La EST, prin Nord-Vest...
M-am simţit şi eu nevoit să răspund cu un început teribilist, la reacţia fundamentalistă a unora. Deşi, slavă Domnului, cu sau fără entuziasmele sau respingerile noastre, povestea minunată a acestor trei tipi merge, liniştită, mai departe. Esbjorn Svensson şi Magnus Ostrom s-au cunoscut de mici, la şcoală. S-au apucat de explorat instrumentele muzicale, primul - pianul, celălalt - tobele, fără profesori, fără nici un soi de îndrumare. Totul era după ureche. Le-a plăcut ce ieşea, dar după cîţiva ani şi-au dat seama că trebuia şi un pic de studiu de specialitate. Mai tîrziu, l-au cunoscut pe Dan Berglund, un contrabasist de clasă, ascultător de... Black Sabbath. Esbjorn Svensson Trio s-a născut în 1993. Muzica lor e un amestec fascinant de jazz, pop, rock, funk, fără să fie ceea ce numim deseori "fusion", doar pentru că nu ştim cum să-i spunem altfel. E un soi de muzică a... diluţiilor, a fineţurilor necăutate explicit, a unui soi aparte de rafinament în care se simte instrucţia muzicală, dar care curge atît de firesc, de seducător, încît ai senzaţia că e, pur şi simplu, muzica pe care o aşteptai de multă vreme. Are în prim-plan magia greu de pus în cuvînt a improvizaţiei din inima jazz-ului, aroma inconfundabilă a swing-ului, dar gustul care rămîne conţine şi note incredibil de discrete din rock-ul progresiv, ba chiar şi din "lounge", sau din muzicile de club de ultimă oră. Iar amestecul ăsta nu e făcut ca o revoltă, nu e o muzică împotriva altor muzici, ci e de o naturaleţe tulburătoare. În subsolurile muzicii EST, fără să se ascundă ca cine ştie ce secret, stă la vedere inspiraţia venită dinspre Keith Jarrett, despre care Esbjorn Svensson spune că nu a avut ocazia să-l cunoască direct, dar că e reperul său de căpătîi. Însă dincolo de orice teorii, dincolo de obsesia oricărei analize, muzica trioului suedez e ca o fereastră care aduce în jazz lumină şi aer proaspăt. Contrastele pe care îşi construiesc muzica stau împreună atît de normal, încît prima reacţie nu e să identifici cît e Jarrett, cît e Pink Floyd, cît e Bach, ci să respiri profund minunea asta şi să te bucuri de ea. În seara de 3 decembrie au cîntat, în sfîrşit, în România, la Timişoara. Un amic, mai degrabă pescar decît ascultător de muzică, cu greu tîrît la concert, la ieşirea din sală a dat următorul verdict: "Legendară lucrare, băi! Mereu am zis că jazzuâ e o tîmpenie pentru ăia care-l fac. Dar dacă ăsta e jazz, atunci e fabulos".
