La ce foloseşte un muzeu...
...într-o ţară devastată de tot felul de războaie şi atentate? Ce ar putea spune nişte obiecte de artă unor oameni care n-au nici casă şi, uneori, nici mijloace de subzistenţă? De ce ar construi cineva un muzeu nou-nouţ cînd sînt atîtea altele de consolidat sau de ridicat? Muzeul de Artă al Palestinei îşi propune să adune cele mai valoroase contribuţii ale artiştilor din ţară şi din diaspora şi să lege tradiţia de modernitate. E aproape un proiect de ţară. Şi o întreprindere riscantă. Principalul „produs“ ce urmează să fie generat aici printr-un proces subtil de racordare la Occident e identitatea naţională. Şantierul se întinde pe 3000 de metri pătraţi, pe un deal în apropiere de Ramallah, în Cisiordania. Iar muzeul va fi deschis anul viitor, în septembrie – a anunţat directorul Jack Persekian. „Va fi cel mai mare muzeu al culturii palestiniene“ – a mai spus el. Şi nimic, nici măcar altercaţiile zilnice şi atacurile militare din Fîşia Gaza nu par să-l abată de la acest obiectiv ambiţios. Ideea acestui muzeu a apărut încă din 1997. Iar de finanţare (15 milioane de dolari într-o primă etapă) se ocupă Welfare Association, o organizaţie internaţională cu sediul la Geneva. Arta – spune el – ar fi cea mai eficientă armă împotriva forţelor radicale. În această regiune măcinată de război din cauza unor perspective monolitice, arta e singurul mijloc prin care se poate promova diversitatea.
Muzeul pe care îl conduce Persekian va colecţiona şi expune documente istorice, dar şi artă modernă. Curatorii caută opere ale unor artişti palestinieni deja consacraţi în Occident, precum şi contribuţii ale unor artişti marginali. Cum Persekian caută dinadins lucrările polemice, a intrat deja în colimatorul publicului conservator. Mulţi dintre cei care au susţinut ideea creării acestui muzeu cred acum că direcţia e greşită, că ar trebui să se concentreze pe valorile palestiniene adevărate. Tocmai acesta e însă mesajul pe care Persekian vrea să-l transmită: că nu există „artă palestiniană“, ci o diversitate de contribuţii artistice ale palestinienilor. Ambiţia muzeului e să găsească o formulă potrivită de a le găsi pe toate.
● Acum vreo 12 ani, Daniel Barenboim a stîrnit furie în Israel, atunci cînd, invitat să concerteze la Ierusalim, împreună cu Staatskapelle Berlin, a cîntat un fragment pentru orchestră din Tristan şi Isolda, de Wagner, compozitor pe care o lege nescrisă l-a interzis în Israel (ca urmare a antisemitismului său şi a faptului că muzica i-a fost promovată şi instrumentalizată de nazişti). Barenboim era cît pe-aci să devină persona non grata în Israel – din fericire, în Knesset n-au fost suficiente voturi pentru asta. În schimb, a reuşit să-l „impună“ pe Wagner... În 2004, a stîrnit din nou polemici în Israel, atunci cînd, distins fiind cu un important premiu de stat pentru merite culturale, a pledat, cu argumentul multiculturalismului, pentru rezolvarea conflictului cu Palestina. Însă Barenboim nu e doar un om al vorbelor, ci şi un om al acţiunii. Împreună cu Edward Said a fondat West-Eastern Divan Orchestra, cu muzicieni invitaţi din Israel, Palestina, Liban, Egipt, Siria, şi Iordania. „Concertul de la Ramallah“ – pe care numeroase televiziuni occidentale l-au transmis live – a fost un manifest pentru pace, evocat adesea în dezbaterea publică.
Programul lui Barenboim a intrat, recent, într-o nouă etapă. Barenboim-Said-Akademie se numeşte instituţia pe care a creat-o lîngă Opera din Berlin. „Academia“ îşi propune să îi adune pe cei mai promiţători muzicieni din Orientul Apropiat, pentru a aprofunda capodopere ale muzicii universale şi pentru a discuta teme arzătoare ale politicii internaţionale. „Dacă sînt în stare să cînte armonios împreună, vor putea să şi dialogheze“ – crede Daniel Barenboim. Muzica – un exerciţiu de reconciliere. Iată un mod de întrebuinţare cu adevărat creativă a Filarmonicii...
