<i>Sfîrşitul unei epoci teatrale</i>
Unii sînt de părere că este imposibil să scrii amuzant şi profund, în acelaşi timp, despre un fenomen cultural. Că rîsul distrage atenţia de la lucrurile serioase şi "fură" cititorul, în loc să-l pună pe gînduri. Pentru mine, cartea Marinei Davîdova, Sfîrşitul unei epoci teatrale (Editura Nemira, 2006), este exemplul perfect că lucrurile pot sta şi altfel. Am ştiut asta de cînd am pus pentru prima dată mîna pe volum. Era ediţia în limba rusă, mai mare şi cartonată, dar avînd aceeaşi fotografie pe copertă: un telefon mobil aşezat pe unul dintre fotoliile dintr-o sală de teatru. Era incredibil cît de bine sintetiza această fotografie ideea că "pericolul e aproape", că teatrul ca artă traversează o epocă la finele căreia s-ar putea să nu mai existe sau să se fi transformat deja în asemenea hal, încît orice definiţie dată lui pînă acum să nu mai fie valabilă. Şi imaginea, şi titlul cărţii sînt de natură să îngrijoreze. Iar oamenii de azi au atîtea griji, încît ultimul lucru pe care şi-l doresc atunci cînd - din greşeală sau dintr-un vechi reflex - mai pun mîna pe o carte este să-şi ia o grijă în plus. Perfect conştientă de acest aspect, Marina Davîdova - ascunzînd într-o prezenţă fragilă, frumoasă şi cu un aer trist, un critic temut în teatrul rusesc, după cum am aflat la faţa locului - a găsit modalitatea cea mai bună de a-l ţine alături pe cititor: îl face să rîdă. Îşi pune pentru asta "la bătaie" toată cultura ei - care e impresionantă - şi, ajutată de un spirit ironic fin, reuşeşte să spună lucrurile cele mai grave într-un fel care te încîntă sau te face să rîzi frisonat, de la caz la caz. Scriitoarea valorifică stilul jurnalistic, pe care, de altfel, îl practică zilnic la Izvestia, pentru a găsi cele mai surprinzătoare imagini, pentru a face asociaţii neaşteptate şi nu se fereşte de cuvintele "tari", pe care le aplică "sfintei scene" fără nici o remuşcare ("teatrul, între bordel şi rezervaţie" e numai titlul unui capitol). Este nemiloasă cu teatrul ca fenomen şi cu oamenii lui, taie în carne vie cu precizie de chirurg bine antrenat şi, imediat după aceea, îi zîmbeşte "victimei" înţelegător, pentru a sublinia că nu are nimic personal cu cei implicaţi în această "afacere", dar n-are deloc de gînd să fie condescendentă cu cineva. Marina Davîdova e mai presus de diagnostic, ea a făcut pasul înainte din rîndul "practicienilor de rînd" ai teatrului şi face o sinteză a decăderii acestuia la final de secol XX şi început de secol XXI. Nu îşi expune în acest volum ipoteza ei despre viitorul acestei arte, dar faptul că scrie atît de bine despre apusul ei, te face să o ierţi pentru asta. E bine să trăieşti clipa - cum spuneau cei vechi - şi să te bucuri de ea, sau, cu alte cuvinte, ca să cităm totuşi din autoarea pe care o recomandăm aici: "Trăim la capătul unei minunate epoci teatrale. Sîntem martorii apusului ei. Nu ne rămîne decît să ne consolăm cu gîndul că apusurile sînt, cîteodată, uimitor de frumoase". Un lucru pentru care eu, una, rămîn neconsolată, totuşi, este acela că despre teatrul românesc nu s-a scris încă o asemenea carte pe care, citind-o, să rîzi şi să plîngi. Cristina MODREANU
