XVI‑lea unde preoții au intonat cea mai frumoasă rugăciune pe care am auzit‑o vreodată, cerând mântuire pentru sufletele veșnice ale scriitorilor răposați. Duhoarea sulfuroasă a Mării Negre aproape la picioarele mele, imediat după un crâng de mesteceni. Prezența a ceva extrem de viu, palpitant, punctat de lumini, în noapte: de îndată ce deschideai fereastra năvălea o respirație lungă, fierbinte, cu murmure de oameni în ea, ca niște mărunte animale emoționate. Un poet din Azerbaidjan s‑a ridicat de la masă, a început să cânte și atâta bucurie, atâta suferință în glas. Cânta cu paharul în mână, cu ochii închiși, a terminat brusc, s‑a așezat, și‑a luat cuțitul și furculița, a continuat să mănânce: cântecul ca și cum nu existase niciodată. Casa Micaelei Ghițescu, bântuită de amintiri, mobilier, tablouri, fantome, fratele ei, părinții ei, un portret de acum treizeci de ani, cu o fată frumoasă cu flori în păr. Un mod lent de a privi, nu un zâmbet încă, ceva înainte de zâmbet într‑o expresie serioasă, degete care nu ating pe nimeni în cadru și ar trebui să mă atingă. Pe aici pășești, fără să mai ai greutate, printre mobile întunecate. Mașini foarte vechi, palate demne, triste.
Scriitorul Dinu Flămând
— Ani de zile ne‑am întrebat, pe aici, dacă mai există viață înainte de moarte.
Poate că nu exista viață înainte de moarte, dar scriitorii morți aveau suflete veșnice: de îndată ce cădelnița preotului m‑a afumat, sufletul meu a început să se înalțe. I‑am făcut semn cu mâna
— Adio, suflete
iar afară ploua, peste straturile de flori, peste tufe. Un diacon a binecuvântat pentru mine un șnur de care era agățată o iconiță: s‑a rupt în acea după‑amiază, am pierdut‑o. Fără să‑mi dau seama am repetat
— Adio, suflete
cu voce joasă. N‑am mai găsit șnurul. Bărbați grași înotau în piscina hotelului. Nu nimeream drumul spre restaurant, tot dădeam roată și mă rătăceam. Boul care era Marea Neagră pe toată durata insomniei gâfâia, gâfâia. Un drumeag îngust de‑a lungul plajei, fete pe biciclete care se îndepărtau de mine. Bărbații grași ajungeau la marginea piscinei, păroși, epuizați. Soția unuia dintre ei l‑a înfășurat într‑un prosop, iar grasul a început să urce treptele legănându‑se ca o focă: dacă i‑aș fi întins o minge, ar fi ținut‑o rotindu‑se în echilibru pe nas. Oare avea și el un suflet veșnic? Chibriturile pe care le freca de cutie nu ajungeau aprinse la țigară. Nici urmă de ciori: oare fug de valuri? Câțiva pescăruși mici, și păsări mari cu coadă înspicată. Scame de nori verzi în depărtare, eu pe terasă urmărindu‑le. Ajung de sus, dinspre Ucraina, pe direcția apei. Bărbatul gras și‑a aruncat supărat țigara, femeia i‑a șoptit ceva la ureche, și‑au ridicat capetele la unison: nici unul nu mi‑a răspuns la salut. Iar scriitorul Dinu Flămând
— Ani de zile, până la sfârșitul comunismului, ne întrebam dacă există viață înainte de moarte.
La Neptun, în mijlocul sărăciei absolute, casele de vară ale ștabilor importanți ai dictaturii. Oare se vor fi schimbat multe pe aici ? Astăzi? Acum? Din câte îmi amintesc, nici un preot din Portugalia nu s‑a rugat vreodată pentru sufletele veșnice ale scriitorilor decedați. Cel puțin din câte știu eu. I‑am făcut din nou un semn omului gras și am plecat. Mi‑am făcut și eu cu mâna, mie, în oglindă, cred că aveam nevoie să fiu salutat. Norii verzi ai Ucrainei chiar deasupra terasei, în acest moment. Un copil a intrat în mare cu un colac, căruțe țărănești pe aleea din stânga, deodată clopoțele vesele de catâr. Sînt foarte departe de casă, eu, care știu din ce în ce mai puțin ce înseamnă o casă, și de aceea, probabil, nu sînt departe de nimic. Aș putea să stau aici și să ascult căruțele, să o iau cu totul de la capăt, să mă înțeleg cu ciorile. Țipetele lor, speriate. Să fiu și eu un bărbat gras la piscina unui hotel. Trebuie că există o viață înainte de moarte. Și de asemenea pâlcuri de mesteceni, tremurând din toate frunzele lor argintii. Și de asemenea trunchiuri argintii. Cobor scările, trec pe lângă recepție, mă îndrept cu mâinile în buzunare spre dezordinea valurilor. Un domn care te îndeamnă să cumperi tot felul de mărunțișuri, o pereche de adolescenți pe o bancă, pescărușii mititei se împrăștie în fața mea. Oare unde își clocesc ouăle, că nu văd stânci, bolovani, doar nisip cenușiu, bărcuțe, un ponton din lemn. Iar vânzătorul de mărunțișuri
— Domnule, Domnule
și am continuat să mergem amândoi, câțiva metri, cot la cot. Mă schimbă cu o altă victimă, mă lasă. Terase de cafenele, o doamnă își masează glezna, un fel de templu chinezesc unde bei bere. Mâine plec spre Germania, probabil vor fi ciori la München, mesteceni. Cel puțin vântul de munte în zilele ploioase. Trebuie că există viață înainte de moarte. Călugări budiști la aeroport așteptând să fie transportați pe acoperișul lumii. Mă așez mai bine în scaun, în fața porții ce corespunde zborului meu, fac să coboare somnul peste mine, încet. Scriitorul Dinu Flămând continuă să vorbească nu aici, la București, din ce în ce mai încet, mai difuz. Există oare viață înainte de moarte? Nu‑mi mai simt picioarele, brațele. Nu mai am corp. E bine să dormi.
[1]. Ernesto Augusto de Melo Antunes, militar și om politic portughez (1933−1999), unul din principalii strategi ai Revoluției Garoafelor din 25 aprilie 1974, autorul primului text cu conținut clar politic în Mișcarea Căpitanilor. Lobo Antunes a luptat sub ordinele acestuia pe frontul din Angola, între cei doi s‑a stabilit o profundă prietenie pe care prozatorul o evocă deseori, mai cu seamă în cronica despre înmormântarea prietenului militar; vezi și textul Nu se coboară viu de pe o cruce.
[2]. Publicată de Fialho de Almeida în 1881, povestirea Ruiva („Roșcata“) vorbește despre fiica unui gropar care descoperă sexualitatea și viciul.
