Între „frumos“ şi „util“ e o marjă de manevră destul de mică
– interviu cu Lionel DEVLIEGER, curator al Trienalei de Arhitectură de la Oslo –
Trienala de Arhitectură de la Oslo (19 septembrie – 1 decembrie 2013) este cel mai important eveniment din domeniul arhitecturii din nordul Europei. Ediţia de anul acesta – a cincea – are ca temă centrală politicile de mediu. Titlul Trienalei e sugestiv: „Behind the Green Door“. Grupul curatorial Rotor, care coordonează această ediţie, şi-a propus să investigheze cum a fost influenţată arhitectura de concepte precum „sustenabilitate“ sau „durabilitate“, vehiculate tot mai des în politicile de urbanism. Lionel Devlieger, membru al grupului Rotor, spune că miza investigaţiei e să identifice cum se raportează arhitecţii înşişi la mediu şi mai ales la politicile de mediu.
Ce înseamnă arhitectură sustenabilă?
Am utilizat sintagma „sustainable architecture“ – cred că poate fi foarte bine tradusă prin „arhitectură durabilă“. Astăzi, termenul „durabil“ e omniprezent în discursul public: apare în publicaţiile şi rapoartele autorităţilor, revine în textele prin care arhitecţii îşi promovează proiectele. Iar noi am vrut să investigăm toate sensurile acestei noţiuni. Printre altele, ne-am dat seama că în spatele acestui cuvînt există o serie întreagă de tabuuri – e ca o oală care stă să dea în foc. Se vorbeşte, de pildă, de greenwashing, de folosirea abuzivă a termenului de „arhitectură ecologică“ sau verde, pentru proiecte care nu întrunesc deloc această calitate. Popularizarea noţiunii de durabilitate a însemnat şi apariţia unor asemenea abuzuri şi apoi a oamenilor care încearcă să le denunţe. Aşa a apărut şi un anume scepticism. Astăzi, există critici care vorbesc despre eroziunea sintagmei „arhitectură durabilă“. Iar noi, în cadrul Trienalei de Arhitectură, încercăm să urmărim aceste valuri de popularizare şi apoi de compromitere a arhitecturii durabile. Urmărim această poveste începînd cu anii ’60 ai secolului trecut, cînd a existat o conştientizare a problemelor de mediu; apoi, al doilea moment important a fost publicarea, în 1987, al aşa-numitului raport al Comisiei Bruntland (din cadrul ONU), care cuprinde şi faimoasa definiţie a „dezvoltării durabile“ şi care marchează arhitectura de astăzi.
Grupul curatorial Rotor a strîns sute de obiecte şi materiale care alcătuiesc nucleul expoziţiei. Care e conceptul?
În ancheta despre noţiunea de durabilitate ne-am gîndit să prezentăm şi această colecţie de obiecte. E vorba aici şi de practicile noastre curatoriale, atipice. În mod tradiţional, un curator ar dezvolta o temă sau o teză şi apoi ar ilustra-o prin obiecte alese. Aşa cum o carte e împărţită în capitole, o expoziţie e împărţită în secţiuni tematice, fiecare prezentînd diverse piese. Noi am procedat invers: mai întîi am strîns piesele (obiecte diverse, ce au legătură cu domeniul arhitecturii, urbanismului, construcţiilor, care se revendică drept „durabile“), apoi am dezvoltat o teză. Obiectele sînt „bibliografia“. Prin scenografia expoziţiei, am încercat să clarificăm toate aceste procedee.
Aţi conceput o scenografie a expoziţiei. Există şi vreun scenariu?
Vizitatorul e invitat să intre pe Poarta Verde şi trece printr-un vestibul pe care l-am numit „Indexul proiectelor“. Apoi, în sala principală, avem întinse pe mese obiectele selecţionate – materiale de construcţie, accesorii, machete, unelte etc. – şi povestea lor. Prima masă, primul capitol al tezei noastre porneşte de la o fotografie celebră, din 1968 – o imagine a Pămîntului văzut de pe Lună. Fotografia asta celebrisimă, hipermediatizată, a marcat dezvoltarea mişcărilor ecologiste.
Care sînt tendinţele cele mai interesante în estetica locuinţei? Şi cum se regăsesc acestea în expoziţia centrală a Trienalei de la Oslo?
Una dintre tendinţele cele mai marcante, dar care poate nu e chiar atît de vizibilă în publicaţiile de specialitate, e legată de normele de eficienţă energetică. Acestea sînt tot mai stricte. În Norvegia, începînd cu 2015, standardul de „casă pasivă“ va deveni obligatoriu pentru toate locuinţele noi. Standardul de „casă pasivă“ e extrem de exigent în ceea ce priveşte izolaţia termică. Ne întrebăm şi noi, în investigaţia noastră, cît de departe se poate merge cu grosimea stratului de polistiren expandat – şi de la ce punct anume, acele norme devin absurde. E foarte complicat să conciliezi logica estetică cu logica structurală.
Se poate face arhitectură sustenabilă cu bani puţini?
Nu prea. Dacă luăm în considerare toate aspectele tehnice şi normative, e puţin probabil să poţi construi durabil şi ieftin. Dar am inclus în expoziţia noastră cîteva elemente care ţin de sustenabilitate şi care sînt abordabile şi în ceea ce priveşte costurile.
Se poate şi sustenabil, şi frumos?
Sigur că se poate. Deşi, uneori, e destul de complicat. Normele pentru „casa pasivă“ sînt extrem de stricte. Consumul redus de energie presupune, pentru arhitect, o serie întreagă de constrîngeri, unele greu de surmontat dacă se ia în calcul şi imperativul estetic. Ce soluţii poate găsi arhitectul pentru a crea nişte volume interesante, cînd normele îl obligă să învelească clădirea în plăci protectoare care pot depăşi cîteva zeci de centimetri grosime? E un echilibru destul de greu de realizat. Între „frumos“ şi „util“ e o marjă de manevră destul de mică.
Pe de altă parte, tot mai mulţi arhitecţi sînt de părere că estetica face parte din conceptul de durabilitate, că nu poţi construi durabil dacă nu construieşti frumos. O clădire durabilă e o clădire care durează... O clădire care durează trebuie să fie şi frumoasă. Dacă nu-i frumoasă, va fi demolată, înlocuită.
Cum reacţionează opinia publică la aceste norme tot mai stricte?
Noi am încercat să luăm o pauză de la aceste imperative, să luăm o distanţă. Cînd vine vorba de „arhitectură durabilă“, oamenii tind către un discurs de tip activist. Vor folosi cuvinte grele, precum „responsabilitate“ sau „viitorul planetei“ etc. Noi am vrut să vorbim despre durabilitate evitînd aceste clişee. Am încercat să abordăm discursul antropologului în loc să vorbim ca un preot.
Care mai e rolul arhitectului în contextul în care e nevoit să construiască respectînd nişte norme şi restricţii atît de constrîngătoare?
Evident că viaţa arhitectului s-a complicat enorm. Evident, are foarte multă responsabilitate. Şi ar avea nevoie de mai multă autonomie profesională. Se vede tot mai clar o tendinţă a autorităţilor de a standardiza construcţiile sub pretextul durabilităţii. Este treaba arhitecţilor să demonstreze că există alternative posibile la aceste reguli. Menirea arhitectului e să implementeze nişte soluţii practice, în conformitate cu nevoile beneficiarului. Dar el ar trebui să poată mai mult. Să arate ce s-ar putea face, dincolo de regulile foarte stricte. Relaţia sa cu autorităţile ar trebui dinamizată.
Mai poate fi arhitectul creativ în aceste condiţii?
Absolut. Tocmai asta e şi miza noastră – să arătăm că arhitectul e cel care ar trebui să influenţeze politicile locale, inventînd noi şi noi soluţii, şi nu să se lase copleşit de norme.
Deplasarea la Oslo a fost realizată cu sprijinul Ambasadei Norvegiei.
a consemnat Matei MARTIN
Foto: B. Brolet
