George Copos, justiţia penală şi activitatea ştiinţifică

De la bun început, voi face trei observaţii preliminare. În primul rînd, aceasta este o discuţie care îşi propune să plece de la un caz concret (fără importanţă) pentru a semnala o problemă instituţională (de maximă importanţă). Această problemă instituţională, din punctul meu de vedere, constă în ruptura dintre justiţia penală şi expertiza (extra)judiciară. Consecinţele sînt incalculabile, cu precădere insinuarea ideii că cercetarea ştiinţifică se poate face oricum, avînd ca finalitate nu adevărul şi utilitatea socială, ci diminuarea unei condamnări cu executare pentru toate tipurile de infracţiuni (de pildă: faci evaziune, adică furi bani de la stat, scrii o carte despre Dumnezeu şi, astfel, poţi pleca acasă înainte de termen). Această ruptură se explică atît prin lacune de procedură legală, cît mai ales prin tentaţia justiţiei penale ca în anumite domenii să privilegieze litera legii în dauna spiritului ei sau forma în dauna fondului. În al doilea rînd, articolul de faţă are la bază doar hotărîrea de eliberare condiţionată a condamnatului George Copos, nu şi motivarea acesteia. O discuţie care să se bazeze pe motivarea hotărîrii ar presupune, mai degrabă, o dezbatere de doctrină juridică, ceea ce nu reprezintă scopul articolului de faţă. În al treilea rînd, concluziile nu trebuie să servească drept argument pentru suspiciunea de plagiat care a fost ridicată în spaţiul public; chestiunea presupusului plagiat reprezintă o altă temă, chiar dacă izvorăşte din acelaşi caz judiciar. Mai presus însă de orice, acest articol e scris cu intenţia de a apăra autonomia cîmpului ştiinţific care presupune, între altele, faptul că o cercetare trebuie făcută pentru adevăr şi, implicit, pentru folos social şi nu pentru obţinerea unor privilegii personale, aşa cum este eliberarea condiţionată. 

Spaţiul public a reacţionat la decizia definitivă a Tribunalului Bucureşti de eliberare condiţionată a condamnatului George Copos printr-o serie de materiale de presă, postări individuale pe reţelele de socializare etc. Este de aşteptat ca în perioada următoare măcar o instituţie academică să ia poziţie printr-un comunicat de presă. Dacă în cazul mass-media stă în natura lor să aibă o reacţie (fie şi doar la nivel informativ), instituţiile academice au cel puţin un motiv principal de a-şi face auzită vocea: eliberarea condiţionată s-a făcut pe temeiul activităţii editoriale prolifice a condamnatului George Copos, desfăşurată în închisoare, iar activitatea editorială are legătură (şi) cu cercetarea ştiinţifică. Din punct de vedere al faptelor, relatările de presă au oferit următoarele detalii: judecătorii de la Tribunalul Bucureşti au admis, la începutul lunii aprilie, cererea de eliberare condiţionată a lui George Copos, prin decizie definitivă, după ce, anterior, Judecătoria Sectorului 5 o respinsese. Acesta urma să execute un număr de ani de închisoare ca urmare a contopirii pedepselor pe care le-a primit în urma dosarelor Loteria I (august 2014) şi transferurile din fotbal (martie 2014). Argumentele aduse în sprijinul eliberării condiţionate sînt cele cinci cărţi pe care le-a scris (una de istorie medievală şi alte patru de turism), munca de tîmplărie şi participarea la toate activităţile din Penitenciarul Rahova. Neavînd (încă) motivarea deciziei de eliberare condiţionată, putem presupune că instanţa a reţinut o parte sau chiar toate argumentele invocate de condamnat. Dacă le-a reţinut pe toate, prima întrebare care se pune este următoarea: cîte ore numără o zi din viaţa unui condamnat definitiv la pedeapsa închisorii cu executare aşa încît să-i permită ca, într-un an de zile, să scrie cinci cărţi (dintre care una de

), să desfăşoare muncă de tîmplărie şi să urmeze toate activităţile Penitenciarului Rahova? Aceasta este o întrebare pe care şi-o pune atît tîmplarul (care ştie, ca orice meşteşugar, de cîtă îndemînare este nevoie pentru a făuri ceva demn de acest nume), cît şi universitarul/cercetătorul (care ştie că cercetarea ştiinţifică presupune lecturi sistematice într-un anumit domeniu şi stăpînirea anumitor instrumente de cercetare precum limbile perioadei de care se ocupă). În plus, ambele categorii profesionale se pot întreba (nu doar retoric): cum se face transferul de competenţe de la tîmplărie la istoria medievală tîrzie? Cît de uşor se înlocuieşte rindeaua cu stiloul, lemnul cu documentele de arhivă şi îndemînarea practică cu limba slavonă? 

Dar dacă tîmplarul şi cercetătorul ştiinţific îşi

pune aceste întrebări, magistratul

să şi le pună atîta timp cît i se deduce un caz spre judecată. Dacă este o datorie profesională ca judecătorul să-şi pună întrebările, problema lui pare să fie alta:

să şi le pună? De această întrebare atîrnă admiterea şi respingerea cererii de eliberare condiţionată: dacă admite cererea înseamnă că instanţa îşi însuşeşte argumentele furnizate de condamnat, iar dacă nu o admite înseamnă că le respinge. În prima ipoteză, întrebarea se bifurcă încă o dată: instanţa admite cererea pe formă (în litera legii, din punct de vedere cantitativ) sau pe fond (în spiritul legii, din punct de vedere calitativ)? Este bine ştiută cutuma justiţiei penale că „procedura bate fondul“, dar oare cutuma se poate traduce cu necesitate prin faptul că forma (litera legii) bate fondul (spiritul legii)? Cu alte cuvinte, faptul că sînt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de legea penală pentru eliberarea condiţionată, acestea trebuie însuşite independent de conţinutul/relevanţa lor? Mai concret spus, dacă condamnatul X spune că a publicat un număr de cărţi, a participat la toate activităţile din penitenciar (numai consultarea regulamentului penitenciarului va da seama despre cît de multe şi diverse sînt acestea, după cum din ce în ce mai diverse sînt şi categoriile de deţinuţi care îi trec pragul) şi a muncit în atelier/folosul comunităţii, acestea trebuie considerate ca o simplă enumerare (forma, litera legii) sau, dimpotrivă, trebuie văzute şi din punct de vedere al relevanţei lor atît pentru condamnat, cît şi pentru conduita pe care închisoarea se presupune că trebuie să o modifice (fondul, spiritul legii)? Din punctul meu de vedere, principiul că „procedura bate fondul“ nu ar trebui să însemne, în situaţia cererilor de eliberare condiţionată, că forma/litera trebuie să aibă întîietate asupra fondului/spiritului. Motivul este foarte simplu: consideraţiile de fond pun, întîi de toate, problema credibilităţii, iar credibilitatea este esenţială în chestiunea reducerii condamnării prin eliberarea condiţionată. Astfel, eliberarea condiţionată se traduce prin convingerea instanţei că pedeapsa executată şi-a atins deja finalitatea în sensul în care conduita condamnatului a fost îmbunătăţită din punct de vedere social. Dar poate fi crezut acest lucru atunci cînd un condamnat care s-a afirmat ca antreprenor (patron de club de fotbal, patron de holding) publică o carte despre

sau munceşte ca tîmplar? Mai mult decît atît, ce resurse îi oferă penitenciarul unui condamnat pentru ca acesta să scrie o carte de istorie medievală (acces la arhive, la bibliotecă de specialitate etc.)? Iată de ce întrebarea privind credibilitatea implică cu necesitate punerea unor întrebări care ţin de fondul cazului. 

Dacă instanţa trebuie să-şi pună aceste întrebări semnificative pentru chestiunea credibilităţii, nu e obligatoriu ca tot aceasta să ofere un răspuns. Şi astfel se intră în nucleul acestui articol: cît de util este pentru fondul speţei deduse judecăţii ca instanţa să solicite opinia comunităţii academice (universitate, institute de cercetare ale Academiei Române) sub forma unei expertize (extra)judiciare? În ipoteza în care instanţa şi-a însuşit dovada cărţii despre alianţele matrimoniale drept argument pentru eliberarea condiţionată în absenţa unui aviz de specialitate al comunităţii ştiinţifice (universitatea, institutele de profil ale Academiei Române), înseamnă că accentul s-a pus pe formă şi nu pe fond, adică pe exact ceea ce este cel mai puţin folositor în stabilirea credibilităţii. Ruptura instituţională dintre sistemul de justiţie şi mediul academic (atîta vreme cît în cauză este o lucrare de cercetare ştiinţifică) reprezintă una din cauzele sau efectele formalismului juridic. Mai departe, formalismul juridic, aşa cum am sugerat încă de la începutul articolului, are drept consecinţe relativizarea cercetării ştiinţifice (pe care pesemne o poate face oricine, indiferent de „antecedente“ precum pregătirea de specialitate la nivel avansat, studii ştiinţifice din domeniu, contracte de cercetare, cursuri oferite studenţilor etc.) şi, mai ales, insinuarea ideii că o carte te poate salva de la executarea întreagă a pedepsei primite pentru comiterea uneia sau mai multor infracţiuni. Nici nu mai contează faptul că a scrie o carte poate să nu aibă nici o legătură cu conduita specifică pe care experienţa pedepsei cu închisoarea se presupune că trebuie să o rectifice din punct de vedere social. Dincolo de aceste două consecinţe importante pentru receptarea publică, în situaţia în care cel puţin la Biblioteca Naţională a României vor rămîne disponibile cîteva exemplare (deoarece s-a obţinut un CIP al cărţii), peste ani s-ar putea ca volumul respectiv să fie citat de către tineri studioşi care poate că nici n-au fost contemporani ai dezbaterii publice, lucru care va distorsiona în mod grav cercetarea întrucît aici este vorba şi despre problema autoratului ştiinţific: ce este autoratul? cine este autorul? de ce este atît de important pentru executarea unei pedepse faptul că îţi pui numele pe o carte? socialmente vorbind, ce statut capeţi dacă ai numele pe o carte indiferent de importanţa conţinutului acesteia? Fireşte, aceasta reprezintă altă temă pe care articolul de faţă o ocoleşte în mod voit. 

Nu ar fi primul caz în care se produce o ruptură instituţională plecînd de la o problemă de cercetare ştiinţifică. Cu toate acestea, aş îndrăzni să spun că este o datorie a mediului academic şi, implicit, a fiecărui universitar/cercetător să-şi apere autonomia ştiinţifică şi legitimitatea propriilor eforturi astfel încît munca de creaţie intelectuală să nu fie relativizată (în sensul descris mai sus) şi deturnată de la adevăratul ei sens: adevărul. Sînt cîteva întrebări pe care orice cercetător (autor de lucrări ştiinţifice) trebuie să şi le pună înainte de a purcede la căutarea adevărului: am ce să comunic comunităţii de la care mă revendic? Cui foloseşte ceea ce am să comunic? Dată fiind minimalizarea importanţei comunităţii ştiinţifice în considerarea unei lucrări de istorie medievală pentru eliberarea condiţionată, probabil că o soluţie ar fi nu doar reacţia fermă a comunităţii ştiinţifice în ansamblu şi a cercetătorilor în particular, ci şi sesizarea Inspecţiei Judiciare. Dar dincolo de orice dificultate, există şi o parte bună a lucrurilor, care constă într-un… paradox: legea penală se întăreşte pe măsură ce este încălcată, iar legea civilă pe măsură ce este invocată litigios. 

Nicolae Drăguşin este doctor în filozofie şi preparator la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.