Kitsch cine vine la cină?

Temerile mele s-au dovedit însă neîntemeiate. Impecabila prestaţie a grupului Trio Charisma a reabilitat un gen de muzică a cărui validitate constă în coerenţa spontană a interpretării. Concertul timişorenilor Dorin Cuibariu (instrumente de suflat), Eugen Morăriţa (vioară) şi Andreea Groszmuk (pian) a fost de fapt un bis acordat cu o întîrziere de şase luni unui public care în luna februarie a acestui an vibrase frenetic la cele cîteva piese de folclor românesc strecurate în repertoriul predominant clasic al formaţiei Trio Contraste, cu care polivalentul clarinetist Cuibariu s-a desfăşurat atunci în faţa publicului din Augsburg. Galeria s-a umplut atunci cu mult peste capacitatea maximă (într-un oraş unde oferta culturală este abundentă), iar publicul a reacţionat cu un entuziasm de natură să justifice o reprezentaţie dedicată exclusiv degustării unor mostre de folclor românesc... Era să spun autentic, dar reperele autenticităţii devin incerte cînd avem de-a face cu muzicieni cu şcoală. Pasiunea lor pentru creaţia de sorginte folclorică este autentică, aşa cum autentică este şi virtuozitatea bine temperată cu care interpretează transcrierile minuţioase ale pieselor, autentice la origine, din repertoriul lor. Programul serii a fost alcătuit, la sugestia rafinatului galerist Mario Cervino, ca o călătorie pe harta folclorică a României. Publicul a fost călăuzit pe parcursul acestei călătorii în interludii didactice, dar deloc didacticiste, de către prestigiosul violonist al Filarmonicii din Augsburg, Harry Christian, timişorean de origine. Conversaţia sa firească şi instructivă cu interpreţii şi cu ascultătorii a dat serii un aer de şezătoare selectă. Dorin Cuibariu şi Eugen Morăriţa s-au angajat, la rîndul lor, într-un dialog instrumental pe cît de elaborat pe atît de spumos, iar Andreea Groszmuk le-a ţinut hangul, discret şi pertinent, reproducînd secţiunea ritmică pe pianul fetişizat iremediabil de atingerea precedentă a lui Chick Corea. Aşteptările publicului, variat dar unanim entuziasmat, se sustrag unei monitorizări acurate - ce-au voit acel apus de la concert n-aş putea spune exact, dar atît interesul cît şi satisfacţia celor prezenţi au fost evidente. În ce măsură şi cu ce efect a contribuit spectacolul la integrarea României în Europa comunitară rămîne de văzut. Vioara cu goarnă, de pildă, cu care Eugen Morăriţa a epatat ascultătorii, îi va fi făcut să-şi imagineze tot felul de lucruri despre un popor în stare să născocească o drăcărie despre care numai nemţească nu se poate spune că e. Un cunoscut constructor de viori prezent în sală s-a arătat fascinat de această deviaţie euterpică. Taragotul şi cavalul au avut, la rîndul lor, momente de glorie exotică. Am avea deci motive să credem că spectacolul a pus România pe harta afectivă a celor prezenţi. Cronicarul presei locale, dar cu o circulaţie-mamut în Germania de sud, mi-a dat însă motive serioase să mă îndoiesc de acurateţea unei atare hărţi. Din articolul său, care printre altele le reproşează muzicienilor dimensiunea academică a interpretării ca pe o boală ruşinoasă, aflăm că piesele prezentate evocă muzica baltică (sic!) a compozitorului iugoslav Goran Bregovic. Aferim! Aşa intrăm noi în Europa înainte de termen. Numai că, dacă e să ne bizuim pe sprijinul presei deja europene pentru un asemenea triumf geopolitic, ar fi suficienţi şi Fraţii Peşte.