Jazz-ul merge mai departe

La mijlocul lunii aprilie, Ambasada Germaniei la Bucureşti a coordonat, împreună cu Initiative Musik din Berlin, un program al Republicii Federale Germane, cu tema „Jazz din Germania – pasiune, diversitate şi calitate“. Ne-am strîns şaisprezece delegaţi (jurnalişti, muzicieni, promoteri) din ţări ca Polonia, Etiopia, Italia, Mongolia, Kazahstan, Japonia, Slovenia, Belarus, China, România. Am vizitat împreună cîteva cluburi de jazz din Berlin (B-Flat, A-Trane, Auster Club) sau celebrul Funkhaus Nalepastrasse, sediul Radioului public din fosta Germanie socialistă, ce reuneşte acum treizeci de studiouri de înregistrări – printre care şi P4, considerat esenţial între muzicienii de jazz. După două zile pline de Berlin, am avut bucuria să participăm, în Bremen, la cea de-a 10-a ediţie Jazzahead! (

anual pentru scena internaţională de jazz) şi la expoziţia „ART IN MUSIC / Lucrări din Colecţia de Artă ACT“, Weserburg, Museum für Moderne Kunst.

Jazzahead! a fost o experienţă absolut impresionantă. Am reuşit să dau ochii cu oameni din muzică pe care îi „cunoşteam“ de pe Facebook şi să primesc, respectiv să cumpăr, nişte CD-uri excelente. Însă cel mai puternic moment al călătoriei, pentru mine, a fost expoziţia „ART IN MUSIC“, prezentată de chiar Siggi Loch, directorul ACT Music, una dintre cele mai importante case de discuri din lume, concentrată pe jazz-ul european. Siggi Loch ne-a făcut un tur al expoziţiei, ce cuprinde lucrări (picturi, sculpturi, desene) semnate de Olafur Eliasson, Katharina Grosse sau Gerhard Richter. Printre altele, am putut vedea lucrarea lui Werner Büttner –

ce a devenit mai tîrziu coperta albumului lui Pawel Kaczmarczyk,

; sau mica pictură

, de Ardy Strüwer, ce a dus la crearea unuia dintre cele mai frumoase albume de Crăciun din toate timpurile, pe care Bugge Wesseltoft l-a înregistrat sub acelaşi titlu, la îndemnul lui Siggi Loch, avînd „Crăciunul în minte“ şi pe fiica sa, Maren, în poală; sau un desen superb semnat Andy Warhol, menit să fie coperta unui CD Billie Holiday şi care n-a fost niciodată folosit, nefiind acceptat de casa de discuri a artistei. 

„Ei“ versus „Noi“  

„Bucureştiul e noul Berlin“, proclama Hakon Kornstad, un cunoscut saxofonist de jazz (şi tenor!) norvegian, care ne-a vizitat capitala anul trecut. Da, se întîmplă din ce în ce mai multe lucruri în Bucureşti. Pentru toate gusturile. Hipsterii sînt satisfăcuţi, intelectualii aproape satisfăcuţi (biletele la Festivalul Enescu se „epuizează“ în mai puţin de cinci minute). Avem teatru inclusiv la lumina veiozei în numeroase ceainării obscure, de pe străduţe şi mai obscure.  

Pare că şi jazz-ul e în trend, odată ce răsună

în băruleţe ivite la colţ de stradă.  

Avem trupe de jazz?

Foarte puţine, după cum şi muzicienii sînt încă destul de puţini.

Avem cluburi de jazz?

Trei… sau patru… sau cinci. Şi încă multe care se folosesc ocazional de această titulatură.

Avem o piaţă de jazz?

Haideţi să evităm răspunsul la această întrebare.

Să zicem că, la prima vedere, Bucureştiul pare să se îndrepte spre titulatura de „noul Berlin“. Dar, dacă vrei să faci la Bucureşti un concert cu Keith Jarrett, de pildă, şi cumva dă un noroc imens peste tine (sau forţe locale/de stat), deci îţi permiţi

-ul, unde găseşti un pian? Cîte săli, respectiv cluburi de jazz din Bucureşti au pian? În ceea ce priveşte cluburile de jazz, răspunsul e simplu: nici unul.

Iar sălile cu pian, care să şi fie dotate corespunzător pentru un concert, să arate bine şi acustica să fie cel puţin acceptabilă, le poţi număra pe degetele unei mîini. 

Să nu mai vorbim de costurile de închiriere pe care, de obicei, le presupune un asemenea spaţiu. 

Preocuparea generală faţă de valoarea actului muzical este vizibilă şi prin faptul că hoteluri de patru şi de cinci stele, construite sau renovate cu milioane de euro, se folosesc în

-urile lor de piane electrice de 2-3000 de euro. Pe cînd o reglementare care să le oblige ca de la patru stele în plus să se utileze cu un pian cel puţin rezonabil?

În Berlin, pe de altă parte, există măcar un pian sau, în cele mai multe dintre cazuri, un pian şi o pianină în majoritatea cluburilor de jazz. În sălile de spectacol sau şcolile de muzică, existenţa unuia sau mai multor instrumente de acest gen e de la sine înţeleasă. Clubul A-Trane din Berlin este dotat cu un pian, şase staţii de bas, ghitare, contrabas, două seturi de tobe. Sedal Sardan, proprietarul şi managerul A-Trane – deseori şi maestrul de ceremonii –, se laudă cu faptul că nu cere

-ul tehnic trupelor invitate să performeze în clubul său. Are el tot. Wynton Marsalis, Herbie Hancock, Lee Konitz, Brad Mehldau, Larry Coryell, Diana Krall, Esbjörn Svensson sau Till Brönner au susţinut concerte în A-Trane, un club cu o capacitate de 120 de locuri. Cum aşa? Clubul e absolvit, printre altele, de taxe către stat, iar publicul e obişnuit să plătească bilet la intrare. A-Trane e plin în fiecare seară. Muzicieni locali, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cîntă în A-Trane contra unor mici recompense. Îşi asumă asta, locul fiind unul dintre cele mai vechi, respectabile şi cunoscute „cuiburi de jazz“ din oraş. Iar preţurile produselor de bar sînt pe măsura actelor artistice – ridicate.

În Bucureşti, echivalentul lui A-Trane ar fi Green Hours jazz-cafe. Deschis în 1994, aflat tot în centrul oraşului, renumit printre muzicienii de jazz – români sau străini – şi de asemenea printre turiştii care ne vizitează ţara. Green Hours însă nu-şi permite un pian, decît vara, în timpul Green Hours JAZZ Fest (ediţia a 7-a va avea loc între 4 şi 7 iunie 2015), cînd închiriază unul. Nici cu celelalte dotări tehnice n-are cum sta la fel de bine ca A-Trane, iar concertele cu „nume mari“ ce au avut loc pe scena Green au fost posibile doar pentru că, pe lîngă implicarea staff-ului, e recunoscut şi sprijinit de institute culturale. Vreun sprijin din partea autorităţilor locale sau de stat? Zero. În aceeaşi situaţie se află şi celelalte cluburi asemănător culturale: La Scena, Jazz Book sau Jazz Pong. 

Şi totuşi, se întîmplă jazz în Bucureşti. Şi, din fericire, se întîmplă jazz în ţară. În afară de Gărâna, cel mai important festival de jazz din România, s-au născut în ultimii trei-patru ani manifestări independente ca: Jazz at the Bran Castle (o mică bijuterie, ce se desfăşoară în curtea interioară a Castelului Bran), ineditul Jazz in Church, dobroJazz (festival internaţional de etno-jazz), concerte organizate în Bucureşti sub umbrela unui grup de entuziaşti, Jazz Fan Rising, TIFF-ul, care a inclus concerte de jazz în programul său etc. 

Şi, mai presus de toate, e important că există public pentru jazz, cu toate presiunile comerciale din jur. Încă se formează, încă se cerne, dar există. Desigur, ar fi ideal ca acest public de jazz să nu fie educat cu manifestări gratuite în pieţe publice, organizate la întîmplare, doar

Acelaşi lucru se poate spune şi despre muzicienii de jazz: există. Şi apar şi alţii noi, în pofida muzicii consumiste promovate în general de oficiali şi de media.

Încă se formează şi se cern proiecte, dar mai e mult de lucru pînă să se ajungă şi în România ca un muzician să iniţieze un festival de jazz, de exemplu XJAZZ Berlin, condus de trompetistul Sebastian Studnitzky, sau Festivalul de Jazz de la Sofia, condus de Theodosii Spassov (apropo, Bulgaria are piane). Pînă să se înfiinţeze un soi de uniune a artiştilor de jazz, pînă să se accepte ideea că jazz-ul nu înseamnă doar America anilor ’20-’30, că vocea în jazz, folosită aşa cum trebuie, poate deveni un splendid instrument şi că electronicele nu profanează jazz-ul sacru, ci îl îmbogăţesc ş.a. Desigur, e o problemă de sistem, care în România înseamnă în mod special rigiditate. Rămîne ca împătimiţii de jazz, alături de muzicieni, să fisureze sistemul. Jazz-ul merge mai departe. 

Rozana Mihalache este coordonator artistic la Green Hours. 

Foto: N. Wolff