Lucian Boia și criza statului de drept

Opera istoricului Lucian Boia se construiește cu fiecare volum pe care îl scoate. Temelia a fost turnată în 1997, cînd apariția cărții Istorie și mit în conștiința românească a prefigurat, fără ca mulți să fie convinși de acest lucru, o prezență auctorială de referință în dezbaterea contemporană din România. De atunci s-au scurs 21 de ani, iar Boia a tot adăugat peste fundație cărămidă după cărămidă. Fără a socoti volumul editat, opera înseamnă 33 de cărți de autor și putem fi siguri că nu s-a încheiat. De unde această siguranță? Pentru că istoricul este un intelectual pasionat, deci liber în accepțiunea aristotelică, a cărui privire cuprinde suficient de mult întinderea realității încît să identifice noi teme de interes. E drept că opera nu înseamnă doar un număr de cărți, ci și subiecte. Între acestea se află unele generale precum istoriografia, diferite aplicații ale imaginarului, dar și altele precum comunismul, Occidentul, intelectualii. Marea temă este însă România, prezentă în majoritatea cărților. Să mai poată cineva pretinde că nu e patriot acel om care gîndește aproape obsesiv țara în care trăiește? Într-un alt registru, de bună seamă, cred că doar Horia-Roman Patapievici al anilor ’90 a mai reflectat cu atîta încăpățînare și înflăcărare a verbului la România. Și ambii au fost priviți drept dușmani ai țării, antiromâni.

Cu toate aceste cărți poți să nu fii de acord sau, după caz, poți să ți le asumi pînă la virgulă. Personal, n-am împărtășit deloc viziunea propusă în Mitul democrației (2003) sau în Omul și clima (2005). Dimpotrivă, mi s a părut că Occidentul (2007) reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decît o mică capodoperă la care am subscris fără rest. Sau te poți găsi prins în emoții contradictorii: de la pasiunea contagioasă cu care autorul a dezvoltat subiectul Jules Verne (2005) pînă la firavul sentiment de amărăciune produs de simplismul volumului autobiografic Cum am trecut prin comunism (2018). Există, totuși, ceva care răzbate cu forță egală din curgerea paginilor: capacitatea de a te scoate din certitudinea în care te instalează confortabil o anumită viziune istorică. La intensități diferite, cărțile semnate de L. Boia așază o virgulă, adaugă un „totuși“ sau un „dar“ pînă și la cele mai elementare certitudini. Și mai există o amprentă specifică: niciodată autorul nu intră în polemică, nu participă la dezbaterile pe care le suscită cărțile sale. Semn de aroganță? Posibil. Dar întotdeauna autorul manifestă deschiderea către dialogul construit pe marginea proaspetelor sale cărți. Nu mulți sînt autorii care să aibă această disponibilitate către conversația relaxată. Semn de prietenie? Iarăși posibil. Cred că n-ar fi rău ca Editura Humanitas să ia în calcul reeditarea unor cărți dimpreună cu interviurile pe care autorul le-a dat diferitor publicații și, eventual, cronicile de întîmpinare. În felul acesta, zecile de cărți nu ar mai defini opera de autor, ci și un spațiu al dialogului public, al dezbaterii de idei care, vai, așa de mult ne lipsește…

De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de astăzi marchează cea de-a 33-a carte în bibliografia autorului, o carte foarte restrînsă, cu un titlu lung. Ținînd seamă de logica în care opera se plămădește, cartea evocă teme deja abordate anterior: nesiguranța alcătuirii unui discurs istoriografic (Un joc fără reguli: despre imprevizibilitatea istoriei, 2016), opțiunile elitei în timpul Marelui Război („Germanofilii“, 2009), omogenizarea culturală și etnică a României (Cum s-a românizat România, 2015), comunismul (Strania istorie a comunismului românesc, 2016) sau problema României Mari (În jurul Marii Uniri de la 1918, 2017). În același timp, pune în dezbatere ceva nou: rolul paradoxal jucat de dominația otomană, care, deși a frînat modernizarea și occidentalizarea, a reprezentat o șansă unică pentru unitatea principatelor române. Este un anunț că, într-un viitor, istoricul va mai hrăni dezbaterea publică cu o carte? Evoluția operei din ultimii ani spre această concluzie ne îndreaptă.

Judecînd-o pe fondul operei, opusul pare exotic în felul său, tot așa de neobișnuit precum De ce este România altfel? (2012). Ambele volume dovedesc că autorul lor este nu doar un intelectual care gîndește numai pentru plăcerea proprie, pentru a răspunde unor curiozități care-l frămîntă la un moment dat sau ca să răspundă unor subiecte de interes academic. Nu, el este și un intelectual angajat, ca să preluăm formula extraordinarului Raymond Aron. Probabil că ce avea de comunicat despre Centenarul Marii Uniri a făcut-o în volumul apărut anul trecut. Numai că noi, astăzi, nu trecem doar prin aniversarea unei realizări istorice – unirea tuturor provinciilor românești într-un singur stat –, ci și printr-o criză profundă a statului de drept. Este o criză cel puțin la fel de intensă precum criza din 2012. Acum, ca și în 2012, puterea politică, domiciliată în Parlament și Guvern, a rîvnit la idealul fesenist: aservirea puterii judecătorești. Diferența majoră este că acum, spre deosebire de 2012, criza se prezintă ca o agonie, iar agresorii sînt pregătiți să meargă pînă la capăt, în ciuda oricărei opoziții.

Întrebîndu-se, în 2012, De ce este România altfel, Boia a răspuns cu invocarea teoriei decalajelor pe care istoricul Bogdan Murgescu a dezvoltat-o savant în magistrala lucrare România și Europa. Acumularea decalajelor economice (Polirom, 2010). Acum, însă, Boia introduce în discuție o nouă variabilă: dereglările. Dacă decalajele pot explica exotismul românesc în geografia umană a Europei, dereglările din societate și din stat îl conduc pe Boia la o întrebare infinit mai dramatică, parcă pe măsura intensității crizei pe care o străbatem: „România seamănă tot mai tare cu o mașinărie dereglată. Își va reveni oare?“ (p. 84) Sau, în dreptul constatării că avem „o Românie cu mai multe viteze“, întrebarea paroxistică: „pînă la ce punct poate rezista, sabotată pur și simplu de o gamă nesfîrșită de neîmpliniri?“ (pp. 94-95). Fără a fi un defetist, Boia strigă cu toată forța expresiei sale simple, dar tăioase: „avem datoria să ne reparăm țara“ (p. 6); „singura noastră șansă este să ducem pînă la capăt procesul de modernizare și de democratizare […] dacă vrem să mai însemnăm ceva în lumea de mîine“ (p. 102). Dacă întîrzierile pot fi rezultatul unor neșanse istorice, dereglările țin exclusiv de voința oamenilor. La această observație ne îndreaptă concluzia că, poate pentru prima dată în istorie, România e primejduită nu din exterior, ci din interior: „Dacă lucrurile nu se vor îndrepta, România riscă să dispară încetul cu încetul, și nu în urma unei agresiuni din afară (rușii, ungurii…), ci din motive strict autohtone“ (p. 80).

Dereglările sînt percepute de Boia fie sub forma unor recorduri negative în cadrul UE (cel mai mare procent de populație rurală, cea mai scăzută apetență pentru lectură, cea mai mică distanță de autostrăzi, cel mai mare procent de emigrare și – ar fi trebuit spus mai apăsat! – cea mai ridicată rată a depopulării), fie sub forma discrepanțelor socio-economice. Reglajul unui mecanism fin precum al ceasului ori complex precum al unei țări presupune, în proporții diferite, meșteșug, știință și artă. Nici una din cerințe nu e îndeplinită pentru că meșteșugul e sabotat de nepotism, știința de absența cunoașterii (analfabetism funcțional) și arta de încețoșarea viziunii pentru că politicienii aflați la putere par orbiți de interesele proprii.

„Este aproape suprarealist ceea ce se întîmplă astăzi pe scena politică românească. Un politician care nu vrea să intre la închisoare (ceea ce, în fond, e de înțeles!) a capturat cel mai mare partid al țării, apoi Parlamentul și Guvernul. […] A inventat totodată ficțiunea politică a unui «stat paralel», reprezentat în special de puterea judiciară și de serviciile secrete, care ar fi pus stăpînire pe țară. […] Totul trebuie dărîmat pentru a se reconstrui pe baze noi. Deocamdată, se dărîmă. Apoi, vom mai vedea“ (pp. 82-83). Observația rezonează cu remarca președintelui Iohannis (4 august 2018): „Avem un guvern irațional, aproape ireal“. Răspunsul oferit de autor la întrebarea pe care tot el și-o pune în urma stabilirii stării de fapt – „Cum îl suportă românii pe micul dictator actual, în condițiile unui regim democratic și înarmat cu toate instituțiile unui stat de drept?“ – este nemulțumitor. Mentalitatea și comportamentul înclinat către supunere și descurcăreală ale românilor sînt răspunsuri corecte; tot astfel și dezbinarea dintre România occidentalizată, care a coborît în stradă cu zecile de mii, și România manipulată și ținută captivă de stat care iese la urne și cîștigă aproape întotdeauna (p. 84). Dar acestea formulează un răspuns incomplet. Apucăturile dictatoriale pe care le arată un individ devin patogene pentru o națiune întreagă tocmai pentru că – și aici mă despart ferm de remarca dlui Boia – România nu e un stat de drept funcțional. Croiala constituțională a țării este proastă. Defecțiunea majoră în astfel de situații de criză prelungită este imposibilitatea președintelui de a recurge la dizolvarea Parlamentului ca sancțiune politică. Orice stat de drept viabil trebuie să prevadă mecanisme constituționale prin care să poată fi defulate tensiunile acumulate în situații excepționale. În condițiile în care Parlamentul legiferează prin abuz de putere, în dispreț față de criticile Comsiei de la Veneția, GRECO, Comisei Europene, iar Executivul acționează cu încălcarea avizelor negative pronunțate de CSM, e clar că statul poate fi luat în captivitate de un partid politic sau chiar de un lider de partid aflat la putere. Parlamentul și-a pierdut reprezentativitatea după doi ani de mandat, fiind poate primul după 1989 în această situație. Această situație nu e cu adevărat gravă decît pe fondul imposibilității președintelui de a-l dizolva și de a-l deferi judecății cetățenilor prin alegerile anticipate.

Sursa dereglărilor sistematice rezultă, astfel, din proasta alcătuire a țării. Cred că ar fi fost util ca, în carte, dl Boia să distingă mai mult între dereglările istorice, produse în parte de acumularea decalajelor, și dereglările sistematice favorizate de o Constituție deficitară. Aș fi simțit nevoia, în această carte, să văd că nu e uitată inițiativa de modificare a Constituției care să interzică accesul la funcțiile publice al persoanelor cu condamnare penală definitivă, pentru infracțiuni cu intenție directă. Este un semn că România civică nu s-a mai mulțumit doar să iasă în stradă, ci și să înceapă să-și ia în mîini propria țară. E o inițiativă bună care ar trebui să o anunțe pe cea care să permită președintelui să aplice sancțiunea dizolvării Parlamentului. Chiar dacă nu vor reuși imediat, acestea vor rămîne vii pe agenda publică pînă cînd le va veni vremea. Și le va veni, căci istoria, în momentele decisive, e providențială cu națiunile. Iar L. Boia ne a arătat chiar în această carte cum s-a întîmplat în cei trei ani mari: 1859, 1918 și 2007.

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Foto: Radu Sandovici