„Indiferent ce scrii, tot pe tine te povesteşti“ - interviu cu Florin IARU
Alături de Cristian Teodorescu și Marius Chivu, scriitorul Florin Iaru a anunțat de curînd apariția primei reviste de proză scurtă de la noi, care se va numi iocan. L-am întrebat ce și au propus cu ea, cum vor alege textele și, mai ales, de ce e nevoie de o astfel de publicație.
Pentru vremurile noastre, cînd proiectele editoriale noi le poți număra pe degetele de la o mînă, pare o veste cu atît mai bună. Cum o să se numească, cine o face și ce o să citim în ea?
Să-ți spun un secret: sînt cam pesimist, da’ e, cam ca în „tragedia optimistă“, unul bine temperat. Ajunsesem la concluzia că, în proză, genul scurt, adică cel mai strălucitor, cel mai inventiv și cel mai viu din tot domeniul, e și cel mai urgisit. Nimeni nu citește (nu cere) proză scurtă, editurile nu publică din cauza slabei cereri, cei care scriu nu mai scriu și se deprimă. E un cerc vicios. Bogdan-Alexandru Stănescu spunea, acum un an, un lucru care îți face frică. Carver a vîndut 50.000 de exemplare în Ungaria, țară vecină și prietenă, iar în România strămoșească și cu o populație de două ori mai mare, 1000. Citești datele, deschizi gura, o închizi. Nașpa. De aici mi a/ne-a venit ideea. Ce ar fi să scoatem o revistă de proză scurtă? Să reînvățăm publicul cu poveștile care se pot citi fără să-l doară capul, dar și fără să-l doară mintea. Apoi, nu uita că am ținut, toți trei (Cristian Teodorescu, Marius Chivu și subsemnatul) niște cursuri de scriere. Prin mîinile noastre au trecut cam 150 de oameni, unii au debutat, alții vor debuta, dar a trebuit să le spunem tuturor că meseria asta oferă cele mai puține satisfacții. Scrii o povestire, mai scrii una și, ce să vezi, povestirile mucegăiesc în sertar. N-ai unde să le trimiți. Ca în toate artele, autorul are nevoie de public. Așa a apărut iocan, revista de proză scurtă. Nu „o revistă“, sper că ai observat, ci „revista“. Există o explicație. Noi vrem să fie cele mai bune povestiri scurte, pe care să le recunoști ca bune din prima, care să-ți ia ochii și din care să nu poți schimba o virgulă. Adică visăm la un obiect perfect. Din cauza asta nici nu ne propunem să apărem mai des, ci trimestrial.
Ce trebuie să știe cei care își doresc să publice aici?
În general, nu trebuie să știe nimic special. E suficient să scrie foarte bine, să aibă conștiință profesională, cuvintele la ei și să trimită textele pe adresa revistei. Dar pot să te asigur că 99% din textele care au fost refuzate ani de-a rîndul vor fi refuzate și aici. Știi? E un complot universal, dar așa stau lucrurile. Dacă, însă, autorii sînt convinși că au geniu, că nu există altcineva pe lume ca ei, atunci să scoată frumușel niște bani din buzunar, să se ducă la o editură care tipărește pe spezele autorului, să tocmească un critic literar să le scrie prefața și, dacă le mai rămîn fonduri, să-i dea și pentru o cronică binevoitoare într-o revistă literară serioasă. Nu rîde, se practică, e deja oficial. Dar pot să te asigur, în iocan nu vor publica. Adresa e: revista.iocan@gmail.com.
Cum îi veți alege pe autori?
Simplu: oricine scrie proză e binevenit. Noi citim și, dacă ne place ceva, contactăm autorul. Dacă ne place într-atît încît am rămas muți de uimire, atunci punem contractul sub nasul prozatorului și ne rugăm la bunul Dumnezeu ca geniul să semneze pentru noi. Dacă, însă, avem ușoare îndoieli, dacă mîrîim la un cuvînt sau la o frază, dacă strîmbăm din nas sau ni se duce în jos colțul gurii, e semn că autorul a zbîrcit-o nițel. Cum adică nițel? Nițel. Așa că ar fi indicat să-și ia proza la refec, să mai cugete: cum a scris sau ce a scris. De asta, iocan vrea să reînvie buna tradiție a redactorului și a redactării. Adică a muncii prozaice de ștergere, îndreptare, întrebare, negare sau corectare a unui text. Aici sîntem intratabili. Dacă ajungem tustrei la o concluzie, unul din noi e delegat (de regulă, responsabilul de număr) să stea de vorbă cu autorul. Iar dacă autorul e suficient de inteligent, va înțelege că nu-i nimeni atît de nebun să-i strice fengșuiul ori să tipărească un lucru imperfect. În regimul ăsta draconic intră și debutanții, și scriitorii consacrați. Nu are importanță. E în joc Măria Sa Textul. La ce bun să fii un munte și să naști un șoricel? Ah, era să uit. Vom avea și doi prozatori străini, nume grele, cu texte pe măsură. Vom încerca să readucem în atenția publicului autori români uitați, dar remarcabili. Unul pe număr.
Ce credeți azi despre proza scurtă ca gen literar?
Cred și acum ceea ce credeam și acum patruzeci de ani, cînd l-am citit pe – să zicem – John Cheever. Că proza scurtă are un şvung și o viteză pe care romanele nu și le vor permite vreodată. Proza scurtă e, zic eu, de la technique plaquée sur du vivant. Fără a fi „poetică“ (aoleu, ce lucru grețos), proza scurtă bună are sclipirile intuitive ale poeziei. E o probă de virtuozitate.
Faceți cursuri de scriere creativă de mai mulți ani. Și ați cunoscut tot felul de oameni, care au profesii diferite. M-am tot întrebat: de ce vor să devină și scriitori? Nu prea e o îndeletnicire cool (și nici nu pare o meserie de viitor). Ce-i mînă în luptă, că eu nu prea înțeleg.
Cînd am început, am crezut că știam mai mult. Azi îmi dau seama că știu mult mai puțin. Pe scurt, cei mai mulți oameni – avînd cele mai prozaice meserii – au un vis secret. Dacă unii visează să ajungă pe Lună, alții vor să omoare (și nu pot!). Elevii mei vor să scrie povestiri sau romane. Dacă am fi în Republica lui Platon, i-aș scoate noaptea pe poarta secretă și i-aș goni în lume să le salvez pielea. Dar dorința lor e în același timp și vinovată, și nevinovată. E nevinovată pentru că ei nu cunosc lumea literară, zbaterea autorului, sacrificiile, viața personală ciobită, satisfacțiile scurte și întîmplătoare, mă rog, tot tacîmul. E și vinovată, pentru că aceia dispuși să-și asume riscul vor să trăiască această experiență pînă la capăt. Am să-ți dau două exemple: o fată doldora de talent a divorțat pentru că soțul (așa se spune, soțul, nu?) era indignat de erotismul poveștilor ei și îi interzicea să publice, că-l face de rîs. Fata mi-a zis odată: „Florin, ai avut dreptate cînd ne-ai interzis să arătăm ce scriem familiei“. Mă întristez pentru eșecul ei sentimental. Dar îmi scot pălăria pentru motivație. Sper s-o citești în primul număr. Scrie cu o precizie și cu o acuitate vizuală de speriat. Alt caz, altă fată: „M-am decis. M-am dus la serviciu și le-am zis: «Mă … în ea de programare. Vreau să am timp de scris. Plec». Îți imaginezi, Florin? Mi-au mărit salariul și mi-au dat mai mult timp liber, să scriu!“. Și tu mă întrebi ce-i mînă-n luptă! Asta îi mînă. Nebunia care ne-a dus și pe noi în ispită. Cum e în filmul Ratatouille: „Nu oricine poate fi bucătar, dar bucătar poate fi oricine“. Sigur, unii abandonează. Alții n-au suficientă motivație internă, deși au talent. Dar nu e pentru ei această meserie. Asta e situația.
Sînteți unul dintre cei mai generoși scriitori pe care îi cunosc. V-am auzit vorbind cu pasiune despre textele cursanților, ce înseamnă pentru un scriitor să antreneze oameni ca să scrie mai bine?
He, he, asta numai în aparență. Eu nu cunosc vreun scriitor bun care să nu se entuziasmeze cînd descoperă ceva bine scris. E în joc viața lui. Fără alți scriitori, fără alte glasuri, alte încăperi, ar scheuna în pustiu. Un amic îmi spunea că, pentru el, invidia e cel mai clar etalon al admirației. Vezi într-o clipă cum iese dintr-un căpșor cu zulufi sau unul pleșuv ceva care te lasă cu gura căscată. Ei, ceea ce fac eu (noi, că nu-i dădăcesc singur, Marius e la fel de entuziasmat de textele bune, doar că nu-mi spune decît mie!) e să-i strîng de pe coclauri și să-i pisez la cap să înțeleagă clar ce scriu, de ce scriu și cum scriu. Să nu trișeze și să nu exagereze, să nu scrie mîna fără ei. Indiferent ce vor scrie, tot pe ei se vor povesti. A scrie „mai bine“ înseamnă a fi acolo, crud, înspăimîntător, nemilos, fin, surprinzător – folosind niște amărîte de cuvinte. Adică a fi exact.
Dacă ar fi să vă jucați, ca Cehov, cu cîteva sfaturi pentru scriitorii începători, ce ați pune pe listă? Dar pentru cei neîncepători?
Ceea ce este – este. Ceea ce nu este – nu este. Ceea ce este în poveste e neapărat interesant și folosește poveștii. Ce nu e interesant se taie. Ce se taie nu se fluieră. În proza scurtă tai pînă nu știrbești înțelesul și, dacă se înțelege mai bine, înseamnă că ești pe drumul bun. Sfîrșitul stă cuibărit în început. E invizibil, dar la sfîrșit descoperi că nu a plecat, ca pușca lui Cehov, din loc. Ce-a vrut să spună autorul? Nimic. Dacă voia ceva, scria. Nu mai umblați după cai verzi pe pereți.
Pentru neîncepători nu am sfaturi, evident, ci o poruncă: respectați-vă cititorul, seamănul vostru, fratele vostru. E mai inteligent, mai atent și mai pretențios decît pare. Aveți curaj să vedeți cît de buni sînteți?
a consemnat Ana Maria SANDU
