„În arhitectură nu e loc pentru atitudini sceptice sau pentru îndoieli“ - interviu cu Andreas FOGARASI

Artistul maghiar Andreas Fogarasi s-a născut în 1977 la Viena, unde a studiat arhitectura şi apoi arta. În 2007 a reprezentat Ungaria la Bienala de artă de la Veneţia şi a cîştigat Leul de Aur pentru cea mai bună participare naţională, cu o lucrare video intitulată Kultur und Freizeit (Cultură şi timp liber), care discuta despre istoria centrelor culturale din Ungaria. O proiecţie a acestei lucrări video a avut loc la Cinema „Republica“ din centrul Iaşiului la începutul lunii martie, un cinematograf căzut aproape în uitare, a cărui arhitectură interioară semăna mult cu aceea a centrelor culturale prezente în filmul lui Andreas Fogarasi. Astfel că imaginea s-a prelungit pe realitatea din jurul nostru, într-o instalaţie in situ despre puterea memoriei şi a trecutului recent. Pe Andreas Fogarasi l-am cunoscut chiar la Iaşi, cu ocazia proiecţiei video şi a vernisajului expoziţiei sale intitulate „Instalaţie“, curatoriată de Cristian Nae, la tranzit.ro/Iaşi. Galeria Cupola a Uniunii Artiştilor Plastici, aflată în centrul oraşului, a găzduit acest proiect care depindea de spaţiul în care se afla. O galerie cu geamuri mari şi cu vedere amplă la stradă. „Instalaţie“ vorbeşte despre interacţiunile posibile dintre faţadă şi structura interioară. Un proiect care te determină să priveşti în jos, către pavimentul galeriei, pentru a înţelege o întreagă arheologie urbană şi o întreagă istorie a societăţii prin intermediul texturilor. 

Andreas Fogarasi, aţi intervenit în spaţiu cu un gest aparent simplu. Aţi înlocuit cîteva plăci de gresie prezente în galerie cu diferite alte tipuri de suprafeţe: de la covorul moale de pluş la cimentul aspru, polistiren sau marmură – fie ea adevărată ori imitaţie. Ca vizitator, calci pe ele ori te apropii să le mîngîi, vrei să simţi fiecare textură, pentru a putea stabili contextul fiecăreia dintre ele. 

Văd cum fiecare oraş încearcă să inventeze noi imagini pentru el însuşi şi am o privire critică asupra acestui lucru; oraşele invită staruri ale arhitecturii cărora le propun să creeze clădiri

pentru noi muzee, care să atragă public. Toate oraşele vor să devină acum capitale culturale europene, cum e şi cazul Iaşiului, vor să devină tot mai vizibile şi concurează unul împotriva altuia. Mă interesează ce înseamnă, de fapt, identitate culturală a unui oraş, dincolo de o clădire iconică sau de un eveniment istoric important legat de acel loc. Vreau să găsesc acel ceva care are legătură cu viaţa cotidiană a locuitorilor unui oraş. De mult timp fotografiez diferite suprafeţe, străzi, diferite tipuri de pavimente.

Putem numi proiectul dvs. o arheologie a oraşului, comprimată în spaţiul unei galerii? 

Cred că intervenţia mea îţi permite să priveşti mai profund asupra a ceea ce ne înconjoară, eşti mai atent asupra materialităţii unui oraş atunci cînd ieşi din galerie. 

Spuneţi-mi puţin istoria cîtorva dintre piesele pe care le-aţi inserat în locul bucăţilor de gresie originală. 

O mare parte dintre ele provin din

construită de artiştii ieşeni Livia Pancu şi Florin Bobu din 2011 încoace. Ei colecţionează piese de mozaic care provin de pe clădiri ce au fost renovate. Mi-au permis să folosesc cîteva din arhiva lor. Două dintre fostele plăci de gresie au fost înlocuite cu aceste mici bucăţi de mozaic pe care le-am asamblat, căzute de pe faţada unor blocuri, odată cu reabilitarea acestora în cartierul Tătăraşi. Sînt, de asemenea, alte plăci dintr-un liceu sau de pe diferite alte clădiri din Iaşi, cum ar fi chiar Cinema „Republica“. Deşi există o estetică comună a acestui tip de mozaic, ele sînt foarte diferite dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta. 

În acelaşi timp, aveţi şi noi materiale prezente în spaţiu. E şi un soi de comentariu la toată abundenţa aceasta de materiale revoluţionare folosite în construcţii? 

Investighez diferitele posibilităţi de acoperire a unei suprafeţe. Alături de această arhivă istorică de materiale din Iaşi, am adus şi alte tipuri de suprafeţe: beton, răşină transparentă, una dintre plăcile de gresie a fost pur şi simplu întoarsă invers, de exemplu. Iar cîteva sînt legate de viaţa mea, sînt ataşat de ele. Am venit cu o bucată de covor din dormitorul meu ori cu linoleum din atelierul meu din Viena.

Dar tot acest proiect este şi o istorie a societăţii, a diferitelor niveluri ale acesteia. 

Spaţiul privat şi cel public se întîlnesc. De la fragmentul de covor la aceste bucăţi din pasajul subteran situat chiar în faţa galeriei, pasaj care a intrat în renovări acum cîteva săptămîni. Spaţiul public intră astfel în galerie. Interesul meu în suprafeţe ar putea părea o cercetare superficială. Dar e vorba atît de mult despre putere financiară şi politică, despre clase sociale diferite. Şi despre exhibarea puterii. Multe visuri, proiecţii, utopii, se află tocmai în aceste suprafeţe, în vizibilul care îmbracă lucrurile. Expoziţia asta are ceva care te duce cu gîndul la tîrgurile de materiale de construcţii sau la birourile de arhitectură. Am construit un spaţiu de expunere disfuncţional, cu lucruri vechi, cu lucruri unicat, cu lucruri inutile. Multe lucrări ale mele sînt aşa. Par tîrguri de produse. Tîrguri imposibile. 

E multă ironie aici. 

Mă interesează modul în care lucrurile ne sînt prezentate şi „împachetate“. Şi sîntem înconjuraţi de asta, de

-uri peste tot! În arhitectură mai mult ca oriunde. 

Aţi studiat arhitectura. Dar cînd a avut loc această mutare a interesului dvs. către artă? 

Mereu am vrut să studiez arta. Dar am început prin a studia arhitectura. Nu am absolvit această facultate, m-am oprit exact înainte să-mi încep lucrarea de licenţă. Mi-am dat seama că nu îmi doream să fiu arhitect. Arhitectura e un subiect important pentru opera mea. Dar în studenţie mă deranja tot acest entuziasm al viitorilor arhitecţi. Eu nu mă simţeam entuziasmat. Cred că nu poţi să ai o abordare critică dacă alegi să fii arhitect. Arhitectura înseamnă să construieşti şi eşti dependent de cineva care să te plătească să faci o clădire. Şi atunci eşti mereu obligat să faci compromisuri. Cum ar fi cele politice. Ca arhitect trebuie să fii extrem de pozitiv, trebuie să crezi în ceea ce faci şi că ceea ce faci este lucrul corect. Nu e loc pentru atitudini sceptice sau pentru îndoieli. Or, îndoiala pentru mine e ceva extrem de preţios. Şcoala de arhitectură din Viena ne educa în această cultură a spectacolului şi a ideii de star în arhitectură. Zaha Hadid ori Frank Gehry sînt, pînă la urmă, nişte

-i.  

E dură afirmaţia dvs… 

Ceea ce ei construiesc nu are legătură cu viaţa reală. Fiecare arhitect vrea să construiască un muzeu sau o sală de concerte. Dar sînt lucruri mai importante de atît! Toată lumea e de acord cu faptul că atunci cînd vorbim despre cultură vorbim despre ceva pozitiv, din start. Dar nu cred că un muzeu mare de artă în Qatar sau Abu Dhabi este ceva bun. Nimeni nu are nevoie de el, de fapt. Îi respect mult pe arhitecţi, dar foarte puţini se simt cu adevărat responsabili faţă de societate. Eu, ca artist, mă adresez unui public limitat, dar măcar am această posibilitate să fiu sceptic şi să mă îndoiesc şi să propun modele de gîndire. Majoritatea lucrărilor mele necesită un participant activ. Ele nu sînt critice

, nu pun etichete, ci încearcă să folosească nuanţe. Dar te pot face să construieşti o situaţie critică pornind de la ele. Eu furnizez multă informaţie publicului, în urma unor cercetări amănunţite. 

Documentarea a devenit astăzi, în multe situaţii în arta contemporană, nu doar un instrument de lucru, ci lucrarea de artă în sine. 

Unele lucrări ale mele pot părea total inocente şi drăguţe, amuzante. Dar te determină să îţi pui probleme. Cea din 2007, despre casele de cultură din Budapesta, este şi ea despre un subiect ambivalent. Mă interesa complexitatea acestor locuri: da, au fost construite într-un regim dictatorial, ca un soi de maşini de spălat creiere, dar sînt şi un exemplu de utopie – cultura pătrunde către mase, nu mai este un bun elitist. Iar cîteva din aceste case de cultură au devenit importante pentru scena artistică

a anilor ’70 şi ’80. Totul depindea de directorul lor. Aşa că într-o casă de cultură de cartier din anii ’80 puteai auzi concerte

, de exemplu. Cînd te uiţi peste CV-urile artiştilor importanţi din acei ani, artişti din generaţia lui Ion Grigorescu, dai peste expoziţii organizate în aceste spaţii! 

Dar cum vă explicaţi aceste, să le spunem, „devieri“, care sînt prezente şi în cariera unor artişti români? 

Teoria mea e că aceste case de cultură, fiind direct controlate de stat, deveneau astfel spaţii sigure şi, paradoxal, mai libere, suspiciunile în jurul lor se topeau. Chiar dacă, bineînţeles, unele expoziţii se închideau imediat după ce fuseseră inaugurate. Vezi, modul în care poţi pune probleme în artă astăzi lasă loc îndoielii şi asta mi se pare esenţial…  

a consemnat Daria GHIU  

Foto: G. Mendo