<i>Am urît sistemul, dar nu l-am dispreţuit</i> - interviu cu Marcel IUREŞ -

Publicat în Dilema Veche nr. 160 din 1 Mar 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

După rolurile din Creatorul de teatru de Thomas Bernhard şi Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett, "cel mai ajuns actor al momentului" - cum l-a numit nu de mult, cu tandreţe, Alexandru Dabija - joacă din nou în regia acestuia, la Teatrul ACT. Capra sau Cine e Sylvia? de Edward Albee are premiera la începutul lunii martie. Se întîmplă să priviţi deseori în urmă, asemenea lui Krapp? Cred că i se întîmplă oricui... Şi, după aproape nouă ani de la inaugurare, sînteţi mulţumit de Teatrul ACT? Îmi place, asta pot să spun. E o plăcere să vezi că, după atîţia ani, e bine, a evoluat, oamenii au învăţat, s-au obişnuit cu el. A devenit ceva normal, firesc. "Niciodată înapoi la un teatru de stat" - e deviza marelui actor Bruscon pe care îl interpretaţi în Creatorul de teatru. Cînd v-aţi surprins spunînd la fel? La început au fost mai mult vise sau frînturi din nişte vise, concomitente, la vremea aceea, cu supărarea, cu tristeţea. Cred că mai degrabă îmi doream să nu mai vreau teatrul de stat pentru că am depus eforturi teribile să "înviem" sistemul dinăuntru. Acelaşi sistem care ne opresase, ne interzisese ideile, libertatea, accesul la orice fel de sursă de informaţie, care ne legase, practic, la ochi şi ne asigura un trai mizerabil, ca să tăcem. Dar şi mai grav era că n-aveam alt termen de comparaţie decît dezastrul din care tocmai ieşiserăm. În raport cu el voiam să ţintim sus, să ne legitimăm cumva spaimele, ruşinea, regretele. Aţi inventat, practic, o formă: Teatrul ACT. Nu, n-am inventat-o, pur şi simplu mi s-a părut că era singurul spaţiu în care putem s-o luăm de la capăt, să reîncepem să ne exprimăm din alte cauze, altfel, asta însemnînd chiar şi să tăcem. Da, să practicăm liniştea şi să ne simţim liberi. Sigur, aş putea să spun multe despre disperările noastre, despre cît ne-am jeluit, cît am urît sistemul... Dar nu l-am dispreţuit niciodată. Nu pentru că aş fi produsul lui - de fapt, nici nu sînt produsul sistemului, ci al unui efort comun, al unor generaţii. Ne-am ascultat modelele, am încercat să le imităm, să le urmăm. N-aveam sentimentul că eram bolnavi pe dinăuntru, ci doar că locuiam într-un pavilion de bolnavi, şi lupta noastră era să înţelegem de ce eram acolo, care era preţul pe care-l plăteam... Cumplit e că, în ’89, nu mai credeam că se poate schimba ceva. Pînă acolo se ajunsese şi, dacă mai dura doi, trei, cinci ani, cred că se zidea practic mormîntul în care trăiserăm cu toţii atîta vreme. A trebuit atunci, la 38 de ani, să mă gîndesc încotro o apuc: e libertate, libertate atunci însemnînd să poţi să găseşti BT şi Kent la tarabe ori să iei unt fără să stai la coadă şi să te treacă unul pe-o listă. Atîta tot, mai mult nu, structurile erau aceleaşi, cum sînt şi astăzi. În ’94, demiterea lui Alexandru Dabija de la conducerea Teatrului "Odeon" a fost un moment critic, demoralizant. Exact. În ’94, cînd, prin forţa împrejurărilor, noi - vorbesc de actori, de artişti - încercam să dăm sens dramei din viaţa noastră, să dăm semne că nu muriserăm definitiv - asta a fost perceput ca un pericol. Abia cînd a fost ras, pur şi simplu, tot fenomenul de la "Odeon", ne-am dat seama că trebuia să începem. Stătuserăm patru-cinci ani în confuzie, încercînd să ne facem treaba înăuntrul sistemului. Ne-am apucat să căutăm un alt spaţiu, am făcut o fundaţie, ne-am strîns într-un cerc, ca pinguinii, şi am zis: bate crivăţul de aici, hai să încercăm să supravieţuim cumva. În condiţiile în care n-aveam nici cariere, nici bani, nici agenţi, nici perspectiva de a intra în Europa. Nu ştiam nici măcar să cerem ajutor, cu toate că mişunau tot felul de tipi, de cetăţeni, de comisari şi raportori care pretindeau că ne învaţă cum să ne iubim, cum să ne respectăm, cum să fim împreună. Ajutorul a venit mai mult din afară, din partea oamenilor de teatru britanici. Nu, a venit dinăuntru. Ceea ce făcuserăm la "Odeon" era valabil, pur şi simplu. Nu avea doctrină, nu învinsese pe nimeni, nu dăduse nici o lecţie... Ne făcuserăm treaba cu toţii. Bine, cu entuziasm, cu drag, slujindu-ne pe noi, talentul nostru, ceea ce se investise în noi. Rezolvaserăm problema suferinţei, într-un fel. Şi-au venit băieţii ăştia şi-au spus: "Dom’le, nu contează suferinţa, taci dracului din gură, vă zicem noi cînd contează". Ei, asta m-a enervat. Cum să-mi spună un politruc care fusese plătit să ne facă să suferim, după ce muriseră atîţia oameni în stradă: "suferi şi te iau în seamă numai cînd am eu chef"? M-am enervat şi-am plecat din teatrul de stat. Ce m-a susţinut? M-a susţinut exact valabilitatea şi, cum să spun, substanţa efortului, bucuria de a fi făcut ceva bun, serios, împreună. Occidentul ne-a ajutat prin faptul că ne-a invitat, ne-a nominalizat... au şi recunoscut că nu au ce să ne înveţe în materie de Shakespeare şi de artă a teatrului. Toate astea au fost guri de aer. Intram într-o zonă a normalului care ne fusese interzisă pînă atunci, or asta însemna să poţi împărtăşi şi să primeşti un răspuns direct, nefiltrat de presă, de ideologii, de stat, de teorii şi concepte... Aţi mai simţit presiuni de atunci, le simţiţi încă? Presiunea a venit de la mentalitatea, spaima oamenilor, autismul de tip social, politic, economic. Şi cultural? E greu să numeşti cultura autistă. Poţi s-o numeşti moartă, rămasă în urmă, prăfuită... După cincizeci de ani în care să aduci Jaspers, Camus, nu mai vorbesc de Berdiaev, Soloviov, de Eliade sau Ionesco, reprezenta un risc foarte mare, mi-e foarte greu să mă supăr acum pe cineva care zice: îmi place Dichiseanu sau eu vreau să joc ca Nottara - că n-are de unde să ştie. Gîndiţi-vă că 90% dintre ţăranii români trăiesc ca-n Evul Mediu. Preocuparea lor nu este să acceseze fondurile europene - nu vă uitaţi la ce e în Maramureş şi mai ştiu eu unde şi-au pus termopane, centrale pe gaz şi cocoşei de tablă pe creasta casei. Nu, 90% dintre oameni nu ştiu de unde iau apă, cum ajung la serviciu, cu ce se încălzesc la iarnă. În aceeaşi ordine de idei, un maestru de lumini sau un maşinist dintr-un teatru se desprinde foarte greu de ideea de a face efort, de a da din picioare ca Traian Vuia, de a trage de manivele... Asta se regăseşte în mentalitatea actorilor, chiar tineri, pentru care relaţia dintre actori şi regizori e ca un cîmp de bătălie. Ei sînt gladiatori, iar la mijloc e un text sau Shakespeare sau Cehov! Vor să se trîntească la pămînt, să se învingă unul pe altul şi, după ce au transpirat, şi-au julit mîinile, şi-au aruncat invective, s-au umilit, cu citate, cu ideologia, cu nivelul de trai, abia atunci au sentimentul că sînt artişti. Asta da, o zi de muncă! O imensă confuzie, care exclude ideea de colaborare, de dialog, exclude eleganţa, într-un anume fel. Nu punem la cale un complot, ci ne adunăm - aproape ezoteric -, încercînd să cădem de acord asupra unor idei. Mulţi zic: e ca la "Alcoolicii anonimi". Nu e aşa. E cu scînteieri, cu iluminări, cu dispute, cu dialog. V-aţi imaginat că după opt ani veţi fi aproape la fel de singuri, că nu vor exista alte teatre ACT? E destul de trist, dar dacă mă gîndesc bine, nici nu e uşor. Eu am avut noroc. Am pornit de la o experienţă de aproape cincisprezece ani, nu mai cumpăram orice idee, nu mă mai clătinam aşa uşor. Tristeţea vine din faptul că gradul de simulare al oamenilor mi-a depăşit aşteptările. Eu am crezut sincer că românii, măcar din invidie, îşi vor scuipa în palme şi-şi vor sufleca mînecile: "Ce-a făcut, mă? A făcut un teatru? Cît are, 100 de locuri? Aha, facem noi unul de 200 sau de 600 de locuri! Cum îi zice? Independent, nesubvenţionat, neguvernamental?". Am mai adăugat, în cîteva interviuri, şi "nonviolent", pentru că percepţia din afară era aceea de dos de palmă dat autorităţilor şi comunităţii de actori. Nu, domnule, e nonviolent, nu e un scuipat, nu e o înjurătură la adresa sistemului, deloc. E ceea ce ne-a mai rămas de făcut. Mie aşa mi s-a părut atunci. Pe cine aţi paria din generaţiile mai tinere, din "noul val"? Mi-ar plăcea să pot paria, ăsta e un alt vis de-al meu, dar n-am destui bani. Mi-ar plăcea să am nişte subsidii ori să mă susţină o mare fundaţie, ca să pot paria, adică să aleg. Alegerea e o imensă responsabilitate. Dac-ai pus ceva în pămînt, nu poţi să te faci că nu mai e acolo şi să zici: asta e, descurcă-te. Atunci, cui îi este deschis Teatrul ACT? Menirea acestui spaţiu e să primească oameni care simt că-şi pierd minţile dacă nu se exprimă astăzi, cu orice risc. În acelaşi timp, trebuie să ştii să aştepţi. Ceea ce e proaspăt în teatru se naşte din cadavrul unor concepte, din ceea ce e clasic. Greutatea vine din faptul că nu poţi determina ceva important în artă, decît făcînd un efort imens, dar personal. Aţi acceptat roluri în filme hollywoodiene, dar şi în Valizele lui Tulse Luper al lui Peter Greenaway. E în film mai multă disponibilitate, oportunitate, decît în teatru? Aici e mare confuzie şi cred că m-am trezit din ea. Faci slalom printre fel de fel de jaloane: unul e cariera, altul e naţionalitatea, altul e ţara de provenienţă cu regimul ei, altul e şcoala de teatru sau de film care te-a format, altul e că vrei să cîştigi bani. Iluzia că poţi să-ţi faci o carieră în teatru. Altă iluzie, şi mai mare, că poţi să-ţi faci una în film. Şi cea mai mare dintre toate e că rămîne ceva în urma ta. Ideea de type casting, de job description vă deranjează? Nu, pentru mine e foarte clar. N-am deloc problema naţionalităţii. Am avut problema ţării de provenienţă, pentru că paşaportul meu era murdar, era cu pete de sînge pe el, cu oameni mascaţi, cu simulanţi - vorbesc de ce se întîmpla la nivelul conducerii. Puterea rînjea la noi, în loc să ne zîmbească, iar ostilitatea dintre oameni şi putere, care a şi rămas, se vedea în paşaportul meu. Serios. Se mai vede şi acum? S-au schimbat multe. M-am schimbat şi eu, şi nivelul la care merg în Occident. Istoria are un tăvălug care mai nivelează lucrurile. Par mai clare. Ceea ce e sigur e că nu fac prostii, lucruri de care să-mi fie ruşine. Fişa mea de casting spune: tip caucazian, cu posibilitatea de a juca buni, răi, semirăi, spioni, toţi străini, însă. Îmi cîştig onorariul într-un mod absolut onest, "filtrat" de doi agenţi, unul american, celălalt britanic. Banii sînt aceiaşi, cu o grămadă de ştampile, de la toate studiourile cu care am semnat şi de la toate fiscurile din lume. Nu mă fugăreşte iluzia celebrităţii... nu-mi doresc să devin milionar. E pur şi simplu o călătorie care mă fascinează şi îmi face plăcere. Din păcate, trebuie să zbor cu avionul... Spre deosebire de film, pe scenă nu aţi apărut încă în spectacolul vreunui student la regie. Aţi primit propuneri şi n-aţi crezut suficient în ele? N-am avut decît propuneri foarte, foarte timide din partea tinerilor. Ca şi în cazul filmului, toată lumea crede că sînt extrem de scump. "Pînă acolo! Acolo n-avem acces." E motivul pentru care nu fac foarte des film în România. A fost creată imaginea asta, curentul ăsta de opinie. Fals, greşit, neadevărat. Dar idei care să vă atragă ar avea? Dacă m-ar chema, dacă le-am împărtăşi... Măcar simpla prezenţă: "Bună ziua, hai să colaborăm". Ne spunem numele, punem la mijloc un text, un proiect, şi vedem dacă se leagă sau nu. Nu poţi să zici dinainte: "Nu, nici vorbă!". Au fost nişte încercări în teatru, destul de timide... deşi vreau să joc. Joacă Vali Seciu, Constantin Drăgănescu, Şerban Ionescu, Victor Rebengiuc şi mulţi alţii, în spectacole puse de studenţi şi regizori tineri, chiar fără bani. Proiectul pe care-l facem acum la Teatrul ACT l-am început fără bani. Se pare că ArCuB ne va susţine... În fine, dacă-mi place propunerea, cum să nu? Aici e miracolul şi nebunia teatrului. Dincolo de asta, notorietatea de care se împiedică tinerii nu se bizuie pe box office, ci vine dintr-o făgăduire reciprocă de a trăi într-un anume fel: am avut noroc să lucrez cu Mihai Măniuţiu, cu Sandu Dabija. Aşa am avut aer, am putut respira. a consemnat Andreea DUMITRU

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Alimente sățioase și care nu îți pun în primejdie silueta. Medic: „Fericiți și cu burta plină…chiar se poate!”
Medicul nutriționist Mihaela Bilic a dezvăluit duminică, 19 mai, într-o postare publicată pe Facebook, care sunt alimentele care te mențin sătul pentru mai mult timp și cu puține calorii.
image
Ce taxe turistice se percep în marile orașe din Europa. Atena bate recordurile
Un număr tot mai mare de orașe din Europa impun sau măresc costul taxelor turistice pentru vizitatori, la un nivel mai mare decât cele propuse în toamna anului trecut.
image
Cum a fost convinsă o tânără să renunțe la școală și la familie pentru a se prostitua. „Era o mașină de făcut bani”
O tânără din comuna Bâlteni, județul Gorj, a trăit un adevărat coșmar timp de doi ani de zile alături de un tânăr de care s-a îndrăgostit

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi