Iain Reid, Ne răspîndim, traducere de Ludovic-Ștefan Skultéty - fragment
Un necunoscut pare s-o pîndească de pe trotuarul de vizavi, din apartamentul de alături, care ar trebui să fie gol, se aud discuții aprinse, iar electricianul se comportă suspect. I se spune că soțul ei, mort de mult, a aranjat să fie dusă la un azil de lux. Ajunsă acolo, la reședința din mijlocul unei păduri, totul devine și mai straniu. Cît din ce se întîmplă este real și cît e rodul spaimelor unei bătrîne care a trăit zeci de ani singură? Inspirat din experiența de viață a bunicii lui Iain Reid și narat la persoana întîi, romanul Ne răspîndim ne introduce în mintea unui personaj fragil, bîntuit de amintiri și coșmaruri, spunînd o poveste care ne dă fiori și totodată ne trezește o profundă compasiune față de cei care se află la capăt de drum.
IAIN REID este un scriitor de origine canadiană. A început prin a scrie articole şi rubrici pentru diverse publicaţii naţionale. Lucrările de nonficțiune i-au adus aprecierea criticilor, precum şi premiul RBC Taylor Emerging Writer Award, în 2015. Mă gîndesc să-i pun capăt este romanul său de debut. În 2020 a avut parte de o ecranizare pentru Netflix în regia lui Charlie Kaufman.
Subiectele pe care le abordează nu sînt dintre cele mai confortabile, însă tocmai aceasta este intenția lui Reid. Singurătatea, întunericul, teama, atmosfera claustrofobică din scrierile lui, toate au drept sursă de inspiraţie copilăria petrecută la ferma familiei sale, într-o regiune rurală a Canadei.
„Ne răspîndim e infinit mai mult decît o simplă poveste de groază. Stilul său înșelător de simplu și de impasibil e ca un ecran în spatele căruia se ascund cu ingeniozitate multiple interpretări și posibilități, deopotrivă firești și înspăimîntătoare.“ – The Guardian
„O carte care îi face pe cititori să-și contemple viața și moartea și să vadă sinistrul adevăr din spatele lucrurilor banale. Această scufundare în frica de bătrînețe și de pierdere a controlului este imposibil de uitat.“ – Publishers Weekly
„Plin de suspans, filozofic și extrem de curajos atît ca temă, cît și ca voce narativă, Ne răspîndim este un thriller care captivează printr-o proză lucidă și explozivă.“ – David Chariandy
***
O altă zi vine și pleacă. O altă noapte pe care trebuie s-o îndur în pat. O bătaie în perete, ușoară, aproape imperceptibilă. Doar una. Cu toate astea, tresar. De cîte zile aud zgomotele astea? Două? Trei? O săptămînă?
În întuneric, bătaia din perete pare cumva să mi se adreseze, ca și cum cineva din apartamentul alăturat, bărbatul, cred, ar vrea să‑mi spună ceva, să‑mi transmită un avertisment. Mă aplec și bat și eu, foarte ușor. Nu se aude nimic. Bat din nou, cu mai multă forță. Aștept, sperînd la un răspuns, cînd o zonă uscată din gît mă face să tușesc. Mă gîdilă și, în ciuda dorinței mele de a nu face gălăgie, situația se înrăutățește.
Îmi pun papucii în picioare și, cînd ajung în bucătărie, tusea e în punctul culminant. Mă țin de blat, mă aplec peste el. Cînd în cele din urmă tusea cedează, scuip în chiuvetă. Un firicel de salivă mi se leagănă de pe buze.
Lîngă chiuvetă, un cartof, unul singur. Stă aici de cîteva săptămîni, poate chiar de cîteva luni. Îl scosesem ca să-l gătesc. Acum a înmugurit. E ceva viață în acest cartof simplu, așa cum stă, nemișcat. Mugurașul va continua să crească și se va orienta spre fereastră, spre lumină și nu se va opri.
Nu mai devreme de azi‑dimineață, în timp ce îmi făceam ceai, am ascultat la radio un interviu cu o profesoară, o botanistă. M‑am gîndit la tata. Era fascinat de natură și de biologie. Cînd eram mică, îmi spunea tot felul de lucruri despre copaci și plante, cît de rezistente și de zdravene sînt, extraordinare. Am stat lîngă radio și am dat sonorul mai tare, cu gîndul la tata.
Profesoara vorbea despre un experiment cu două plante care au crescut împreună și au ajuns, la nivel celular, să preia una de la cealaltă cantități semnificative de ADN. Era fascinant. Ascultam, vrăjită. A explicat că transferul orizontal de gene nu este ceva anormal la bacterii, fungi, nici chiar la plante. Se întîmplă atunci cînd un organism îi dă altuia, care nu e neapărat progenitura sa, din materialul său genetic.
Plantele urmăresc supraviețuirea, cu orice preț. Am hotărît să‑mi notez ce zicea profesoara.
Transfer orizontal de gene.
Supraviețuirea, cu orice preț.
Chiar cînd las pixul jos, telefonul de pe perete începe să sune și mă face să tresar. În ultima vreme sună rar și niciodată la ora asta. Telefonul e lîngă fereastră și, pînă să ajung la el, se oprește din sunat. Rămîn acolo și mă uit la strada scufundată în întuneric. Doi oameni se plimbă cu un cîine. Trec mașini.
Cînd dau să mă întorc, observ o siluetă vizavi. Are o pălărie și jachetă. Fața nu i se vede. Spre deosebire de ceilalți trecători și de mașini, stă complet nemișcată.
Mă apropii și mai mult de fereastră. Silueta nu se clintește. Cum poate să stea cineva așa, absolut nemișcat, așa de concentrat? Pare să se uite spre fereastra mea. Spre mine. Nu‑i văd fața. În atitudinea sa e un soi de calm, de netulburare. De ce mă face să mă simt aiurea? De ce mă sperie? Mă simt supravegheată, violată.
Mă dau într‑o parte, mă ascund. Aștept pînă apar luminile unor faruri de mașină ca să‑mi fac curaj și să mă uit din nou. Cînd o fac, silueta de pe stradă nu mai e acolo.
În cardiganul meu lălîu, cu mînecile suflecate, stau aplecată asupra unuia dintre portretele mele neterminate. Știu că e lucrarea mea. Sînt sigură de asta. Dar nu simt nicio legătură, niciun atașament. Mă uit la ea și nu simt nimic. O bătaie în ușă, puternică, venită ca de nicăieri mă face să tresar.
Ajung în fața intrării și aștept încă o bătaie înainte să mă uit pe vizor: un bărbat chel, într‑o uniformă albastră și cu o cutie de unelte în mînă.
– Da? zic eu prin ușa încuiată.
– Cu verificarea tehnică.
– N‑am chemat pe nimeni.
Îl văd cum își dă ochii peste cap.
– S‑a făcut programare acum cîteva săptămîni, spune el.
Nu știu ce altceva aș putea să fac, așa că trag zăvorul, scot lanțul și îl las să intre. Își pune geanta de piele pe jos și aruncă fugitiv o privire prin cameră.
– E o verificare de rutină. Facem asta la toate apartamentele.
– Mike ar fi trebuit să‑mi spună, zic eu. Ar fi trebuit să fiu avertizată în prealabil.
– Se presupune că a anunțat pe toată lumea.
– Ei bine, n‑a făcut‑o! răbufnesc.
Începe să scoată niște unelte.
– Aveți priză în cameră?
– Lîngă pat, spun eu. Și una în debara. Dar vă rog să nu atingeți nimic acolo.
– Nu ating nimic, zice. Mă întorc imediat.
Mă lasă acolo, în sufragerie, stînd în picioare. Mă apropii de perete și trag cu urechea la acest străin care trebăluiește în dormitorul meu. Se aud un burghiu și niște ciocănituri. Apoi se întoarce și își adună uneltele.
– Văd că aveți centrală termică, spune el. Funcționează? E cam răcoare aici.
– Caloriferele?
– Da.
– Funcționează. Dumneavoastră erați cumva noaptea trecută pe stradă?
Se oprește din ce face și se uită la mine.
– Pe stradă?
– Dumneavoastră erați acolo… uitîndu‑vă la mine?
– Am venit să schimb prizele. N‑aveți de ce să vă faceți griji.
– Ați fost acolo? întreb arătînd spre peretele care separă apartamentul meu de cel de alături.
– Am verificat acolo înainte să vin la dumneavoastră.
– Ați vorbit cu ei?
– Cu cine?
– Cu chiriașii.
– Nu locuiește nimeni acolo. E gol. Ascultați, mai am o mulțime de apartamente de verificat.
Simt cum mi se urcă sîngele în obraji.
– Vă simțiți bine? Vă vede cineva din cînd în cînd?
Nu răspund imediat.
– Sînt… bine, zic.
– OK. Aveți grijă de dumneavoastră.
După ce pleacă, o iau pe urmele lui pînă la ușă și o deschid cît să pot arunca o privire afară. Îl urmăresc străbătînd holul. Nu se oprește la nicio altă ușă. Ajunge în capăt, așteaptă liftul și pleacă fără să se uite în urmă.
Îmi dau seama că nu i‑am cerut să se identifice. Asta trebuie să faci cînd îți vin musafiri nepoftiți. Mă las în genunchi pe podeaua din dormitor și cercetez cu atenție priza cea nouă. Arată ca înainte. Nu e nicio diferență evidentă. Oare chiar a înlocuit‑o?
Dacă nu a înlocuit priza, ce‑a căutat în apartamentul meu? Ce făcea în camera mea?
