"În România postcomunistă terapia de grup a eşuat"

interviu cu Alexandru Solomon Marele Jaf Comunist este un documentar despre jaful din 1959 al Băncii de Stat a Republicii Populare Române, pus la cale de şase foşti ilegalişti, oameni cu legături în cercurile puterii comuniste şi ale Securităţii. În urma anchetei, li s-a cerut să-şi joace propriile roluri într-un film de reconstituire a jafului, Reconstituirea (r. Virgil Calotescu), devenit film de propagandă cu circuit închis. Marele Jaf Comunist a fost selectat pentru numeroase festivaluri de gen, fiind distins cu Prix du Film d'Histoire - Pessac, Franţa; Grand Prix - Mediawave Gyor, Ungaria; Best Director, Hungarian-Romanian Dok Festival - Sf. Gheorghe, România şi Prize for Social Values, Documenta Madrid. Documentarul este o coproducţie România-Franţa-Germania-Marea Britanie: scenariul şi regia - Alexandru Solomon, imaginea - Constantin Chelba, sunetul - Dana Bunescu şi Viorel Dobre, montajul - Sophie Reiter, producători Les Films d'Ici - Serge Lalou şi Virginie Vallat, Libra Film - Tudor Giurgiu. Premiera cinematografică în România va avea loc pe 30 septembrie la Mall Vitan şi Plaza Romania. Cum ţi-a venit ideea acestei reconstituiri a unei (false) reconstituiri? E greu de fixat un moment. Treptat, pe la sfîrşitul anilor '90, după ce am aflat cîte ceva despre jaful bancar din 1959, povestea a început să mă intereseze. În mod sigur, ceea ce m-a determinat să fac filmul a fost vizionarea vechii Reconstituiri. M-a fascinat, cred că e o capodoperă malignă, un fel de proto reality-show , apărut într-o vreme cînd televiziunea încă nu exista. Dar tema, temele filmului meu s-au precizat în timp. Făcusem pînă atunci 5-6 documentare în afara circuitului televiziunilor, produse în special de Fundaţia pentru Arte Vizuale, filme care circulau pe la festivaluri, şi cam atît. Căutam o soluţie pentru a face filme care să fie văzute, simţeam că trebuie să ies din micul nostru club provincial. Soluţia - unică atunci, ca şi acum - era coproducţia. În august 2000, am prezentat prima oară un sinopsis intitulat The Great Communist Bank Robbery la un atelier de film documentar în Danemarca. Pînă în vara lui 2003 - cînd am încheiat finanţarea şi am putut începe filmarea - am tot scris, cercetat, căutat. Povestea era inepuizabilă, mereu apăreau alte şi alte detalii fabuloase. Cred că am intervievat peste 100 de persoane şi am scris nenumărate versiuni. În sedimentarea lentă, în developarea temelor latente ascunse într-un subiect - care, astfel, se transformă în cinema -, cred eu că stă diferenţa dintre documentar şi reportaj, gen grăbit al televiziunii. Diferenţă care, la noi, nu este sesizată. "Martorii" n-au avut reţineri să apară în documentar? Mă gîndesc, în special, la cei implicaţi atunci ca anchetatori. M-a refuzat un singur om, un martor important. Am stat de vorbă cu el în particular, dar se temea să apară. Mi-a confirmat datele pe care le ştiam, dar - prin absenţa din film - rolul lui rămîne o enigmă, una care mă irită şi azi. Un altul a apărut la filmare spunînd că nu vrea să-mi dea nici un interviu. S-a aşezat pe scaun, l-am filmat două ore şi, la plecare, mi-a zis că, dacă folosesc ceva din acest material, mă dă în judecată. Este prezent în film. Relaţiile cu anchetatorii au fost - moralmente - complicate. Inevitabil, între cel care întreabă şi cel care răspunde se stabileşte o anume complicitate, un soi de empatie. Dacă le ceri să nu te mintă, nici tu nu trebuie să îi înşeli. Pe de altă parte, te gîndeşti mereu că oamenii aceştia nu au fost niciodată deranjaţi pentru faptele lor. (În România s-a făcut numai procesul Comunismului, cu C mare, nu s-a umblat la detalii.) Ceea ce explică şi de ce au vorbit liber - şi fără să-şi fi schimbat perspectiva cu un milimetru - despre trecut. Problema centrală a Marelui Jaf Comunist , a oricărui documentar care descoase răutăţi, a fost această presiune morală. Am devenit camaradul martorilor mei; nu era, de altfel, rolul meu să îi condamn, dar nici nu trebuia să ajung părtaş la minciună. La montaj, presiunea mi s-a părut şi mai acută. Cum să păstrezi dreapta cumpănă într-o poveste din care lipsesc "personajele pozitive", dar unde abundă victimele? Cum subminau ei regimul furînd nişte bani pe care nu-i puteau cheltui? Dacă cunoşteau atît de bine sistemul, cum de nu şi-au dat seama că, filmînd reconstituirea, nu se vor salva? Care e, de fapt, misterul acestui jaf? Într-adevăr, într-o lume normală, un jaf bancar n-are o dimensiune politică. Însă în contextul din 1959, el era un gest anarhist: demonstra că statul poliţienesc are slăbiciuni şi făcea de rîs mitul armoniei socialiste. De altfel, regimul a reacţionat ca atare faţă de jaf, considerîndu-l un act politic. Nu vom şti niciodată ce a fost în sufletele celor şase oameni, acuzaţi de săvîrşirea jafului. Cred că, în situaţii fără ieşire - cum era situaţia în care se aflau aceste personaje - ajungi să faci gesturi iraţionale, gratuite, sinucigaşe. Şi poate că, acceptînd să filmeze în Reconstituirea , voiau ca în urma lor să rămînă ceva, orice, chiar şi o suită de imagini mincinoase. Misterul rămîne întreg. Pentru că nu aveam un răspuns definitiv, dar şi pentru că asemenea certitudini sînt apanajul propagandei, m-am abţinut să ofer o singură explicaţie. A fost o alegere deliberată. Dictaturile, societăţile bazate pe minciună, ne lasă moştenire mistere. Una din concluziile Marelui Jaf Comunist este că rămînem iremediabil dezorientaţi de atîta manipulare. În acelaşi timp, am încercat ca filmul să transmită mai mult decît poate fi tradus în cuvinte. Dacă - aşa cum am spus în comentariu - Reconstituirea mai mult ascunde decît arată, ambiţia mea a fost să dezvălui prin sugestie mai mult decît să explic. Care a fost rostul Reconstituirii lui Calotescu dacă, pînă la urmă, a rămas o peliculă cu circuit închis? Dacă rolul ei era unul manipulator, de ce nu s-a dat la mase? În România anului 1959 se pare că toată lumea auzise de acest jaf şi apoi de Reconstituirea. Fără să se vorbească de jaf în ziare, fără ca filmul lui Calotescu să fie difuzat pentru publicul larg: într-un regim secretos, totul se află din zvonuri. Ceea ce e ţinut secret este totdeauna interesant. Şi presupun că şi mai-marii propagandei mizau pe zvonuri. În acest fel, versiunea oficială, destinată, chipurile, numai membrilor de partid (adică elementelor de nădejde) s-a răspîndit din şoaptă în şoaptă. Pe de altă parte, partidul număra cîteva milioane de membri, aşa încît se poate spune că Reconstituirea s-a difuzat în masă. Filmul lui Calotescu este plin de subînţelesuri, de parcă şi celor care l-au comandat le-a fost frică să spună lucrurilor pe nume. Sau poate că nu s-au hotărît asupra unui mesaj clar. De exemplu, discursul antisemit nu e dus pînă la capăt; cu toate acestea, zvonurile epocii au transmis că jefuitorii erau evrei şi că banii erau destinaţi cauzei sioniste. Un singur lucru se spunea limpede: nimeni nu scapă vigilenţei "organelor", nimeni nu scapă nepedepsit. Cei care vedeau Reconstituirea , ieşeau de la proiecţie înspăimîntaţi. Nu e interesant cum devine un film unealtă a terorii de stat? Interesant, dar sinistru! Ce ai fi făcut tu în locul lui Virgil Calotescu? Ai fi putut şti? M-am gîndit tot timpul la colegul meu dispărut. Oare nu încep să fac ceea ce făcea şi el? Nu îmi manipulez şi eu martorii? Într-un fel, am vrut să le aplic acelaşi tratament, să îi pun pe oameni în situaţia de a reface gesturile de atunci: cameramanul filmează, vecinii bîrfesc la geam, directorul închisorii merge la locul execuţiei, fiecare îşi reia rolul ca într-o şedinţă de psihanaliză. Spectrul lui Virgil Calotescu bîntuia prin preajmă. Nu mă îndoiesc că el a ştiut că actorii lui joacă într-o piesă aranjată. Nu asta era problema. Ci dacă şi-a dat seama că - prin filmul pe care îl face - le semnează condamnarea la moarte? Vîrsta m-a ferit să ajung în situaţia lui Calotescu. Eram în facultate cînd a venit revoluţia. Făceam imaginea la un film despre semnificaţia zilei de 23 august 1944: noroc că pînă în decembrie colegul meu regizor a chiulit şi filmul nu s-a mai făcut. Poate că aş fi abandonat în cele din urmă meseria asta. Sau m-aş fi refugiat în "filmul de artă". Nu ştiu. În orice caz, este un bun exerciţiu să ne imaginăm în astfel de situaţii. Să faci film documentar nu este o treabă lipsită de răspundere. Ţi-ai pus problema "vîrstei" publicului? Ce urmăreşti cînd faci un documentar? Cum se spune, cred că Marele Jaf Comunist e o poveste pentru toate vîrstele. De altfel, i l-am dedicat fiului meu, azi în vîrstă de 8 ani, în speranţa că într-o bună zi va deveni curios, va dori să afle în ce fel de lume au trăit bunicii şi părinţii lui şi va lăsa baltă filmele "de acţiune". Pînă una-alta, nu-l interesează. Dar şi eu am dorit să fac un film emoţionant, bazat pe o poveste tragică, ce se petrece într-o ţară plină de umor. Am dorit să fac un film poliţist, cu implicaţii politice, un thriller în care apar oameni ce trăiesc printre noi. Aceşti oameni gîndesc şi astăzi ceea ce credeau în 1959. Ne întîlnim cu ei la piaţă, sînt unchii şi mătuşile noastre. În acest sens, nu e un film istoric. Făcînd documentar, încerc să provoc ceva în oameni. La sfîrşitul filmărilor, i-am adunat pe martori într-o sală şi le-am proiectat Reconstituirea. Erau spectatorii unui spectacol la care au contribuit cu toţii. Victime, anchetatori, magistraţi, echipa de filmare. După ce s-a aprins lumina, am discutat cu ei timp de vreo oră şi jumătate. Anchetatorii au dominat din nou dezbaterea, vorbeau tare, iar foştii arestaţi tremurau fără să îi privească. M-am simţit umilit personal şi am regretat că i-am pus, dintr-un fel de trufie, pe cei ce au suferit, într-o situaţie penibilă. Terapia de grup a eşuat. Dar asta e România noastră. Le Monde, Les Inrockuptibles, Time Out au scris foarte bine despre documentar, care, de altfel, a şi luat cîteva premii. Care crezi că a fost "ingredientul"? Sînt multe ingrediente "de succes", dar cred că Marele Jaf Comunist lasă loc spectatorului să îşi formuleze propria părere. Şi această libertate a fost apreciată. Abia aştept să ajungă la publicul din România. Chiar aşa, crezi că avem public pentru documentar? Da, ştiu că există un public care se uită cu sete la canale specializate ca Discovery sau National Geographic . Publicul îşi doreşte alternative, însă stăpînii mass-media de la noi nu au curajul şi nici imaginaţia să le propună altceva. Te-ai specializat pe documentare, n-o să faci film niciodată? Documentarul este film. Nu mă interesează să îl delimitez de ficţiune, mi se pare că frontierele dintre genuri se estompează tot mai mult. Am ajuns să cred că documentarul este, mai ales la noi, o specie necesară. Uneori mi se pare ridicol ca, după 15 ani, să revendic filmului o misiune socială, adică exact ceea ce pretindea regimul comunist de la artă. Şi totuşi...