În România ai pentru ce să lupţi <p>- interviu cu Dan PERJOVSCHI -

Publicat în Dilema Veche nr. 259 din 31 Ian 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Ar fi mai multe răspunsuri. Unul este pur tehnic şi vine dinainte de `89. Zidurile, în România, se făceau cu humă. Nu puteam desena pe ele. Pur şi simplu, în Occident am avut "zona tehnică", n-a fost nici o problemă, am putut mereu să desenez oriunde am vrut. Şi acum, dacă mergi la muzeele din România, vei vedea că majoritatea sînt acoperite cu humă, nu sînt lavabile. Ăsta ar fi primul motiv. Doi: tipul de artă pe care am făcut-o şi pe care o fac în clipa de faţă s-a forjat, pînă la urmă, în Occident, aici am pus doar seminţele. Al treilea ar fi acela că eu, aici, nu am avut o galerie, ci am avut un ziar, în care am desenat încontinuu, nu m-am oprit, am fost aici destul de prezent. Apoi, aici am spaţii mici la dispoziţie, cu excepţia Centrului Dansului unde am căutat şi mi s-a pus la dispoziţie un perete mare. Întrebarea este de ce n-am făcut eu desene acolo cît timp a fost Oficiul Naţional de Expoziţii şi am făcut-o abia acum, cînd acolo funcţionează Centrul Naţional al Dansului? Asta-i o întrebare pentru ei. Deci e şi un răspuns ideologic. Eu mă despart de multe dintre politicile culturale, dacă există, ale instituţiilor din această ţară, şi n-avem cum să colaborăm. Explicaţia faptului pentru care nu prea expun în România este în acelaşi timp una fizică şi una morală şi, pe cuvînt, eu am tot interesul. Am făcut foarte mari eforturi, de curînd am fost la Constanţa, am lucrat cu un grup de artişti de acolo, într-o expoziţie de grup, în casa prietenului unuia dintre artişti, casă care nu era gata şi atunci a putut fi folosită ca spaţiu artistic care a durat doar o zi. Cînd aţi intrat în acest lanţul al invitaţiilor în Occident? Am început mult mai devreme decît lumea îşi aduce aminte. Am avut prima expoziţie personală la New York în 1995, expoziţie despre care s-a scris în Art in America. Apoi au urmat alte invitaţii. Aici, în expoziţia de la Galeria Posibilă, există o carte, Postcards from America, care a fost tipărită în urma unei rezidenţe avute în Statele Unite în 1994, cînd am fost plimbat pe tot continentul american. În 1995, am fost parte dintr-o expoziţie de grup, Beyond Belief, la Muzeul de Artă Contemporană din Chicago, care a călătorit prin toată America. Asta înainte ca instituţiile româneşti să apară. În ’99 a fost Bienala de la Veneţia, After the Wall, dar pentru mine lucrurile încep cu adevărat în 2003, la Kokerei Zollverein din Essen, cu Marius Babias, cînd am avut un proiect foarte mare şi puternic, văzut de cine trebuie. Popularitatea în mase nu conduce neapărat la un succes imediat în alte proiecte; dacă nu rezonezi cu specialistul, cu cel care face proiecte, stai acasă şi te bucuri de fosta ta popularitate. Am ieşit, am avut întotdeauna expoziţii, mai modeste sau în anumite conjuncturi, iar lucrurile s-au accelerat după anul 2000 şi în special după 2003. Din 2003 pînă acum sînt cinci ani în care am lucrat aproape încontinuu. Ce părere aveţi despre fenomenul mondial al bienalelor, despre înmulţirea lor excesivă? Fenomenul bienalelor este în acelaşi timp adulat şi criticat. Pe de-o parte, bienalele de artă contemporană sînt parte din societatea de consum, vînd subiectivităţi, cum spune Marius Babias. În acelaşi timp, şi eu sînt creaţia bienalelor. Mie mi se par foarte interesante. Chiar şi cele care repetă artişti şi statement-uri, au totuşi meritul de a aduna la un loc o "frişcă" internaţională. Adună subiectivităţi internaţionale într-un loc în care ele, în mod normal, nu ar avea ce să căute. Sînt locuri în care te poţi raporta mult mai bine. Dacă se fac cu integritate şi fără fanfaronadă, cu bugete mai restrînse - căci dacă vrei bugete foarte mari, trebuie să fii dispus la compromisuri mari -, şi dacă s-ar aduna şi ar fi mai ţintite, cred că ar fi un model interesant. Mai ales că e teribil de greu să organizezi un asemenea eveniment, să motivezi atîta lume. Ce se întîmplă la noi, în schimb? Eu sprijin bienalele de la noi, pentru că ele fac, de fapt, munca muzeelor. Gîndeşte-te cîtă lume le vede, iar asta nu o să se întîmple prea curînd în muzeele existente. Şi cîtă tensiune, pozitivă sau negativă, creează în jur, cîtă viaţă. Cred că bienalele nu trebuie să replice un model, nici să creeze unul cu de-a sila. Dar cred că se poate gîndi mai specific, mai din perspectiva lucrurilor care sînt importante aici: nu neapărat să te localizezi, să te freci cu usturoi... Şi, ca artist, cred că ai o responsabilitate atunci cînd te duci în locul x şi nu în locul y. În România sau în ţările mai puţin dezvoltate ca infrastructură, ca teorie sau percepţie artistică, trebuie să ţii cont de această mai puţină dezvoltare. Ai o responsabilitate faţă de locul respectiv. Trebuie să ai mai multă graţie cînd te afli în asemenea locuri. Asta mă derutează pe mine, de multe ori, la bienale, şi este un mare defect al lor: gongorismul ăsta, al teoriei de stînga şi al bugetelor de dreapta. În ce relaţie sînteţi cu instituţiile? Cu cele oficiale din Bucureşti, nu prea bune. În ţară, am avut proiecte la Bruckenthal, dar asta datorită unui curator, este vorba de Liviana Dan. Sau la Muzeul din Timişoara, datorită Ilenei Pintilie. Atunci cînd aceste curatoare au avut probleme cu instituţiile respective, nu am mai călcat pe acolo. Pe de altă parte, nici nu s-a zbătut nimeni să mă invite să fac proiecte. Am participat la Bienala Bucureşti. Şi acolo era un curator ungur (rîde), şi am făcut un desen în Grădina Botanică. A fost un proiect interesant, dar nu a însemnat nimic pe piaţa ideilor din România. Ca şi cel cu dansul, în esenţă. Aici nu poţi să faci referinţă. Scena de artă românească este un turbion de lucruri modeste. Pentru că lucruri ce trebuie observate trec neobservate, în opinia mea. Sună dur ce spun şi nu e cu totul acoperit, dar asta e realitatea. Iar în Vest, nu eu propun să expun, ci sînt chemat. Curatori, bienale, primesc acum mail-uri sau mă întîlnesc cu oameni care îmi spun că ar vrea să lucreze cu mine, că pregătesc un anume proiect în doi ani. De exemplu, eu am un proiect stabilit pentru mai 2010, în Canada. Cum vă simţiţi ca artist global? Acum mă simt bine şi am intrat într-un fel de metabolism. E un risc aici. Teoretic, ar trebui să ai perioade active, în care dudui, şi apoi perioade de pauză în care gîndeşti ce ai duduit. Eu n-am avut perioadele de gîndit. Am cadenţat înainte. Şi felul în care gîndesc şi lucrez acum s-a mulat pe acest fel de viteză. Atelierul meu e în buzunar, în carneţel, şi în hotel sau direct în sala de expoziţie, totul legat de un computer care e wireless, relaţiile le duc cu mine în hotel, în sala de expoziţie, şi aşa mai departe. Sînt mobil, dar în acelaşi timp nu prea sînt. Răspund la email-uri, stau în contact, nu ies din filmul ăsta. M-am adaptat la viaţa asta. Dar la un moment dat vrei să încerci şi alte lucruri, şi aici va fi mai dificil, pentru că trebuie să mă opresc, să mă decid unde nu mă duc, şi mie asta nu-mi place. Pînă acum am făcut de toate. Şi lucruri care, teoretic, nu ar conta. Am făcut toate astea pentru că am încercat să răspund la toate provocările şi invitaţiile într-un mod democratic. N-am vrut să fac ierarhii. Acum încerc să nu fac ierarhii, dar să-mi creez priorităţi. Şi va fi dificil. Pe unii i-am refuzat, în zona comercială, pe unii i-am amînat. Primesc diverse oferte să fac proiecte în galerii, unele sună bine, altele sună doar de piaţă, despre alţii ştiu sigur că sînt interesaţi de mine doar pentru că mă pot vinde, asta pentru că atunci cînd am avut eu nevoie de ei să mă sprijine nu au apărut. Dar cîteodată sînt galerii foarte tinere şi nu ştii ce-i acolo. S-ar putea să fie foarte oameni interesanţi, s-ar putea să fie un hibrid între o parte comercială care pe mine nu mă interesează şi o parte de proiect care m-ar interesa. Îmi place să particip la proiecte, să le sprijin, să nu conteze că ăla-i mare, ăla-i mic... E o zbatere continuă, nici eu nu ştiu cum s-o rezolv. Nu pot fi în patru locuri deodată. Deşi uneori trimit faxuri sau cărţi poştale. Sînt expoziţii la care eu nu am fost prezent, dar am trimis în fiecare zi, de-a lungul ei, cîte o carte poştală cu un desen. "Cultura poate să şi dezbine" Care-i povestea ziarelor din expoziţia Chestii tipărite, cu excepţia 22-ului? Primul proiect masiv cu ziare a fost cel de la Manifesta 2, la Luxemburg, în 1998, unde eu nu am expus într-un spaţiu, ci am colaborat cu un cotidian şi cu un săptămînal care semăna cu 22-ul. Apoi am făcut şi în Cipru un proiect asemănător, în care am lucrat cu două ziare, unul din partea turcă şi unul din partea greacă. Era pentru prima dată cînd s-a deschis un pasaj pe linia verde dintre cele două comunităţi, şi expoziţia era ca o sărbătoare intelectuală. Grecii mi-au dat în ziar o pagină întreagă, pe cînd turcii îmi inserau din cînd în cînd cîte un desen pierdut prin reclame (rîde). Cred că artiştii aflaţi în zonele de conflict trebuie să ia o distanţă, pentru că nu ştii în ce piesă joci şi ce interese serveşti. Nu ai tot scenariul în faţă şi poţi fi folosit, cu toate bunele tale intenţii. Şi bunele tale intenţii nu ştii cum sînt receptate. Cultura poate să şi dezbine, poate produce ură. Am lucrat cu ziare pentru că mi-a plăcut să lucrez cu cei care manipulează discursul. Sînt desene dure în care şalvarii discută cu egării ăia greceşti şi nu se pot înţelege decît prin Levi Strauss, prin blugi. McDonald-ul îi poate uni pe oameni. Asta-i realitatea. Ştii că în Bosnia, la Mostar, au făcut un sondaj despre ce fel de monument să pună în oraş, şi nu te poţi înţelege cu comunităţile de acolo. Şi atunci l-au făcut pe Michael Jackson. Atunci cînd lucrezi cu un ziar, îţi pui şi întrebarea: ce înseamnă o lucrare de artă? E conţinutul ei material, suportul pe care apare? Sau conţinutul ei intelectual care apare în pagina de ziar, aia pe care ai mototolit-o sau cu care ţi-ai făcut coif? Se nasc întrebări interesante. La Göppingen am publicat într-un ziar local o pagină, chiar cu o zi înainte de vernisaj. La expoziţie am obţinut o sută de exemplare din această pagină, le-am tăiat, semnat şi înrămat şi le-am vîndut cu 50 de euro. S-au cumpărat ca lucrări de artă. Ar fi putut să le aibă gratis cu o zi înainte, dar nimeni nu a păstrat ziarul... Ce înseamnă a avea o lucrare de artă? Cît de materială/imaterială e ea? Poţi descoperi feluri diferite de cele clasice de a fi prezent într-un eveniment artistic. Cum vă explicaţi scandalurile mediatice din ultima vreme, faptul că MNAC nu a dat nici un comunicat de presă referitor la poziţia sa în "afacerea poneiului cu zvastică"? Nici Ministerul Afacerilor Externe nu a dat. Nu e o cultură mare şi nici măcar nu mai există cultura autorităţii specialistului. Nu există specialişti totali, ei pot fi contrazişi, dar trebuie să ai nişte argumente. Modul în care s-au petrecut lucrurile la noi a fost foarte jos, şi aminteşte de nişte practici pe care nu le mai credeam posibile. Dacă în cazul artei de stradă pot să înţeleg de ce lucrul ăla e neînţeles sau refuzat, am probleme să înţeleg de ce, pe vremuri, Galeria Catacomba a fost eliminată. Programul ei ideologic era inamicul meu ideologic, dar faptul că o grupare care are ceva de spus dispare pur şi simplu, că i se ia sediul, nu e ceva bun. Cum eu n-am fost deloc fanul Galeriei Noi. Dar faptul că a dispărut aşa, pur şi simplu, şi acum dacă treci pe acolo şi întorci capul, vezi cerbişori şi poţi să faci atac de cord, constituie e un regres. Punct. Felul în care televiziunile au prezentat acest caz, expoziţia organizată de ICRNY, a fost un regres teribil, pentru că nu e vorba doar de elementul "ponei" care era parte dintr-o expoziţie cu multe piese, expoziţie ce era parte dintr-o serie de expoziţii, care erau parte dintr-un mare proiect al unui centru care acţionează în New York şi care e parte dintr-o serie de centre. Nimeni nu a văzut nimic din perspectiva asta. Dacă cineva dintre aceşti înjurători are răbdare să citească raportul de 700 de pagini al ICR, o să vadă că foarte multe dintre fenomenele culturale care lor le plac au fost finanţate şi promovate de ICR. Şi artiştii tineri nu pot veni de pe planeta Marte. Şi ei au rădăcini în cultura naţională. E un regres şi dacă înţeleg că mi se spune "Pleacă!", eu spun: "Ba plecaţi voi!" Nu plec. Nu e ţara lor, e şi ţara mea. Şi cultura română e mai mult a mea decît e cultura lor. Îmi pare rău că alte ţări au avut dezbateri naţionale cu tendinţe la fel de joase, dar pe nişte subiecte mai puternice. Cînd a apărut Serrano cu The Piss Christ, lucrarea lui a dus pe masa de discuţii subiecte importante despre religie, credinţă. Mapplethorpe a fost un alt subiect, despre libertate, gender, despre stereotipurile nudurilor personajelor de culoare. La noi, totul a coborît într-un "hohoho" şi "hihihi", cunoştinţe pe jumătate. Cel puţin pe cei care aveau un scop politic i-am înţeles. Că voiau să-l distrugă pe Preşedinte, pe Patapievici, pe cine apucă. Dar pe restul, care voiau să discute estetic, nu i-am înţeles deloc. N-am apucat să discutăm ce trebuie despre subiectul ăsta. Ce înseamnă reprezentare naţională? Cine decide aceste lucruri? De ce trebuie decise? Trebuie sau nu instituţionalizată arta liberă, de stradă? Ce din concepţia artei de stradă ar fi mai important de susţinut şi ce de criticat? De ce neapărat obsesia noului şi a tînărului? Ce ne spune asta? Poate e o decizie extrem de curajoasă, şi atunci merită toate felicitările noastre Corina Şuteu şi toată echipa ICR-ului. Poate e o decizie chestionabilă, şi atunci hai să o chestionăm. E mai bine să faci aşa o expoziţie şi să primeşti pumni în cap? Sau e mai bine să nu faci nimic şi toată lumea să fie mulţumită? N-am avut discuţiile astea şi nu o să le avem. A fost necesară discuţia recentă a unui grup de intelectuali români despre nesolidaritatea intelectuală din România. Nesolidaritatea e la mai multe niveluri, nu numai la cel de vîrf. Cred că noi trebuie să reintroducem discursul public şi, în general, în felul în care noi discutăm, să existe mai multe cunoştinţe şi mai multă graţie. Avem responsabilitatea aceasta, căci lucrurile au decăzut foarte mult. Pe mine m-au afectat, de altfel, expoziţiile făcute în Bucureştiul ăsta, pe care trebuie să le dai drept model. Dacă lipeşti prost eticheta, mă afectează şi pe mine; dacă atîrni aiurea o lucrare sau dacă video-ul ăla n-are sonor şi tu n-ai acces la el, acel lucru îmi face mare rău şi mie pentru că arta contemporană va fi înţeleasă aşa. De-asta am eu probleme cu MNAC-ul în vîrful dealului. Arta contemporană nu e aşa, nu e acolo. De-asta nici nu merge nimeni pînă acolo. Merg numai unii. Dacă e DJ, merge lumea (rîde). Arta contemporană nu poate fi asociată cu o privire arogantă de pe deal şi în jurul unui zid. Arta nu trebuie să aibă ziduri, căci de-asta e artă, să intri, să ai acces, să fi tratat altfel, nu de către unii care se uită la tine şi te controlează de pistoale. Vă consideraţi un artist politic, contestatar? Nu sînt un artist politic, dar am o agendă politică. Nu sînt chiar activist în sensul instituţionalizat, sînt mai mult un comentator şi rolul meu este să ţin anumite subiecte pe masă. Poate în sensul ăsta, aş fi politic, pentru că ţin subiectul în locul în care ai vrea să te destinzi, ca vizitator. Sînt critic şi fac o critică implicită, nu directă. Încerc, pe cît se poate, să nu fiu "comodificat", vîndut, cumpărat cu stilul ăsta. Nu vreau să ocup poziţiile care se creează la un anumit nivel, un plafon superficial, în care faci piruete singur, e treaba ta. E complicat. Ştii, am fost de curînd la Florenţa, e un oraş frumos, turistic, dar studenţii erau în grevă, ocupaseră şcolile. Eşti student sau elev, şi trebuie să fii politic. Tu poate nu ai chef de asta, dar trebuie să ai o poziţie politică, nu ai de ales. Şi în SUA, la fel. Există acum o generaţie care a decis să fie politică, să voteze. Celor dinainte nu le păsa. În sensul acesta, sînt şi vreau să fiu implicat. Ca artist, eu nu sînt în prim-plan, sînt în plan secund, poate că nu sînt cel cu pancarta din faţă, dar sînt cel care face raportul după miting, ca Beuys care a strîns jegul de după miting. Ştii, e greu să defineşti artistul politic... Eşti artist politic la Basel, la Art Fair. Aţi scris şi aţi desenat istoria în toţi anii aceştia la 22. Da, şi pe cea românească, dar şi pe cea internaţională. Îmi place fiecare ţară în care mă duc. Mă uit, văd contradicţiile, paradoxurile şi le desenez. Dar chiar şi cînd o critic, o critic cu respect. Nu aţi pleca definitiv din România? Nu, mai ales că acum pot circula. Sînt şi raţiuni practice. În lume sînt mulţi artişti buni, dar pe lîngă asta trebuie să mai ai ceva. Şi eu am cunoştinţa acestui loc şi a evoluţiei lui în timp. Poate că în culturi consolidate uiţi lucrurile importante. Pierzi energia, nu mai ai pentru ce lupta. Şi în România ai pentru ce să lupţi, ai pentru ce să-ţi păstrezi nervii. Va trebui doar ca şi eu, şi Lia, să facem un management mai bun al efortului. Mi-e tot mai greu să urc pe schelă... Cît am fost tînăr, vioi, săream în cap. Teoretic, ce fac eu, ar fi fost potrivit cînd aveam 20 de ani, nu acum, la 47. Dar asta e, combustia de aici e mai lentă. a consemnat Daria GHIU

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Cum arată Rotunda, locul unde a fost bătaie pe „casele de 250 de euro". Prețul cu care se vând acum imobilele FOTO
Zeci de proprietari ai caselor din satul Rotunda, comuna băcăuană Gura Văii, își reabilitează și modernizează imobilele. Mai mult de jumătate din cele 205 case construite de autorități în 2005, după inundații devastatoare, și abandonate ulterior au fost cumpărate la licitație acum doi ani
image
Unde trăiesc cel mai puțin „dotaţi“ bărbaţi din lume. Locul ocupat de români în topul mondial
Cercetătorii au întocmit o hartă interactivă a statelor unde trăiesc cei mai slab dotați bărbați.
image
Tipul de brânză pe care este bine să-l mănânci înainte de culcare: adormi în timp record
Mâncatul câtorva felii de brânză înainte de culcare vă poate ajuta să adormiți rapid.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.