John Schaefer, Soundcheck şi mirajul anecdoticii

Acum vreo 15 ani am avut un job mirific: paginam versiunile româneşti ale cărţilor tehnice aparţinînd cîtorva mărci de automobile. Cînd viaţa îţi oferă astfel de bucurii, nici o muzică nu te poate ajuta să traversezi cu veselie deşertul de plictis presărat cu racleţi, boghiuri şi jante fără să simţi că pierzi, în chip iremediabil, timpul. Aşa că m-am pus să ascult, în timp ce munceam, bine informatele conferinţe/cursuri ale lui Robert Greenberg (goo.gl/RNwBf3 – un fel de „stand-up musicology“) în urma cărora am început să caut eu job-uri cît mai aride, ca să le pot asculta pe toate, cîştigînd în acelaşi timp bani. Vă recomand… ei bine, vă recomand tot, însă mie mi-au rămas la suflet seriile dedicate lui Şostakovici şi Stravinski. Fiind filmate, cursurile acelea m-au făcut adesea să îmi întrerup lucrul ca să mă pot uita efectiv la ele – pentru că Robert Green-berg este şi un remarcabil actor sui generis.

Chiar în perioada aceea a trecut prin România compozitorul american Marc Mellits, care m-a întrebat „ce am mai făcut lately“, iar eu i-am răspuns că robotesc şi ascult în acelaşi timp cursuri academice, o activitate nutrind-o pe cealaltă. De la el am auzit pentru prima dată numele lui John Schaefer, emisiunile acestuia de la New York Public Radio (WNYC), Soundcheck şi New Sounds, făcînd deja senzaţie în Statele Unite, fiind retransmise selectiv şi de National Public Radio şi existînd arhivate sub formă de podcast-uri, pentru ca toată lumea să le poată accesa, de oriunde şi oricînd. Pentru cine este doritor să se iniţieze în babilonia lumii muzicale a zilelor noastre, emisiunile lui Schaefer reprezintă un bun abecedar.

Soundcheck (goo.gl/kzzwqL) a debutat în 2002 şi la început conţinea un meniu echilibrat de genuri muzicale abordate. Chiar dacă lucrurile s-au mai deteriorat între timp („Prea mult hip-hop!“, îmi vine mie să exclam eu vocea lui Iosif Sava), important este că de obicei există invitaţi, publicul putînd să asculte amintirile, confesiunile şi părerile tuturor muzicienilor importanţi care se perindă prin melting-pot-ul newyorkez.

New Sounds (newsounds.org) prezintă în general albume şi concerte, avînd uneori legătură cu emisiunile Soundcheck, pe care le ilustrează muzical.

Dacă m-ar întreba cineva cu ce am rămas de pe urma ascultării selective a acestor podcast-uri, ar trebui să admit că nu mai ţin minte decît o serie de anecdote.

Prima îl are ca protagonist pe violoncelistul Mstislav Rostropovici. Exilat din Uniunea Sovietică în 1974, pentru că nu se dezisese de prietenia lui cu Soljeniţîn (pe care îl şi găzduise o vreme la el acasă), artistul se stabileşte în Statele Unite, în 1977 devenind directorul muzical şi dirijorul Orchestrei Simfonice Naţionale din Washington.

Rostropovici nu prea avea talent la limbi. După douăzeci de ani petrecuţi în mediul anglo-saxon, gramatica lui rămăsese aproximativă, iar accentul presărat cu nenumărate „semne moi“ ruseşti (iată un exemplu din 1995 aici). Nici nu este de mirare că atunci cînd i s-a propus pentru prima dată să dirijeze ceva pe pămînt american, Rostropovici i-a înmărmurit pe reprezentanţii unei filarmonici cînd a spus că ar dori să introducă în program şi o lucrare de Respighi, „de exemplu, Pines of Rome“ – titlul poemului simfonic fiind pronunţat limpede şi cu glas tare ca „Penis of Rome“.

Mai ţin minte fabuloasa poveste a lui Gilbert Kaplan (1941-2016): un american care la 25 de ani ascultă pentru prima dată Simfonia a doua de Mahler (cunoscută şi ca „Simfonia învierii“) şi rămîne obsedat pe viaţă – nu neapărat de Mahler, ci de această lucrare în particular. Atît de obsedat încît, după o frumoasă carieră de economist, se apucă la 40 de ani să studieze dirijatul, la Juilliard School of Music, cu Charles Zachary Bornstein, iar un an mai tîrziu îşi vede visul cu ochii: fiind suficient de avut (se spune că, în 1984, a obţinut din vînzarea revistei Institutional Investor, pe care o fondase în 1967, în jur de 75 de milioane de dolari), îşi permite să închirieze Avery Fisher Hall din New York, precum şi American Symphony Orchestra completată de Westminster Symphonic Choir, dirijînd pentru prima dată mult iubita lui simfonie, pentru un cerc „restrîns“ de 2800 de prieteni şi colegi. Presa nu a avut acces la concert, însă un jurnalist de la The Village Voice s-a strecurat incognito, scriind ulterior o cronică elogioasă.

„The rest is history“, cum se spune. După cronica din The Village Voice, Gilbert Kaplan a ajuns să dirijeze „Simfonia învierii“ de peste o sută de ori, de multe ori cu orchestre de primă mînă. Există şi două înregistrări: cu London Symphony Orchestra (1987) şi cu Filarmonica din Viena (2002).

Kaplan a deţinut manuscrisul simfoniei, publicînd ulterior o ediţie „definitivă“, în care a introdus peste 300 de modificări făcute de Mahler însuşi. După moartea lui Kaplan, manuscrisul respectiv s-a vîndut la licitaţie pentru suma de 4.546.250 de lire sterline – un record absolut pentru piaţa de partituri autografe.

În fine, tot din emisiunile lui John Schaefer mai ţin minte povestea basului chinez Hao Jiang Tian (o puteţi găsi aici: goo.gl/2rCY3U). Pentru cei care nu citesc în engleză, voi traduce mai jos un mic fragment din interviu – însă nu înainte de a semnala existenţa unui volum de memorii scris de Hao Jiang Tian: Along the Roaring River: My Wild Ride from Mao to the Met (2008).

Iată aşadar ce spunea basul chinez în anul apariţiei cărţii: „[Pe cînd aveam vreo 20 de ani] m-am dus într-altă parte a oraşului, ca să caut un prieten.“

Pe vremea aceea (cca. 1975), încă în plină Revoluţie Culturală, Hao Jiang Tian fugise din fabrică şi ducea o viaţă de „adolescent rebel“.

„Nu m-am mai urcat pînă la etajul cinci, unde se afla apartamentul acestuia, aşa că am început să-i strig numele de afară:

– Hui, eşti acasă? Hei!

Prietenul meu nu era acasă, însă un vecin şi-a făcut apariţia la fereastră şi m-a întrebat dacă nu cumva sînt cîntăreţ. I-am răspuns că nu și am vrut să știu de ce m-a întrebat așa ceva.

– Pentru că ai o voce amplă, mi-a răspuns el.

Așa că am început să stăm de vorbă, dar nu mai mult de două minute, timp în care am aflat că vecinul prietenului meu se întîmpla să fie un cîntăreț profesionist.

– Cum am spus, ai o voce amplă, așa că ai putea și tu să urmezi o carieră de cîntăreț profesionist.

Acele două minute mi-au schimbat viaţa.“

18 ani mai tîrziu, Hao Jiang Tian cînta alături de Pavarotti la Metropolitan Opera. 

Andrei Pogorilowski este teoretician muzical şi scriitor. A publicat romanul Nic Studeno. Al doilea cartuş, Editura Cartea Românească, 2013.

Foto: Gilbert Kaplan