In Memoriam Bertrand Tavernier

Cristian MUNGIU
7 aprilie 2021
In Memoriam Bertrand Tavernier jpeg

În vara lui 1995, am decis că trebuie să încerc să ajung să lucrez ca asistent la vreun mare regizor. Eram student la film în anul al doilea, dar nu fusesem în viața mea pe un platou de filmare.

Primul meu gînd a fost Pintilie, care pregătea atunci Prea tîrziu. Urma să se filmeze în Valea Jiului, printre mineri, și căutau asistenți de casting, să recruteze figurație. M-au întrebat dacă am vreun fel de experiență și am bîiguit că terminasem Litere, că eram un fel de ziarist și fotograf, dar toate astea nu mă calificau să aleg mineri. M-au refuzat și am fost foarte amărît.

Vreo săptămînă mai tîrziu m-au sunat și m-au întrebat dacă vreau să lucrez la alt film și dacă vorbesc franceză. Le-am zis că da, desigur – deși în afară de merci și bonjour nu mai rostisem vreun cuvînt în limba lui Molière de cînd terminasem liceul.

M-au chemat la un interviu. Le organiza Filmex, casa de producție a lui Pintilie, în sediul UNITER de pe Enescu 2. Eram foarte intimidat. Recrutorul cu care am vorbit era un fost rector la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică, de profesie operator – angajat însă atunci nu ca DoP ci la producție, pentru că vorbea franceză fluent. Mi-a oferit 200 de lei – o sumă ridicolă după orice standarde – și un contract de o lună. Am acceptat pe loc, fericit.

Așa am ajuns să lucrez pentru Bertrand Tavernier.

Habar nu aveam cine era și nici nu l-am văzut prea mult la ochi în perioada de început a pregătirii. Ne-au dat un film de-ale lui pe VHS să vedem, să ne facem o idee. În așteptarea lui, făceam în plină vară reperaje prin parcurile din București pentru o scenă de patinaj de iarnă, căutam figurație și învățam să facem documente de filmare. Pe vremea aceea le făceam cu pixul. Movie Magic nu ajunsese încă la noi, iar mobile nu existau. În prima zi cînd am început pregătirea, un producător la Castel Film, care contribuia cu jumătate din echipă la realizarea grandiosului film, ne-a vorbit nouă, asistenților de regie, de Blue Screen – o invenție vizionară, care, zicea el, urma să revoluționeze cinema-ul și să facă ca, în viitor, să nu mai fie nevoie de decoruri și nici de actori, ci totul să se facă pe computere. Tocmai se întorsese dintr-o călătorie la L.A.

Cînd a apărut pentru prima dată, Tavernier a făcut impresie. Puternic, elegant, cu un pull de culoarea vișinei putrede și o eșarfă lungă aruncată peste umăr, cu un baston cu măciulie aurie și părul de un alb strălucitor, de Gandalf. Mi s-a părut atunci vîrstnic pentru un regizor – probabil pentru că eu eram foarte tînăr și aveam sentimentul că regia e o preocupare de tinerețe.

Ne-a luat de o parte pe noi, asistenții lui de regie și ne-a spus că îi sîntem colegi, că se bazează pe noi mai mult decît pe oricine din echipă, că dacă avem orice idee sau observație să-i spunem și că să ne pregătim, că o să fie greu.

Prima însărcinare pe care ne-a dat-o personal a fost să-i căutăm pe undeva prin București un candidat pentru un rol secundar – care să joace rolul unui arab bătrîn, aflat la judecată. Nu prea aveai unde găsi arabi bătrîni pe vremea aceea în București, dar ne-am risipit și am început să căutăm, fiecare după flerul lui. Eu m-am dus într-o piață de zarzavat și am ales un bătrîn de la țară care mai avea doi dinți în gură, un omuleț cu o față ridată și obidită. Cînd ne-am întors la sediu, Tavernier l-a remarcat din prima și l-a angajat. M-a laudat și mi-a vorbit pentru prima dată personal – ceea ce mi-a dat speranță că poate totuși o să iasă ceva din mine, cîndva.

Am început cu o lună de filmări pe dealuri, în arșiță, în costume de epocă, cu sute și mii de figuranți în scene de luptă din Primul Război Mondial. Era greu. Ne trezeam la 4 dimineața și primul lucru, pînă la 6, aveam grijă ca tuturor băieților ălora care îi jucau pe soldați să li se lipească mustăți false – cu mastic. Se făcuse un contract cu armata și aduceau soldați în termen de la 300 de kilometri distanță, peste noapte. Erau rupți de oboseală, n-aveau nici un chef de filmare, iar comandanții lor n-aveau nici o autoritate asupra lor. Tavernier a decis atunci că noi, asistenții lui, să-i dirijăm direct din cadru. Am primit o uniformă de ofițer în Primul Război Mondial și am pornit la luptă printre ei și cu ei, împărțind ordine de atac și indicații de regie.  

Tavernier era un gurmand. În prima zi de filmare, cînd catering-ul român a servit masa de prînz, a fost pe punctul să facă apoplexie. Masa consta într-o jumătate de pîine tăiată felii cu niște felii de salam și cașcaval alături, servită într-o pungă de plastic. Desigur, urma să fie mîncată din picioare sau stînd într-o rînă pe deal. Și a doua zi, masa de prînz tot în asta a constat. După ce s-a lămurit că ăsta era obiceiul locului, Tavernier a convocat o ședință cu staff-ul lui. Două zile mai tîrziu, un enorm food-truck cu remorcă ajungea pe platou, un chef profesionist din Italia era angajat și șapte localnice îi erau aduse să-l asiste. Se mînca la masa, în camion și corturi. Masa devenise de acum punctul principal de interes al zilei. Spre ciuda electricienilor și mașiniștilor, se începea cu morcovi rași, iar brînza venea abia la sfîrșit, ca desert, însă felurile principale compensau din plin această diferență de cultură gastronomică. Căpitanul Conan a rămas și pînă astazi în memoria echipelor de film românești drept filmul la care s-a mîncat cel mai bine din toată istoria cinematografiei române, iar Tavernier – cel mai respectat regizor.

Avea un formidabil simț al umorului Tavernier și asta îl ținea în viață, căci altfel producția depășea cu mult capacitatea de organizare a industriei românești de film de atunci. În scena cea mai dificilă a filmului, după o luptă corp la corp cu împușcături și cascadori, țeava de tablă sudată – prost – a tunului de recuzită, care trebuia să tragă încheind apoteotic scena, a explodat și a început să atîrne în bătaia vîntului. Deși se filma pe peliculă și deși stricase o scenă extrem de complicată, Tavernier a rîs de s-a stricat. La fel, și-a păstrat demn simțul umorului la filmările și refilmările multiple ale unei scene care se intitula „a călăreților fantomatici”. Scrisese în scenariu că „prin ceața dimineții, cîțiva călăreți ca niște siluete filiforme își fac apariția în lumina palidă a zorilor” și ținea la scena aia – dar pe teren echipa română de pirotehnie nu reușea niciodată să orienteze fumul în direcția și în cantitatea potrivită. Fie trecea fumul și apoi urmau călăreții, fie treceau călăreții, iar fumul venea în partea cealaltă a echipei de filmare, înecîndu-ne, fie, cînd a fost trimis în direcția bună, a fost atît de mult fum că nu s-a mai văzut nici un călăreț. Dar Bertrand găsea că întreaga situație avea ceva comic, de film burlesc.

După o vreme, înainte de zilele mai grele, a decis să scrie niște epistole echipei. Era ca un general de oști care își însuflețea armata ostenită înainte de atac: scria cu pasiune, cu bun simț, cu patimă și entuziasm despre cinema, despre bucuria de a face film și își citea rîndurile dimineața, în fața echipei, înainte de începerea zilei de filmare – iar eu le traduceam, la portavoce. Și asta era cumva amuzant – și o știam amîndoi.

Bertrand ne lua cu el la Măcin unde, într-un cinematograf vechi, se proiectau rushes-urile. Francezii le numeau „les reoche” și, cu toate dicționarele, a durat mult să înțelegem la ce se refereau. Tavernier ne permitea să asistăm la proiecțiile de brut odată cu el, să asistăm la comentariile lui cu operatorul, scenograful și Première Assistant Réalisatrice-a lui. Ne întreba ce părere avem și cum ni se pare.

După prima lună de filmare, producția urma să continue cu o echipă mai redusă. Cînd am încheiat etapa asta, am făcut o fotografie cu toată echipa. Erau bine mai mult de o sută de inși, așa că fotograful stătea la mare distanță. Pentru restul filmărilor mai era nevoie de doar doi asistenți de regie – iar unul dintre ei am fost eu. Începusem ca stagiar, avansasem asistent trei, iar acum eram asistent doi. Și cîștigam și 600 de lei pe lună.

Pînă la sfîrșitul filmării am primit cea mai mare onoare posibilă: Tavernier mi-a încredințat să mă ocup de niște cadre de echipa a doua, cu niște camioane care treceau în coloană luminîndu-se unul pe celălalt cu farurile. Mă simțeam nemaipomenit de important.

Filmările au durat pînă în decembrie. Mi-a spus că mai urma o etapă de post-producție, la Paris, și că s-ar fi putut să aibă nevoie de mine acolo, dar că nu era încă cert. Cînd ne-am despărțit, bănuiam că nu o să ne revedem vreodată, însă mă înșelam.

În 2007, deja în competiție la Cannes cu al doilea meu film de lungmetraj, am fost pus în situația să povestesc tot mai des în interviuri de unde vin și cam ce background cinematografic aveam. Așa am ajuns să-l invoc pe Tavernier ca pe unul dintre cineaștii lîngă care am descoperit platoul de cinema – iar cînd, cîteva zile mai tîrziu, s-a întîmplat să iau Palme d’Or-ul, a fost primul care m-a felicitat. Era extraordinar de fericit, de mîndru.

Mi-l amintesc la Paris, în sala ARP-ului, după vizionarea cu 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, entuziast, generos, laudativ, prietenos. Și respectul meu pentru el crescuse între timp proporțional, căci mă apucasem să-i văd filmele. În mod straniu, acum mi se părea tînăr, plin de energie, vivace și volubil.

În 2015, fiind la mixaj la Paris pentru Bacalaureat, am ieșit la masa împreună. El mi-a vorbit de monumentalul lui proiect despre cinema-ul francez, eu l-am invitat să revină în România ca să aniversăm împreună 20 de ani de la turnajul lui Capitaine Conan.

Am organizat la București în onoarea lui o retrospectivă, am organizat o serată în prezența echipei de la Capitaine Conan care mai era în viață, am scotocit și am găsit o copie pe hîrtie a fotografiei cu echipa din urmă cu 20 de ani. Arăta deja de parcă ar fi fost făcută în vremea frațiilor Lumière, deci se potrivea. L-am invitat pe Lucian Pintilie – căci și el și Bertrand doreau să se revadă. Îmi amintesc că Lucian a fost adus într-un Tico mititel de echipa lui de producție. Îmbătrînise, se mișca greu de acum. Mă uitam la ei văzîndu-mă pe mine peste ceva vreme.

Înainte de proiecția filmului, Tavernier mi-a mulțumit pentru tot momentul, a invocat experiența lui română și amiciția noastră: el, a zis el despre mine, a fost singurul din echipa română care m-a însoțit de la început și pînă la sfîrșit, inclusiv pe perioada post-producției de la Paris. Dar nu era așa – nu fusesem la Paris. O clipă m-am gîndit să intervin, dar apoi am renunțat. Biografia și amicia noastră se dezvoltaseră între timp în așa fel încît făcea mai mult sens ca eu chiar să fi fost acolo – deși nu fusesem –, rotunjea virtual o experiență în care amîndoi ne simțisem de-a lungul timpului tot mai mîndri unul de celălalt. Așa că i-am mulțumit încă o dată pentru încredere.

Tavernier și Pintilie s-au așezat apoi, unul lîngă celălalt, pe scaune, cu atenție. Am pornit proiecția. Cînd am ajuns la genericul de sfîrșit, am avut sentimentul reconfortant că, în cazul cineaștilor, după ce se duc, cel puțin mai rămîn, pentru o vreme, filmele.

Cristian Mungiu

București, martie 2021

Foto: echipa filmului Capitaine Conan © Filmex Film

958 16 Avanpremiera jpg
Librarul din Florența
Vespasiano n-a făcut el toate cele 200 de manuscrise pentru biblioteca abației din Fiesole, așa cum avea să susțină. Cosimo a cumpărat 20 dintre ele printr-un alt librar florentin, Zanobi di Mariano.
p 17 jpg
O dispariție
Însă această fetiță nu reprezintă, în film, doar tropul copilașului gingaș care e de ajuns să respire pentru a emoționa durabil.
958 17 Breazu jpeg
Un bricolaj reușit
Așa se face că cel mai proaspăt release, Boulder Blues, înregistrat între 2020 și 2022 în Israel, Marea Britanie, Mexic și Germania – locurile în care trăiesc astăzi cei nouă componenți ai grupului și muzicienii invitați la conceperea noului album –, conține toate detaliile plastice amintite
AV jpg
Oameni și poze
Autoarea abordează voci narative surprinzătoare, de la intelectuali și corporatiști la gospodine cu blog de gătit, de la soții ratate bovaric la scriitori călătorind bezmetici pe șosele între lansări de carte.
p 17 2 jpg
La mîna copiilor
Garrel a furat meserie de la înaintașii lui (Chaplin, bunăoară) și a înțeles că hazul ar putea să ne ducă ceva mai aproape de adevărul negru, învăluindu-ne ca o protecție și-apoi abandonîndu-ne în ghearele sale.
957 17 Biro1 jpg
Afrobeat & folktronica
Vara aceasta festivalurile de jazz cu tradiție din zona Clujului (Jazz in the Park, Smida Jazz) plusează cu programe mai spectaculoase și expansive.
957 23 InterviuTOMAGRAPH2 jpg
Despre obiecte, umbre și imagini – interviu cu artistul vizual Ana TOMA
„Recitesc cartea de cîte ori e nevoie pînă se conturează o imagine mentală care să surprindă atmosfera volumului în ansamblu.”
956 15 Banu1 jpg
Ultima dată
Festivalurile sînt alcooluri tari. Intense, contagioase, dar și periculoase.
956 17 foto1 Ciprian Zinca jpg
„Proud Ladies”. O istorie dansată a rock-ului feminin
Rock, dans contemporan și o tușă feministă – așa s-ar putea descrie spectacolul lui Jean-Claude Gallotta.
p 21 jpg jpg
Victor Brauner – „Număr” sau „Domnul 45”
În opera brauneriană, simbioza semn-număr-cuvînt devine o constantă în elaborarea imaginilor.
955 16 sus Pdac BAS jpg
Fuga din Paradis
„Paradis” aduce la viață o lume extrem de complexă, parte a unui continent aflat pe punctul de a trece prin schimbări care se fac abia simțite, dar care urmează să-l zguduie și să-l scufunde în mîlul istoriei secolului trecut.
955 16 jos Pdac Iamandi jpeg
Der Histria-Mann
Arheologul este curatorul prin excelență al mărturiilor de altă epocă. Iar un elocvent exemplu în acest sens este cartea de amintiri recent apărută a lui Petre Alexandrescu.
p 17 jpg
La răscruce de vremuri
Frammartino lucrează greu („Il buco” este doar al treilea lungmetraj al său în mai bine de cincisprezece ani), dar cu o statornicie a crezului artistic care nu e străină nici de rezultate strălucite, nici de orbiri și manierisme.
955 17 Biro1 jpg
Post-metal feminist
Mișcarea #MeToo a avut interesante efecte colaterale, unul dintre acestea e valul de trupe dark-rock invocînd condiția magic-răzbunătoare a femeii.
33956276618 6e5b1b5348 k jpg
La plecarea lui Andrei Șora
Erai ceea ce mi s-a părut a fi primul om cu adevărat liber pe care l-am cunoscut.
Volodimir Zelenski coperta1 jpg
Un portret al lui Volodimir Zelenski – cea mai actuală biografie a liderului ucrainean apare în română
Un fragment, în exclusivitate, din prima biografie tradusă în limba română a liderului ucrainean
Valul negru1 jpg
Carte nouă la Humanitas: „Valul negru” de Kim Ghattas
„Kim Ghattas povestește ultimii 40 de ani de istorie ai Orientului Mijlociu folosind suspansul, documentele, observația directă, investigația jurnalistică.”
954 16 Cop1 jpg
Rememorări ficționale
Asistăm în acești ani la resuscitarea, redefinirea unui gen literar controversat, considerat îndeobște minor. Vorbim despre biografia romanțată.
p 17 2 jpg
Despre filmele cîștigătoare la Veneția și Berlin
„Evenimentul” este un film realist, și tocmai această opțiune a tonalității îl recomandă drept un vehicul de nădejde pentru o narațiune cu concluzie clară, dar care nu poate pretinde spre mai mult.
WhatsApp Image 2022 07 14 at 08 31 41 jpeg
Filmul documentar „Regele Mihai: Drumul către casă” va fi prezentat la secțiunea „History and Cinema” din cadrul BIFF
Ediția a XVIII-a se va desfășura în perioada 29 septembrie – 9 octombrie 2022, sub Înaltul Patronaj al Alteței sale Regale Principele Radu.
POSTER MR Op4 jpg
Musica Ricercata Festival Op. 4 – „Ramificări”
Ediția a patra a Musica Ricercata Festival, „Ramificări”, are la bază un concept dedicat păcii, provenit din descoperirea dirijorului Gabriel Bebeșelea la Napoli, opera „La foresta d’Hermanstad” („Pădurea Sibiului”).
Afis Barbu FormaDeva jpg
„Doctor Coloris Causa” – expoziție Ion Barbu la Deva
Ion Barbu e prezent cu expoziția „Doctor Coloris Causa”, pînă în data de 5 august 2022, la Galeria Națională de Artă Forma din Deva.
953 16 SUS jpg
Din Caesarea, cu dragoste
Poet fiind, Dorin Tudoran cunoaște diferențele dintre echivocul pur și simplu (periculos, pentru că indecis și flotant) și acela care pune nuanțele la locul lor.
953 16 JOS jpg
Feminităţi ilicite
Șaptesprezece scriitoare de vîrste diferite (născute între 1933 şi 1979) au fost invitate să scrie despre experienţa lor, ca femei, în comunism.

Adevarul.ro

image
Preţurile petrolului continuă să crească. La cât ar putea ajunge până la sfârşitul anului şi cu cât au scăzut stocurile
Preţurile petrolului au crescut joi cu aproximativ 4%, deoarece datele solide privind consumul de combustibil din SUA şi aşteptările de scădere a livrărilor ruseşti au compensat temerile că încetinirea creşterii economice ar putea submina cererea, transmite Reuters.
image
NBC News: Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu meargă la serviciu vineri, pe fondul îngrijorărilor cu privire la un incident planificat
Rusia i-ar fi instruit pe angajaţii centralei nucleare Zaporojie să nu se prezinte vineri la lucru, au confirmat în exclusivitate serviciile secrete militare ucrainene pentru NBC News.
image
De ce folosesc românii voucherele sociale pentru alcool şi ţigări. Ce spun sociologii şi psihologii
Ministrul Proiectelor Europene a anunţat că voucherele sociale blocate pentru că beneficiarii au cumpărat cu ele tutun şi alcool vor rămâne aşa până la următoarea tranşă de bani pe care statul o va livra. Experţii atrag însă atenţia că din coşul de c...

HIstoria.ro

image
Înființarea aviației militare în România
România a fost printre primele țări din lume care și-a înzestrat forțele sale armate cu aerostate și avioane.
image
Responsabilitățile date de germani Armatei Române la Stalingrad, mult peste posibilitățile acesteia
Bătălia de la Stalingrad a tensionat relațiile cu aliatul german, cu precădere în urma acuzelor venite dinspre liderii militari cu privire la responsabilitatea trupelor române pentru căderea în încercuire a Armatei 6 germane.
image
Sfârșitul tragic al poetului Dimitrie Bolintineanu
Pe 20 august 1872, Dimitrie Bolintineanu, poet, revoluţionar şi om politic, murea într-un ospiciu din Bucureşti, suferind de o afecţiune psihică, dobândită de pe urma mizeriei şi sărăciei.  Viaţa lui Bolintineanu a stat sub semnul cinstei.