<i>Am urît sistemul, dar nu l-am dispreţuit</i> - interviu cu Marcel IUREŞ -
După rolurile din Creatorul de teatru de Thomas Bernhard şi Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett, "cel mai ajuns actor al momentului" - cum l-a numit nu de mult, cu tandreţe, Alexandru Dabija - joacă din nou în regia acestuia, la Teatrul ACT. Capra sau Cine e Sylvia? de Edward Albee are premiera la începutul lunii martie. Se întîmplă să priviţi deseori în urmă, asemenea lui Krapp? Cred că i se întîmplă oricui... Şi, după aproape nouă ani de la inaugurare, sînteţi mulţumit de Teatrul ACT? Îmi place, asta pot să spun. E o plăcere să vezi că, după atîţia ani, e bine, a evoluat, oamenii au învăţat, s-au obişnuit cu el. A devenit ceva normal, firesc. "Niciodată înapoi la un teatru de stat" - e deviza marelui actor Bruscon pe care îl interpretaţi în Creatorul de teatru. Cînd v-aţi surprins spunînd la fel? La început au fost mai mult vise sau frînturi din nişte vise, concomitente, la vremea aceea, cu supărarea, cu tristeţea. Cred că mai degrabă îmi doream să nu mai vreau teatrul de stat pentru că am depus eforturi teribile să "înviem" sistemul dinăuntru. Acelaşi sistem care ne opresase, ne interzisese ideile, libertatea, accesul la orice fel de sursă de informaţie, care ne legase, practic, la ochi şi ne asigura un trai mizerabil, ca să tăcem. Dar şi mai grav era că n-aveam alt termen de comparaţie decît dezastrul din care tocmai ieşiserăm. În raport cu el voiam să ţintim sus, să ne legitimăm cumva spaimele, ruşinea, regretele. Aţi inventat, practic, o formă: Teatrul ACT. Nu, n-am inventat-o, pur şi simplu mi s-a părut că era singurul spaţiu în care putem s-o luăm de la capăt, să reîncepem să ne exprimăm din alte cauze, altfel, asta însemnînd chiar şi să tăcem. Da, să practicăm liniştea şi să ne simţim liberi. Sigur, aş putea să spun multe despre disperările noastre, despre cît ne-am jeluit, cît am urît sistemul... Dar nu l-am dispreţuit niciodată. Nu pentru că aş fi produsul lui - de fapt, nici nu sînt produsul sistemului, ci al unui efort comun, al unor generaţii. Ne-am ascultat modelele, am încercat să le imităm, să le urmăm. N-aveam sentimentul că eram bolnavi pe dinăuntru, ci doar că locuiam într-un pavilion de bolnavi, şi lupta noastră era să înţelegem de ce eram acolo, care era preţul pe care-l plăteam... Cumplit e că, în â89, nu mai credeam că se poate schimba ceva. Pînă acolo se ajunsese şi, dacă mai dura doi, trei, cinci ani, cred că se zidea practic mormîntul în care trăiserăm cu toţii atîta vreme. A trebuit atunci, la 38 de ani, să mă gîndesc încotro o apuc: e libertate, libertate atunci însemnînd să poţi să găseşti BT şi Kent la tarabe ori să iei unt fără să stai la coadă şi să te treacă unul pe-o listă. Atîta tot, mai mult nu, structurile erau aceleaşi, cum sînt şi astăzi. În â94, demiterea lui Alexandru Dabija de la conducerea Teatrului "Odeon" a fost un moment critic, demoralizant. Exact. În â94, cînd, prin forţa împrejurărilor, noi - vorbesc de actori, de artişti - încercam să dăm sens dramei din viaţa noastră, să dăm semne că nu muriserăm definitiv - asta a fost perceput ca un pericol. Abia cînd a fost ras, pur şi simplu, tot fenomenul de la "Odeon", ne-am dat seama că trebuia să începem. Stătuserăm patru-cinci ani în confuzie, încercînd să ne facem treaba înăuntrul sistemului. Ne-am apucat să căutăm un alt spaţiu, am făcut o fundaţie, ne-am strîns într-un cerc, ca pinguinii, şi am zis: bate crivăţul de aici, hai să încercăm să supravieţuim cumva. În condiţiile în care n-aveam nici cariere, nici bani, nici agenţi, nici perspectiva de a intra în Europa. Nu ştiam nici măcar să cerem ajutor, cu toate că mişunau tot felul de tipi, de cetăţeni, de comisari şi raportori care pretindeau că ne învaţă cum să ne iubim, cum să ne respectăm, cum să fim împreună. Ajutorul a venit mai mult din afară, din partea oamenilor de teatru britanici. Nu, a venit dinăuntru. Ceea ce făcuserăm la "Odeon" era valabil, pur şi simplu. Nu avea doctrină, nu învinsese pe nimeni, nu dăduse nici o lecţie... Ne făcuserăm treaba cu toţii. Bine, cu entuziasm, cu drag, slujindu-ne pe noi, talentul nostru, ceea ce se investise în noi. Rezolvaserăm problema suferinţei, într-un fel. Şi-au venit băieţii ăştia şi-au spus: "Domâle, nu contează suferinţa, taci dracului din gură, vă zicem noi cînd contează". Ei, asta m-a enervat. Cum să-mi spună un politruc care fusese plătit să ne facă să suferim, după ce muriseră atîţia oameni în stradă: "suferi şi te iau în seamă numai cînd am eu chef"? M-am enervat şi-am plecat din teatrul de stat. Ce m-a susţinut? M-a susţinut exact valabilitatea şi, cum să spun, substanţa efortului, bucuria de a fi făcut ceva bun, serios, împreună. Occidentul ne-a ajutat prin faptul că ne-a invitat, ne-a nominalizat... au şi recunoscut că nu au ce să ne înveţe în materie de Shakespeare şi de artă a teatrului. Toate astea au fost guri de aer. Intram într-o zonă a normalului care ne fusese interzisă pînă atunci, or asta însemna să poţi împărtăşi şi să primeşti un răspuns direct, nefiltrat de presă, de ideologii, de stat, de teorii şi concepte... Aţi mai simţit presiuni de atunci, le simţiţi încă? Presiunea a venit de la mentalitatea, spaima oamenilor, autismul de tip social, politic, economic. Şi cultural? E greu să numeşti cultura autistă. Poţi s-o numeşti moartă, rămasă în urmă, prăfuită... După cincizeci de ani în care să aduci Jaspers, Camus, nu mai vorbesc de Berdiaev, Soloviov, de Eliade sau Ionesco, reprezenta un risc foarte mare, mi-e foarte greu să mă supăr acum pe cineva care zice: îmi place Dichiseanu sau eu vreau să joc ca Nottara - că n-are de unde să ştie. Gîndiţi-vă că 90% dintre ţăranii români trăiesc ca-n Evul Mediu. Preocuparea lor nu este să acceseze fondurile europene - nu vă uitaţi la ce e în Maramureş şi mai ştiu eu unde şi-au pus termopane, centrale pe gaz şi cocoşei de tablă pe creasta casei. Nu, 90% dintre oameni nu ştiu de unde iau apă, cum ajung la serviciu, cu ce se încălzesc la iarnă. În aceeaşi ordine de idei, un maestru de lumini sau un maşinist dintr-un teatru se desprinde foarte greu de ideea de a face efort, de a da din picioare ca Traian Vuia, de a trage de manivele... Asta se regăseşte în mentalitatea actorilor, chiar tineri, pentru care relaţia dintre actori şi regizori e ca un cîmp de bătălie. Ei sînt gladiatori, iar la mijloc e un text sau Shakespeare sau Cehov! Vor să se trîntească la pămînt, să se învingă unul pe altul şi, după ce au transpirat, şi-au julit mîinile, şi-au aruncat invective, s-au umilit, cu citate, cu ideologia, cu nivelul de trai, abia atunci au sentimentul că sînt artişti. Asta da, o zi de muncă! O imensă confuzie, care exclude ideea de colaborare, de dialog, exclude eleganţa, într-un anume fel. Nu punem la cale un complot, ci ne adunăm - aproape ezoteric -, încercînd să cădem de acord asupra unor idei. Mulţi zic: e ca la "Alcoolicii anonimi". Nu e aşa. E cu scînteieri, cu iluminări, cu dispute, cu dialog. V-aţi imaginat că după opt ani veţi fi aproape la fel de singuri, că nu vor exista alte teatre ACT? E destul de trist, dar dacă mă gîndesc bine, nici nu e uşor. Eu am avut noroc. Am pornit de la o experienţă de aproape cincisprezece ani, nu mai cumpăram orice idee, nu mă mai clătinam aşa uşor. Tristeţea vine din faptul că gradul de simulare al oamenilor mi-a depăşit aşteptările. Eu am crezut sincer că românii, măcar din invidie, îşi vor scuipa în palme şi-şi vor sufleca mînecile: "Ce-a făcut, mă? A făcut un teatru? Cît are, 100 de locuri? Aha, facem noi unul de 200 sau de 600 de locuri! Cum îi zice? Independent, nesubvenţionat, neguvernamental?". Am mai adăugat, în cîteva interviuri, şi "nonviolent", pentru că percepţia din afară era aceea de dos de palmă dat autorităţilor şi comunităţii de actori. Nu, domnule, e nonviolent, nu e un scuipat, nu e o înjurătură la adresa sistemului, deloc. E ceea ce ne-a mai rămas de făcut. Mie aşa mi s-a părut atunci. Pe cine aţi paria din generaţiile mai tinere, din "noul val"? Mi-ar plăcea să pot paria, ăsta e un alt vis de-al meu, dar n-am destui bani. Mi-ar plăcea să am nişte subsidii ori să mă susţină o mare fundaţie, ca să pot paria, adică să aleg. Alegerea e o imensă responsabilitate. Dac-ai pus ceva în pămînt, nu poţi să te faci că nu mai e acolo şi să zici: asta e, descurcă-te. Atunci, cui îi este deschis Teatrul ACT? Menirea acestui spaţiu e să primească oameni care simt că-şi pierd minţile dacă nu se exprimă astăzi, cu orice risc. În acelaşi timp, trebuie să ştii să aştepţi. Ceea ce e proaspăt în teatru se naşte din cadavrul unor concepte, din ceea ce e clasic. Greutatea vine din faptul că nu poţi determina ceva important în artă, decît făcînd un efort imens, dar personal. Aţi acceptat roluri în filme hollywoodiene, dar şi în Valizele lui Tulse Luper al lui Peter Greenaway. E în film mai multă disponibilitate, oportunitate, decît în teatru? Aici e mare confuzie şi cred că m-am trezit din ea. Faci slalom printre fel de fel de jaloane: unul e cariera, altul e naţionalitatea, altul e ţara de provenienţă cu regimul ei, altul e şcoala de teatru sau de film care te-a format, altul e că vrei să cîştigi bani. Iluzia că poţi să-ţi faci o carieră în teatru. Altă iluzie, şi mai mare, că poţi să-ţi faci una în film. Şi cea mai mare dintre toate e că rămîne ceva în urma ta. Ideea de type casting, de job description vă deranjează? Nu, pentru mine e foarte clar. N-am deloc problema naţionalităţii. Am avut problema ţării de provenienţă, pentru că paşaportul meu era murdar, era cu pete de sînge pe el, cu oameni mascaţi, cu simulanţi - vorbesc de ce se întîmpla la nivelul conducerii. Puterea rînjea la noi, în loc să ne zîmbească, iar ostilitatea dintre oameni şi putere, care a şi rămas, se vedea în paşaportul meu. Serios. Se mai vede şi acum? S-au schimbat multe. M-am schimbat şi eu, şi nivelul la care merg în Occident. Istoria are un tăvălug care mai nivelează lucrurile. Par mai clare. Ceea ce e sigur e că nu fac prostii, lucruri de care să-mi fie ruşine. Fişa mea de casting spune: tip caucazian, cu posibilitatea de a juca buni, răi, semirăi, spioni, toţi străini, însă. Îmi cîştig onorariul într-un mod absolut onest, "filtrat" de doi agenţi, unul american, celălalt britanic. Banii sînt aceiaşi, cu o grămadă de ştampile, de la toate studiourile cu care am semnat şi de la toate fiscurile din lume. Nu mă fugăreşte iluzia celebrităţii... nu-mi doresc să devin milionar. E pur şi simplu o călătorie care mă fascinează şi îmi face plăcere. Din păcate, trebuie să zbor cu avionul... Spre deosebire de film, pe scenă nu aţi apărut încă în spectacolul vreunui student la regie. Aţi primit propuneri şi n-aţi crezut suficient în ele? N-am avut decît propuneri foarte, foarte timide din partea tinerilor. Ca şi în cazul filmului, toată lumea crede că sînt extrem de scump. "Pînă acolo! Acolo n-avem acces." E motivul pentru care nu fac foarte des film în România. A fost creată imaginea asta, curentul ăsta de opinie. Fals, greşit, neadevărat. Dar idei care să vă atragă ar avea? Dacă m-ar chema, dacă le-am împărtăşi... Măcar simpla prezenţă: "Bună ziua, hai să colaborăm". Ne spunem numele, punem la mijloc un text, un proiect, şi vedem dacă se leagă sau nu. Nu poţi să zici dinainte: "Nu, nici vorbă!". Au fost nişte încercări în teatru, destul de timide... deşi vreau să joc. Joacă Vali Seciu, Constantin Drăgănescu, Şerban Ionescu, Victor Rebengiuc şi mulţi alţii, în spectacole puse de studenţi şi regizori tineri, chiar fără bani. Proiectul pe care-l facem acum la Teatrul ACT l-am început fără bani. Se pare că ArCuB ne va susţine... În fine, dacă-mi place propunerea, cum să nu? Aici e miracolul şi nebunia teatrului. Dincolo de asta, notorietatea de care se împiedică tinerii nu se bizuie pe box office, ci vine dintr-o făgăduire reciprocă de a trăi într-un anume fel: am avut noroc să lucrez cu Mihai Măniuţiu, cu Sandu Dabija. Aşa am avut aer, am putut respira. a consemnat Andreea DUMITRU
