„Josef, tu ai făcut invizibilul vizibil!“ – interviu cu Josef KOUDELKA

Publicat în Dilema Veche nr. 506 din 24-30 octombrie 2013
„Josef, tu ai făcut invizibilul vizibil!“ – interviu cu Josef KOUDELKA jpeg

Este unul dintre cei mai emblematici fotografi contemporani. În august 1968, cînd armatele semnatare ale Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia, Josef Koudelka a realizat o serie de fotografii care au devenit, între timp, imagini iconice ale invaziei. Un an mai tîrziu, agenţia Magnum Photos i-a publicat fotografiile sub semnătura „P.P.“ („Prague photographer“), protejîndu-l pe Koudelka de eventualele represalii ale regimului comunist. Din 1971, este membru al agenţiei Magnum Photos şi călătoreşte neîntrerupt. Koudelka a venit în România la invitaţia Institutului Francez şi a Centrului Ceh, pentru vernisajul expoziţiei „Invazie 68 Praga“ şi lansarea albumului cu acelaşi nume, apărut la Editura ART. Într-o după-amiază de octombrie, Koudelka a acceptat să facă ceea ce n-a făcut niciodată în întreaga lui carieră: să dea cîteva interviuri. Acesta este unul dintre ele.


În timpul invaziei din 1968, aţi fotografiat praghezii în situaţii-limită. Cum v-au acceptat printre ei? În majoritatea cazurilor, păreţi că sînteţi unul de-al lor, nu unul care-i priveşte din exterior.

Eram unul dintre ei. Iar dacă fotografiile mele au fost mai bune decît cele ale reporterilor veniţi din toată lumea e pentru că eu eram ceh, invazia era problema mea, Cehia era ţara mea. Nu era problema tipilor veniţi din Franţa sau din Germania. Am făcut fotografiile pentru mine, nu cu intenţia de a le publica. Nu mai fotografiasem pînă atunci evenimente de actualitate. S-a nimerit să fiu la locul şi la momentul potrivit. Oriunde întorceai privirea, găseai o fotografie bună. Erau atît de multe situaţii extraordinare, încît era foarte uşor să faci poze. Nu e ca şi cum aş fi mers pe stradă şi aş fi încercat să găsesc ceva interesant de fotografiat. Nu m-am mai purtat niciodată aşa cum m-am purtat în zilele acelea. Probabil că e valabil şi pentru majoritatea oamenilor care au ieşit atunci pe străzi. Era mai uşor să fii curajos în dimineaţa de 21 august, decît doi ani mai tîrziu, confruntat cu comedia partidului comunist, care te-ntreba: „Eşti de acord cu invazia Ceholsovaciei?“, iar tu ştiai că, dacă spuneai „nu“, îţi pierdeai slujba, copiii tăi nu mai puteau merge la şcoală... În zilele acelea, aveam impresia că puteam face orice voiam. Aveam 30 de ani, nimerisem într-o situaţie cu totul nebună şi am reuşit să nu păţesc nimic. Am fost norocos. Pentru mine, oamenii care au fost cu adevărat curajoşi au fost cei şapte ruşi care, după ce-au citit despre invazie în ziar, s-au dus în Piaţa Roşie cu tot cu pancarte, au fost arestaţi în cinci minute şi au petrecut şase ani în închisoare. După ce au ieşit, au declarat că nu regretă cele cinci minute din Piata Roşie. La vernisajul expoziţiei de la Moscova, m-am bucurat foarte mult să-i pot cunoaşte pe cîţiva dintre ei.

La vernisajul expoziţiei din Praga, s-a întîmplat să vină oameni şi să se recunoască în pozele dumneavoastră?

Ştiţi, e foarte ciudat, am crezut că se va întîmpla mereu lucrul acesta. Însă, de fapt, s-a întîmplat doar o dată. Şi chiar şi-atunci, n-a venit la mine persoana respectivă, ci mi-a spus cineva: „A fost aici, dar a plecat.“ Altădată, eram acasă cînd a sunat telefonul. Am răspuns, şi o voce de bărbat a zis: „Vorbesc cu Josef?“ Eu am zis „da“, iar el: „Eu sînt bărbatul a cărui mînă ai fotografiat-o în Piaţa Wenceslas!“ Eu am zis: „Chiar aşa?“, şi el: „Nu mă crezi?“, şi eu: „Nu“, la care el: „Dar am dovada“, şi eu: „Ce dovadă?“, şi el: „Am o fotografie cu mîna ta.“ (rîde) Pe 4 noiembrie, am o retrospectivă la Muzeul de Artă Modernă din Tokyo. Iar curatorul a scris un text despre două dintre fotografiile mele: una e mîna din Piaţa Wenceslas, cealaltă e cu mîna într-un peisaj. Iar curatorul spune aşa: una e făcută în Cehoslovahia, cealaltă e făcută într-o dimineaţă în care s-a trezit în Spania şi era liber. Cartier-Bresson obişnuia să-mi spună: „Ştii, nu-mi place poza cu mîna aia în Praga.“ Iar eu îl întrebam de ce, şi el îmi răspundea: „Pentru că e mîna ta!“ (rîde) I-am scris curatorului de la Muzeul din Tokyo şi i-am spus că se înşală, mîna din Praga nu e mîna mea, dar că, în definitiv, n-are nici o importanţă.

V-aţi întîlnit în cele din urmă cu proprietarul mîinii din fotografie?

Da, da, sigur. A adus fotografia, ne-am îmbătat, am rămas prieteni... Îmi amintesc foarte bine de el. Nu puteam să fac singur fotografia aceea şi voiam să consemnez ora exactă, aşa că l-am rugat pe el. Ce e straniu e că amîndoi aveam acelaşi ceas, un Pobeda rusesc (Pobeda înseamnă, în rusă, „victorie“)! (rîde)

Anul acesta aţi fost unul dintre artiştii invitaţi să expună în cadrul primului pavilion al Vaticanului de la Bienala de la Veneţia. Aţi fost numit, în acest context, un fotograf „umanist“. Sînteţi un umanist?

Pe mine nu mă interesează cum îmi spune lumea. Într-o zi, am primit o scrisoare semnată de un cardinal de la Vatican, în care îmi spunea că pregătesc pavilionul de la Bienală, că subiectul e creaţia, dar că m-au ales pe mine ca să ilustrez anticreaţia, distrugerea. Şi mă întreba dacă aş fi de acord să particip. Nimeni nu m-a întrebat, însă, dacă sînt un credincios. Nimeni nu m-a întrebat dacă sînt catolic. Majoritatea oamenilor ţi-ar pune întrebarea asta. N-o să uit niciodată: prima dată cînd am ajuns la New York, toată lumea mă întreba dacă sînt evreu şi era foarte dezamăgită cînd afla că nu sînt. (rîde) Iar eu n-am întrebat niciodată dacă voi fi sau nu plătit. Mi-au plătit biletul, au produs expoziţia, mi-au spus că momentan n-au bani ca să cumpere lucrările mele, dar că ar vrea să achiziţioneze fotografiile din expoziţie şi să le expună în secţiunea de artă contemporană de la Muzeul Vaticanului. Aşadar, voi fi primul fotograf care ajunge acolo, undeva lîngă Matisse, chiar înainte de a coborî spre Capela Sixtină. Sigur, poate că n-o să se întîmple, pînă la urmă, şi nici nu contează aşa de mult, ce contează e că am trecut printr-o experienţă nouă pentru mine. Uneori, trebuie să fii foarte atent la felul în care e folosit numele tău. Am terminat recent un proiect făcut în Israel. Desigur, banii vin de la sponsori evrei, şi trebuie să fii foarte atent. Dacă am garanţia că pot face absolut tot ce doresc şi că am control total, atunci o fac. Nu sînt sigur că sponsorii vor fi foarte mulţumiţi de rezultat, dar eu am făcut ce-am vrut. Deja, în Israel mi s-a spus că nu e o carte politică, nu e o carte despre conflict, e o carte despre oameni şi locuri. Eu sînt deasupra interpretărilor politice. Pur şi simplu, nu vreau să fiu folosit.

S-a spus despre dvs. că sînteţi fotojurnalist, fotograf documentar, ba chiar fotograf anonim. Ce sînteţi, de fapt?

Dvs. ar trebui să-mi spuneţi asta. Mie chiar nu-mi pasă cum îmi spun oamenii. Încerc doar să-mi dau seama cine sînt şi să fac ceea ce cred eu că trebuie să fac. După ce-am plecat din Cehoslovacia, eram mereu întrebat dacă sînt comunist. Timp de 16 ani, nu am plătit chirie. Nu aveam un apartament, dormeam sub cerul liber, iar dacă ploua, mergeam şi băteam la uşa unei case şi întrebam dacă pot să-mi pun sacul de dormit într-o cameră. Nu întrebam: „Sînteţi fascist?“ sau „Sînteţi comunist?“, ci „Pot să?“... N-am judecat oamenii niciodată în funcţie de ceea ce sînt. Mi s-a spus pînă acum în multe feluri şi nu am nici cea mai mică idee cum mi se va spune în viitor. În Praga, eram fotograf de teatru. Apoi, am făcut o expoziţie cu ţigani şi am devenit fotograf de ţigani. Apoi am fotografiat invazia şi, timp de 16 ani, nu mi-am pus numele pe pozele acelea, aşa că, în mod oficial, nimeni nu ştia că eu eram acela. Cea mai nouă carte a mea e despre zidul dintre Israel şi Palestina şi cred că e cea mai documentată de pînă acum, pentru că eu mi-am dorit-o aşa. În cazul fotografiilor de teatru, am luat realitatea şi am încercat să o schimb. Nu mă interesa partea documentară. Cînd am fotografiat ţiganii din România, în anii ’60, nu cred că am făcut propriu-zis documentare. Motivaţia mea în acel proiect a fost de a acoperi viaţa unei fiinţe umane de la început şi pînă la sfîrşit. În cazul Zidului, am fost conştient de faptul că trebuie să fotografiez realitatea aşa cum e. Am încercat să nu las nimic pe dinafară, să văd tot ce era important. În afară de asta, m-am ferit să intru în capacana partizanatului şi să spun „săracii palestinieni“ sau „israelienii ăştia proşti“. Am o fotografie excelentă, pe care mi-ar fi plăcut să o pot publica în carte, cu mormîntul unui doctor evreu care a ucis 17 palestinieni în Hebron. Dacă aş fi folosit-o, ar fi trebuit să am şi una cu atentatori sinucigaşi şi n-am vrut să intru în acest gen de gîndire politică. Un poet israelian mi-a spus, după ce a văzut cartea: „Josef, tu ai făcut invizibilul vizibil!“ Israelienilor nu le place să vadă zidul, se prefac că nu există. Eu doar am fotografiat ce am văzut, şi fiecare poate să judece singur.  

Cum aţi trecut de la fotografierea oamenilor la fotografierea peisajelor?

La anul, voi avea încă o retrospectivă la Art Institute of Chicago şi la Getty Museum. Unul dintre curatori îşi începe astfel textul de prezentare: „Unde sînt oamenii?“ Şi continuă: „În anii ’80, l-am cunoscut pe Josef acasă la Cartier-Bresson, căruia îi arăta pentru prima dată fotografiile lui panoramice. Cartier-Bresson era aşezat în genunchi şi se uita peste ele, cînd s-a întors către noi şi a spus: «Unde sînt oamenii?» Iar finalul textului e aşa: «Cartier-Bresson a greşit. Oamenii sînt acolo, doar că nu-i vezi. Dacă te uiţi prin toate fotografiile lui Josef, pricepi că şi el, şi ţiganii lui, şi noi toţi sîntem exilaţi pe acest pămînt.»“ Să vă arăt ceva.

(Koudelka se ridică de la masă, scoate din geantă o hartă uriaşă a României, în care sînt colorate cu markerul aproape toate oraşele şi drumurile dintre ele, şi o desfăşoară pe masă.)

Asta e harta mea cu România. Am fost aici cîte o lună pe an, între 1995 şi 2005. Trebuie să vă spun că n-am scos nici o fotografie făcută în anii ăia. Şi nu-mi pare rău, pentru că ştiu că fotografiile există, sînt acolo, undeva.

De ce aţi făcut acest proiect în România şi n-aţi scos pozele acelea niciodată?

Pentru mine, România era cea mai fascinantă şi mai interesantă ţară din Europa şi ştiam că schimbările care urmau să se petreacă aici aveau să fie atît de rapide, încît mi s-a părut important să fotografiez asta. N-am printat fotografiile de-atunci din cauză că n-am avut timp... Pentru fotografii de genul meu, condiţia fizică e foarte importantă. Şi nu durează la nesfîrşit, aşa că profiţi de ea cît o mai ai. E mai important să fotografiez decît să mă ocup apoi de fotografiile pe care le fac. 

Anul trecut, Michael Christopher Brown, un fotograf care a mers în zone extrem de periculoase şi a făcut fotografii cu iPhone-ul, a devenit membru al agenţiei Magnum Photos.

Eu l-am propus şi am fost fericit că a fost acceptat. Am văzut fotografiile lui, făcute cu telefonul, şi am aflat că fusese împuşcat de două ori, că îi distruseseră aparatul foto şi că singurul lucru care îi mai rămăsese era telefonul. Aşa că a făcut ce trebuia să facă.  

Care e proiectul la care ţineţi cel mai mult?

Încerc să mă separ complet de ceea ce fac. Mă uit la proiectele mele ca şi cum ar fi fotografiile altcuiva. Ce contează pentru mine e să continui să fotografiez şi să fiu în mod autentic interesat de asta. Dacă pierzi iubirea pentru fotografie, eşti terminat. În matematică, există două condiţii: să fie suficient şi să fie necesar. În cazul nostru, trebuie să fii apt din punct de vedere fizic, şi trebuie să vrei să poţi.

Cum v-aţi păstrat pasiunea intactă după atîţia ani?

De fapt, sînt bucuros să fiu în viaţă. (rîde) Mă întreb şi eu cum fac... Am impresia că încă n-am ajuns la capăt, că pot să fac mai mult. Încerc să merg mai departe, e foarte simplu. 

Expoziţia „Invazie Praga 68“ poate fi văzută la MNAC Anexa pînă pe 2 februarie 2014. 

interviu realizat de Luiza VASILIU şi Andrei PUNGOVSCHI 

Foto 1 : Josef Koudelka / Magnum Photos

Foto 2: Andrei Pungovschi

1025 16 coperta corin braga jpg
Străinătăți, stranietăți și alte fantasme literare
Mi‑e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru‑profan.
p 17 2 jpg
Pînă la capătul drumului
Filmul vorbește despre condiția de a ajunge mereu prea tîrziu.
1025 17b cover1 jpg
Solo & solos
Curînd ne vor vizita artiști de la celălalt capăt al lumii, din Noua Zeelandă și Australia, care au acumulat cu sîrguință simpatie internațională și și-au făcut în cele din urmă curaj să ne caute și pe noi pe hartă.
image png
O călătorie narativă ajunsă la final: Asociația Heart a încheiat cu succes proiectul „Povești de familie”
Asociația Hearth are plăcerea de a anunța încheierea cu succes a proiectului cultural “Povești de familie” – o inițiativă recuperatoare și artistică
1024 16 cop1 png
Anxietatea lucrurilor definitive
Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.
1024 17 Am avut o livada foto Sabina Costinel jpg
Livezile noastre de vișini
Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.
Doru Covrig Doua maini,model cu roșu și negru, polimer, 17x25x18cm, 1995 jpg
Expoziție personală DORU COVRIG - sculptură mică și desene - la un an de la dispariția artistului
Doru Covrig este pentru arta contemporană un reper al sculpturii conceptuale
Poster orizontal 23 11 2023 Gianni Gagliardi Nomadic Nature jpg
„NOMADIC NATURE”: jazz cu saxofonistul spaniol GIANNI GAGLIARDI, la Sala Radio
A înregistrat peste 40 de albume, dintre care 5 ca solist, albume ce au primit aprecieri foarte bune din partea presei internaționale.
1023 16 antologia palatina cartea a v a produs galerie mare jpg
p 17 2 jpg
Bîrfoteca
Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor.
1023 17 Kenny Garrett jpg
Jazz Syndicate Festival
Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.
1023 21 Iamandi coperta jpg
Adio, Europa de Est!
Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.
1022 16 donnatela jpg
Black Hole Sun
Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.
p 17 2 jpg
Zeița
Și ne arată că această utopie e la îndemînă.
1022 17 The Beatles Now And Then jpg
Beatleși și Stoneși în 2023
The Rolling Stones este o formație în (plină) activitate, niciodată întreruptă, niciodată scurtcircuitată de ego-urile supraexpandate ale componenților.
1022 21 Florescu jpg
Brâncuși, Picasso: artiști, expoziții, efecte în paralelă
Dar acesta e un alt artist, un alt efect în paralel, un alt posibil subiect al unei alte expoziții „în paralelă” care va avea loc cîndva, în viitor.
Poster orizontal09 11 2023 Contemporan în România 2 jpg
„CONTEMPORAN ÎN ROMÂNIA” – seară de jazz și vernisajul expoziției „Centaur”, la Sala Radio
Prin Proiectul Cultural dorim să oferim o revelatoare experiență multimedia
1021 16 coperta jpg
„Grecia călătorește, călătorește mereu”
Grecia călătorește, călătorește mereu.
p 17 jpg
Detalii
Frumusețea filmului e inseparabilă de o stare de plutire a tuturor lucrurilor.
1021 17 cover1 jpg
Încredere
Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă.
1021 21 moscova inhata romania robert bishop e s crayfield editura corint istorie 01 jpg
Origini românești ale Războiului Rece
Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.
1020 16 catre paradis jpg
Paradisul uitat
Negarea radicală a „binarității”
1020 17 Cea care priveste lumea foto Jonathan Michel jpg
Un festival nou în oraș
Minunați performerii cehi, care au făcut slalom prin muzica acelor ani, cu o reconfortantă autoironie, jonglînd cu imagini, costume, coregrafii și mai ales muzică.
BUN MRM 15 noiembrie landscape jpg

Adevarul.ro

image
Diferența dintre zahărul vanilat și zahărul vanilinat. Motivul pentru care au culori diferite
În pragul sărbătorilor căutăm cele mai bune arome pentru desertul special pe care vrem să îl pregătim. Iar atunci când mergem la cumpărături nu lipsește de pe listă zaharul vanilat. Ajunși acasă observăm, însă, că am achiziționat zahăr vanilinat.
image
În interiorul „celui mai scump superiaht din lume“, în valoare de 4,2 miliarde de euro. Este acoperit în aur și os de T-rex FOTO
Iahtul este de peste trei ori mai scump decât cel considerat al doilea ca valoare din lume.
image
Japoneza îndrăgostită de România: „Sunt o româncuță din Extremul Orient. Aici am învățat să fiu fericită” VIDEO
Povestea lui Ayako Funatsu, unul dintre expații din țara noastră, reprezintă una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care un străin o poate face României

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic