"În lumea literară de la noi prieteniile sînt privite cu sictir"

interviu cu Cristian TEODORESCU La Tîrgul de Carte Gaudeamus, Editura Cartea Românească a lansat a doua ediţie a romanului lui Cristian Teodorescu "Tainele inimei", iar Curtea Veche a editat o antologie din proza scurtă a scriitorului, Maestrul de lumini şi alte povestiri. Comentatorii din 1983 ai Desant-ului au fost entuziaşti faţă de scriitorii experimentali, fiind mai zgîrciţi cu proza dvs. realistă. Aţi avut frustrări? Textualismul a fost cel care a impus generaţia optzeciştilor în proză. Era o necunoscută acest textualism nu numai pentru cititori, ci şi pentru critici. Într-o antologie în care majoritatea era textualistă mi s-a părut firesc ca povestirile mele să nu bată la ochi. Cota mi-a urcat cînd a apărut volumul Maestrul de lumini, iar cînd am publicat romanul "Tainele inimei" am avut o mulţime de cronici elogioase şi ultraelogioase. Tonul l-a dat Mircea Iorgulescu, în România literară, cu o cronică entuziastă. Am avut însă şi cronici acre, două. Una de Marian Papahagi şi alta de Alex. Ştefănescu. Ca amănunt, nu le-am purtat pică. După ce ne-am cunoscut, m-am împrietenit cu Papahagi - avea umor exploziv şi o minte limpede care mergea fără pauze. Cu Alex. am o relaţie mult mai apropiată, care, din acest motiv, suferă zdruncinături periodice. Dar, întorcîndu-mă la Desant, pe măsură ce trece timpul, ţin mai mult la această carte decît la volumul meu de debut. E o carte pe care, de altfel, toţi cei dinăuntrul ei o iubesc. Cît de apropiat eraţi atunci de optzecişti şi în ce relaţii mai sînteţi azi? Ştiam toţi, la orice oră din zi şi din noapte, unii de alţii. În ziua cînd a fost lansat Desant-ul la Uniunea Scriitorilor, m-am internat în spital, cu cîteva ore înainte. Soţia mea, doctoriţă, s-a speriat că rămîne văduvă. Nu intru în detalii patologice, am stat cîteva zile la reanimare, din cauza unui ulcer de navetist. În zilele acelea, optzeciştii mei dădeau telefon la mine acasă s-o încurajeze şi să-i explice că era exclus să mi se întîmple ceva de tip Dumnezeu să-l ierte! Voiau să doneze sînge pentru mine, să vină la spital. Filologi care n-aveau decît idei vagi despre cazul în speţă şi-au pus la treabă toată inventivitatea pentru a o încuraja pe soţia mea. La reanimare, pe atunci cel puţin, nu erau îngăduite decît vizitele rudelor de gradul întîi, şi acelea cu aprobări speciale. Aşa că nu li s-a permis să vină... Eram şi am rămas prieteni, deşi după '89 ne-am mai şi certat în public sau am ajuns în bănci diferite, chiar contondente unele faţă de celelalte. Avem un trecut în care am fost mult prea apropiaţi unii de alţii, încît diversele noastre certuri sau divergenţe de azi, unde e cazul, nu ne pot face să uităm de el. Cu unii dintre optzecişti nu m-am mai zărit de ani buni, dar chiar şi cei cu care mă întîlnesc pe stradă, din întîmplare, au o reacţie instinctiv-prietenească mai tare decît toate contondenţele şi interesele actuale. Cum aţi evalua acum literatura anilor '80? Proza optzeciştilor a fost mai mult decît experimentul textualist prin care a luat ochii criticii, cum se spune. Povestirile lui Mircea Nedelciu şi romanul său Zmeura de cîmpie, dacă ar apărea azi, ar fi, cred, nişte mari lovituri editoriale. Gheorghe Crăciun, care e unul din marii noştri stilişti, dar care a fost prizat ca atare doar de cîţiva critici de întîmpinare, în anii '80, are toate şansele să devină romancier şi cu cîrlig la public după ultimele sale cărţi. Nu înţeleg de ce un prozator cum e Sorin Preda nu îşi reeditează, azi, cărţile. Cînd profesorul Crohmălniceanu spunea la Cenaclul Junimea despre Sorin Preda că îl bate, la talent, pe unchiul său Marin Preda, Sorin părea un scriitor fragil lipsit de podoabele de berbec literar ale unchiului său. Dacă Sorin Preda se va îndura să-şi reediteze cărţile, nu m-aş mira dacă s-ar bate în popularitate cu prozatorii de azi cei mai prizaţi de public. Scriitorii optzecişti au fost atacaţi urît după '90 de cîţiva critici literari, mai ales de Gheorghe Grigurcu. Acest justiţiabil al literaturii române contemporane le-a reproşat optzeciştilor relaţia lor cu Crohmălniceanu, stalinistul ticălos, sugrumatorul literaturii române. Pînă atunci fuseseră diverse voci de serviciu care le-au reproşat optzeciştilor că nu au anvergura marilor romane cu dezvăluiri scrise de prozatorii generaţiei '60. Iar după Grigurcu, s-au mai ridicat tot soiul de epicişti literari care au încercat să lichideze această generaţie, pentru a face loc cîtorva autori din generaţia anterioară şi marilor speranţe din rîndul generaţiilor ulterioare. Jurnalismul pe care l-aţi practicat după '89 a fost necesitate sau vocaţie? A fost şi una, şi alta. Necesitate, în măsura în care, după 1990, mi se părea că nu mă mai pot sustrage dezbaterii publice pe o temă sau alta. Vocaţie, după ce am descoperit acest viciu al scrisului care e gazetăria pentru un scriitor. Probabil că din acest motiv am scris cîteva mii de pagini de gazetărie şi doar aproape o mie de pagini de proză, dintre care cîteva sute încă nepublicate. Ca prozator am făcut o mare greşeală, n-am fost cîţiva ani atent la ritmicitatea apariţiilor mele editoriale. Aţi scris relativ puţin în ultimii 15 ani. Era mai bine să fii scriitor înainte de '89? Un scriitor rămîne scriitor şi dacă nu mai produce literatură de ficţiune, ci publică articole de opinie. N-am vrut să strîng aceste articole în volum, fiindcă rolul lor era să moară la datorie în revistele în care au apărut. Înainte de '89 era, fără discuţie, mai bine să fii scriitor, dacă te mulţumeai cu banii cîştigaţi pe o carte apărută. Dar dacă voiai să fii scriitor de dragul libertăţii scrisului, nu prea aveai cum să te bucuri de banii de pe cărţile pe care le-ai fi publicat, fiindcă ori erau interzise, ori nu le scriai. Cultura furnizează la noi destule motive dubioase de scandal. De ce? Să fim serioşi. Pentru ceea ce apare în ziarele de mare tiraj, cultura e în primul rînd un subiect de scandal. Aceste dubioşenii ţin de faptul că ziaristul cotidian provoacă adesea reacţii vehemente colportînd aiurea felurite afirmaţii ale oamenilor de cultură, tocmai pentru a stîrni scandal şi pentru a-şi vedea publicat articolul. Dar mai există şi scandaluri pe care le provoacă unii scriitori, cu bună ştiinţă. În ceea ce mă priveşte, am preferat să las de la mine, decît să mă autopropun ca subiect de scandal. Chiar dacă asta e o tehnică prin care atragi atenţia asupra ta. Am suficient orgoliu ca să cred că ceea ce scriu n-are nevoie de asemenea proteze. Reeditarea "Tainelor inimei" şi editarea antologiei Maestrul de lumini şi alte povestiri marchează un moment retrospectiv? Mai aveţi timp să citiţi şi să scrieţi? Nu marchează decît faptul că le-am reeditat. Dacă n-aş fi avut tot soiul de superstiţii, probabil că "Tainele inimei" ar fi apărut cu cîţiva ani înainte. Dar am preferat să mă apropii de finalul celui de-al doilea volum înainte de a-l reedita pe primul. Am în lucru două romane: volumul doi din "Tainele inimei" şi încă un roman din care am publicat două fragmente în reviste. Povestea asta cu timpul e valabilă pentru cei care n-au chef să citească şi să scrie. De cînd mă ştiu, am citit de plăcere şi am scris literatură de ficţiune din - cum să zic - chemare. Nu citesc cînd am timp, ci îmi găsesc timp să citesc, iar de scris - ce să spun - de cînd mă ştiu am fost un scriitor de duminică. Adică fac asta în afara serviciului, deşi mi se întîmplă destul de des ca serviciul, adică gazetăria, să-mi mănînce timpul pe care aş vrea să-l acord ficţiunii. Pe mîna căror tineri prozatori mergeţi? Am o listă destul de lungă pe care o scurtez ca să nu devină plictisitoare. Îmi plac Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Ioana Bradea, Răzvan Rădulescu, mă interesează Adrian Schiop... E ceva anume de care ar trebui să se teamă scriitorii "vechi"? De faptul de a fi consideraţi vechi, fie şi între ghilimele. Mi-aţi fost şef la fosta revistă Cultura, v-am alcătuit şi prefaţat antologia de proză scurtă şi tocmai v-am luat acest interviu. Credeţi că există prietenie între un scriitor şi un critic dincolo de orice interes, în cazul primului, şi păstrîndu-se, din partea celui de-al doilea, obiectivitatea critică? Din cîte ştiu există asemenea prietenii. Ele presupun însă o limpede preţuire reciprocă. Şi o conştiinţă de sine echilibrată, dar orgolioasă, în aşa fel încît să împiedice transformarea prieteniei în şantaj sentimental. De obicei, criticii sînt sufocaţi de prietenii disponibile şi de admiraţii amicale din partea autorilor, în dedicaţii uleioase, încît să ungă mecanismul unei amicalităţi profitabile, în sufletul criticului. Dacă adresantul vrea, din calcule de politică literară, să întreţină o curte de asemenea amiciţii e vina lui. Criticul n-ar trebui să-şi închipuie totuşi - dacă îi spune deschis unui prieten pe care îl preţuieşte că nu i-a reuşit ultima carte - că va primi din partea acestuia mulţumiri fierbinţi. Şi cum bine ştim, la noi există critici literari care acţionează la comandă, teleghidaţi ca bătăuşii plătiţi. N-au ei audienţa pe care şi-o visează, dar cînd în această îndeletnicire există şi asemenea specimene şi mai există şi criticii de gaşcă, plus politica alianţelor şi duşmăniilor literare, aproape că îl înţeleg pe autorul care se supără pe prietenul său, critic onest, fiindcă îl bănuieşte de manevre politico-literare jegoase. În lumea literară de la noi, prieteniile sînt privite cu sictir şi bănuite de interes, încît e de preferat să nu fie afişate, ca să nu intre în malaxorul de bîrfe şi zvonuri care le poate distruge.