Gărîna merge mai departe

Au fost momente în care gîndeam că, din păcate pentru miile de spectatori care umplu, în fiecare seară, pînă la refuz, Poiana Lupului, şi pentru echipa lui Marius Giura, Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărîna (www.garana-jazz.ro) va avea soarta oricărei iniţiative private de bun-simţ demarate pe la noi (mai ales dacă este una culturală) - aceea de balon de săpun multicolor şi frumos plutitor, dar care, inevitabil, îşi va găsi sfîrşitul în strănutul bolnăvicios al sistemului. Din fericire, în această vară, între 11-14 iulie, ne vom bucura din nou de jazz la Gărîna. Dar ce va fi acolo?

Joi, 11 iulie. Prima trupă din această ediţie este, conform tradiţiei, una nu numai românească, ci chiar locală. Ansamblul de percuţie Prezent este construit pe scheletul unei trupe de profesori-muzicieni din Arad, cu care spectatorii de la Gărîna sînt, cu siguranţă, familiarizaţi: Mario & The Teachers. Ei vor avea onoarea să încălzească atmosfera pentru primul nume mare din festival. Şi ce nume! Bill Frisell, unul dintre cei mai speciali chitarişti din lume, din perspectiva genului de relaţionare cu chitara, cu proiectul Big Sur Sextet. Cunoscut ca un maniac al efectelor, Bill Frisell este unul dintre cei mai solicitaţi chitarişti, fie ei de turneu sau de înregistrări, datorită uşurinţei cu care abordează aproape orice stil, de la blues, country şi muzică de film, pînă la noise jazz, muzică clasică sau improvizată. Recitalul de la Gărîna va gravita în jurul celui mai recent proiect discografic al său, Big Sur (Sony Classical, 2013), unul mai degrabă de factură neoclasică, iar pe scenă îi va avea alături pe cei cu care a şi imprimat acest disc: Jenny Scheinman la vioară, Eyvind Kang la violă, Hank Roberts la violoncel şi Rudy Royston la tobe. Albumul este, în fapt, o poveste muzicală despre singurătate drept condiţie a creaţiei, despre natură, animale şi linişte - în ultimă instanţă, despre locul şi condiţiile în care a fost scris: ferma Glen Deven din Big Sur, California. Un poem cu aer de folclor celtic şi linie de soundtrack al unui film melancolic despre dezrădăcinare şi regăsire. Seara continuă cu un alt senior al jazzului american, saxofonistul Charles Lloyd, care are şi el o legătură directă cu Big Sur (discul Notes From Big Sur, din 1992, ECM). Lloyd, acum în vîrstă de 75 de ani, va oferi un recital construit în jurul spectaculosului proiect numit ãSangamÒ (proiect concretizat în 2006 prin excelentul album omonim, scos la ECM), în care-i va avea alături, ca şi la sesiunea de imprimări din 2004, din California, pe Zakir Hussain (tabla, voce, percuţie) şi pe Eric Harland (tobe, percuţie, pian). Va fi, aşadar, una dintre cele mai consistente prime zile de festival din cîte am avut pînă acum, care se va încheia cu o altă trupă autohtonă: Peter Sarosi & Azara, un foarte decent proiect, pus pe picioare de unul dintre cei mai valoroşi pianişti de jazz de la noi, Peter Sarosi, care-l include pe unul dintre cei mai spectaculoşi basişti români, Sebestyen Joo, în faţa căruia va trebui să staţi cu ochii mari şi urechile ciulite.

Vineri, 12 iulie. A doua zi de festival o vor deschide Irina Popa & The Sinners, şi o vor face, fără discuţie, într-o manieră elegantă. Un alt grup de muzicieni români care nu duce lipsă de experienţă şi stil, cu o vocalistă specială. Genul de recital care prinde şi la neiniţiaţii în jazzul pretenţios, unul dintre principalele ingrediente ale unui festival cosmopolit, cum e cel de la Gărîna. Urmează apoi trei momente de mare clasă, care, alături de recitalurile din prima seară, vor face ca balanţa senzaţionalului să se încline serios spre prima parte a festivalului. Iar atipic, dar iar incitant. Arild Andersen Trio înseamnă o sumă de trei nume mari în jazzul contemporan: Arild Andersen - contrabas, Tommy Smith - saxofon tenor şi Paolo Vinaccia - tobe. Un trio foarte articulat pe aşa-numitul jazz atmosferic, care-i place atît de mult lui Andersen, unul dintre cei mai apreciaţi contrabasişti europeni, mai ales în contextul artistic al casei de discuri ECM. Andersen a fost lider sau colaborator pe o grămadă de albume de referinţă ale amintitei case, iar muzicienii care i-au stat alături poartă şi ei nume sonore: Jan Garbarek, Terje Rypdal, Vassilis Tsabropoulos, David Darling, Ketil Bjornstad, Jon Christensen, Bobo Stenson sau Markus Stockhausen. Un interludiu românesc cu una dintre cele mai valoroase voci feminine contemporane, Luiza Zan, acompaniată de al său Project (Rick Condit - saxofon, Gy‡rf‡s Istv‡n - chitară, Berkes Bal‡zs - contrabas), după care ne pregătim timpanele pentru un recital de mare clasă. Poate părea o prezicere subiectivă, fiindcă e unul dintre muzicienii mei favoriţi de la (omniprezenta în acest text, dar pe bună dreptate!) casă ECM - John Surman. Ar fi nevoie, probabil, de pagini întregi pentru a prezenta cu adevărat un artist de asemenea talie, care a influenţat generaţii întregi de suflători şi continuă s-o facă şi astăzi. Adept al lucrărilor complexe, fie că vorbim de jazz modal sau de avangardă, ori de compoziţiile sale corale, simfonice sau combinaţii ale acestora, Surman a fost mereu artistul discret în aparenţă, dar extrem de prezent prin substanţa şi complexitatea compoziţiilor şi interpretării. Pentru recitalul de la Gărîna, care se anunţă unul visceral şi năucitor, Surman a cooptat trei muzicieni norvegieni mai puţin cunoscuţi, dar cu siguranţă valoroşi: Erlend Slettevold - pian, Terje Gewelt - bas şi Tom Olstad - tobe.

Sîmbătă, 13 iulie. A treia zi a festivalului începe cu recitalul unui grup israelian condus de saxofonistul Peter Wertheimer. Într-o anumită măsură, se respectă regula unui grup autohton în deschidere, dacă e să ţinem cont de faptul că Peter este născut la Timişoara şi a cîntat în România pînă la vîrsta de 30 de ani, cînd a emigrat în Israel. În perioada petrecută în ţară, Peter a avut nenumărate colaborări cu muzicieni români de calibru, printre care Marius Popp, Adrian Enescu, Eugen Gondi sau Dan Mândrilă. Cum Polonia nu putea lipsi de pe afişul de la Gărîna, sîmbată seară avem şansa să vedem la lucru un cvartet senzaţional, chiar dacă format din muzicieni tineri şi cvasinecunoscuţi, condus de pianistul Pawel Kaczmarczyk, secondat de Grzech Piotrowski la saxofoane, Maciej Adamczak la contrabas şi Dawid Fortuna la tobe - adică Audiofeeling Band. Un sound care aduce foarte mult cu cel al mai celebrilor săi compatrioţi, Leszek Mozdzer şi Slawek Jaskulke, dar şi cu evidente influenţe venite din nord, de la Esbjšrn Svensson şi Jan Garbarek. Cu voia dumneavoastră, afirm că va fi una dintre cele mai plăcute surprize ale acestei ediţii. Sextetul lituanian Dainius Paulauskas Group continuă programul serii cu un recital bătrînesc, aşezat, o mixtură de swing şi jazz-rock excelent dozată, cu niscaiva teme folclorice strecurate printre tonuri şi cu un tobar - Linas Buda - foarte spectaculos. Sonorităţile norvegiene, o altă specialitate a casei la Gărîna, revin în prim-plan odată cu recitalul trioului In The Country, format din Morten Qvenild - pian, Roger Arntzen - contrabas şi Pal Hausken - tobe. Teme dark/ambientale, cu trimiteri directe la muzica mult mai cunoscutului trio condus de Tord Gustavsen. Ultimul recital al serii, un adevărat regal de pian solo, va fi momentul lui Bugge Wesseltoft, unul dintre cei mai speciali muzicieni din generaţia relativ tînără. Tot norvegian, tot bun şi tot de neratat, chiar dacă Bugge este total neconformist şi a virat, în ultima vreme, spre noi orizonturi, precum nu jazz sau acid jazz (cine a ascultat discul New Conception of Jazz ştie despre ce e vorba).

Duminică, 14 iulie. Din România, JazzyBIT, un trio foarte promiţător, format din Teodor Pop - pian, orgă, sintetizator; Mihai Moldoveanu - chitară bas şi Szab— Csongor-Zsolt - tobe, percuţie, deschide ultima zi a festivalului. Imediat după, un recital de excepţie, cel al supergrupului The Electric Trio, format din norvegianul Bugge Wesseltoft - pian, americanul Joaquin Claussell - percuţie şi excelentul saxofonist turc Ilhan Ersahin, într-o revizitare a prestaţiei de anul trecut, de data aceasta fără prietenul lor foarte bun, trompetistul francez Erik Truffaz. Penultimul moment al festivalului aduce împreună pe scenă trei muzicieni români din generaţii diferite, dar foarte valoroşi: Nicolas Simion la saxofoane, Eugen Gondi la tobe şi Sorin Romanescu la chitară. Proiectul, care poartă numele de cod Crazy World, este supervizat artistic de Nicolas Simion şi promite un recital extrem de interesant. În fine, rolul de responsabil cu trasul cortinei îi revine mai vechii cunoştinţe a timişorenilor (care au avut bucuria să vadă live Esbjšrn Svensson Trio, cu puţin înainte de tragica moarte a pianistului suedez), şi anume percuţionistul Magnus …stršm, care vine la Gărîna cu un proiect absolut special. Canalizat spre o combinaţie excelentă de jazz, rock şi muzică ambientală, grupul lui …stršm, aproape identic cu cel de pe discul solo (Thread of Life, ACT, 2011), cu excepţia tobarului, va oferi, cu siguranţă, un recital demn de o închidere somptuoasă de festival.

Şi uite-aşa, şchiopătînd din cauza unor factori de decizie iresponsabili, dar fără să plece capul învins, festivalul ajunge la a 17-a reprezentaţie. Va fi, sînt convins, cu toate ploile şi noroaiele aferente, încă o ediţie care va merita din plin un an de aşteptare.

Cătălin Toader este jurnalist freelancer. Articol apărut cu sprijinul www.jack-fi.ro.

Foto: C. Toader