Fotograme

– despre teatrul împărtăşit – Mihaela Marin –

Între viaţa curentă şi artele memoriei ca istorie trăită există un interval pe care cîte un act de pionierat ne invită să-l parcurgem.

Simplă impresiune la începuturi, fotografia – artă şi document deopotrivă – poate fi privită astfel chiar şi din perspectiva a ceea ce se numeşte teatru de război. (Răsfoind o colecţie din L’Illustration, de pildă, revista care a sintetizat în imagini civilizaţia frămîntatului debut al secolului precedent, găseşti în frustreţea expresiei puntea de salt a iluştrilor avangardişti, creatori de elită.) Nu neapărat în sensul consacrat al termenului, confruntare brută de forţe cu învingătorii şi supravieţuitorii traumatizaţi, interşanjabili însă cînd oportunităţile le-o permit. Căci, dincolo de aparenţe, spaţiul acesta intermediar, niciodată neutru, este unul al  virtualităţii aşa cum stăpînitorii de astăzi vor fi fiind sortiţi cîndva să cunoască umilinţa şi uitarea de mîine. Un prieten emigrat în State s-a convertit în fotograf de război, intrînd în prima linie a tranşeelor opuse barbariei. Însă mărturiile transpuse pe peliculă poartă amprenta tragediei fără discriminare, unde frontiera convenţiei dintre duşmani şi „prieteni“ e obturată de sînge şi pulbere/ţărînă. Expus aceloraşi riscuri, a primit un premiu pe care nu şi l-a dorit – experţii marilor galerii au decis. Într-un fel sau altul, a fost recompensat nu pentru descrierea carnagiului la care s-a expus cu onestitatea omului dăruit fără vreun gînd secund misiunii îmbrăţişate, lipsit de aroganţa scopului lucrativ ori a operelor nemuritoare, ci pentru a închina modesta-i ofrandă vieţii. Viaţa inclasabilă. Gata să se sacrifice în numele libertaţii nemijlocite de slogane ideologice, contrară ideologiilor denaturate, libertate indiferentă la beneficiile ori promisiunile paradisiace ale iadului pe pămînt, germinînd adesea din cele mai perverse ipostaze. Rezistenţa cehilor în faţa tancurilor ruseşti aşa cum ni se înfăţişează în albumul Invazie 68 Praga, de Josef Koudelka, rămîne la rîndul său imortalizată în profunda-i încărcătură simbolică prin instantanee exemplare pentru demnitatea omului, supusă încercărilor care-i definesc statura.

La polul opus, teatrul-teatru îşi poartă în imaginar războaiele cu o cangrenă care-i ameninţă integritatea. Puţin contează dacă pericolul aici vine dinăuntru, fie că se prezintă drept hipermaket, chioşc, tarabă pe care zac frumos rînduite trufandale deasupra fructelor expirate ce le contaminează prin simplul lor contact. Azvîrlite în acelaşi talger cu graţie de prestigitator, nutresc apetitul verminei. Cumpărătorul a fost deja vîndut, pentru că acum duce cu sine însuşi morbul neantului, ispitit de tentaţia reclamei. Dubla măsură stă mai întotdeauna sub semnul indubitabil al marasmului. Teatrul ca „oglindă a lumii“. Mihaela Marin este socotită un exponent pentru arta fotografiei de teatru, consacrată şi solicitată de creatori importanţi şi instituţii internaţionale renumite, precum Opera din Paris. Apropiată a teatrologului George Banu, cel ce i-a îndrumat paşii şi căruia i-a ilustrat ultima carte – Parisul personal, şi-a vernisat recent personala de la Cluj, botezată de mentorul ei cu un titlu semnificativ. „Corpul ca un dar“ răspunde cumva, pe un plan analog, la ceea ce, în „teatrul de război“, imprima esteticului substanţa mărturiei momentului trăit. Filtrată prin subiectivitatea celui din spatele ochiului magic, a cărui preeminenţă e confruntată, pusă în cumpănă, „mişcată“ de sensibilitatea observatorului implicat. Paradoxal, fotografia deschide privirea spre necunoscut. Dar un necunoscut într-atît banalizat sub imperiul dinamicii comune, încît, insesizabil, se atomizează în amalgam. A-l extrage din mediul care îl confiscă prădalnic e un act de restituţie, un privilegiu şi impact. O întoarcere către originar, precum redescoperirea, asemenea unei epifanii. În aria impresiunii pe placa inefabilă a memoriei camerei obscure, deşi lumina are în ea însăşi întunericul, şi întunericul – lumina nemistuită –, devenită azi producţie de serie electronică, rămîne şi aşa înconjurată de mister, rodind prin calitatea gestului selectiv. Aceasta posedă acum, la discreţie, materialul reciclabil dat de universul noilor tehnologii şi compromisul cu repetiţia indefinită a click-ului pe acelaşi suport, însă obiectul concretizat e cumva donquijotesc, utopie metamorfozată în act, poetica romanescă a clipei care, istorisindu-se, ne însoţeşte. Subiectul poate fi indiferent, nicicînd neutru, decît în orizontul snob, nu departe de kitsch, mobilier de salon. Şi cîte astfel de manipulări nu asaltează spaţiile consacrate împreună cu suratele lor, retorici exclamative, marfă de galantar. Epoca liberului schimb ataşată preceptului done e dai ar fi invalidă în absenţa corolarului lucrativ, găsindu-şi echivalentul emblematic în metafora plastică a „Călătoriei orbilor“, bîjbîind în căderea înlănţuită ca într-un dans al umbrelor.

Fotografiind un spectacol, Mihaela Marin încearcă să se exprime pe sine în calitate de profesionist şi participant, iar rezultatul e un act prin care ne împărtăşeşte bucuria şi frumuseţea aşa cum a perceput-o. Imaginea poate fi în acelaşi timp muzică, poezie, reflex coregrafic, culoare reacţionînd la mediu şi palpitul emoţional. Expoziţia inaugurată în holul Teatrului Maghiar din Cluj succede altor artişti importanţi enumeraţi de Gábor Tompa, directorul festivalului Interferenţe. Înaintea ultimei ediţii pe care a găzduit-o, afirma: „Aşa a fost cazul cu Helmut Sturmer, cu aceea a lui Andrei Both, dacă vorbim de scenografie, a lui Ilona Varga – de măşti – şi a lui Vasile Şirli nu demult, această expoziţie sonoră deosebit de importantă.“ Şi tot el, prezentînd-o pe Mihaela Marin, vorbeşte despre „albume de excepţie pe care ea le-a realizat, aş vrea să menţionez formidabilul album după Faust-ul lui Silviu Purcărete, sau despre Hamletmaschine şi Portretul lui Dorian Gray după spectacolul lui Dragoş Galgoţiu, dar am avut ocazia să-i admir expoziţiile de la Avignon sau de la Bucureşti...“

În discursul său, George Banu a subliniat atracţia reînnoită pentru acest eveniment, la a cărui realizare a participat, arătîndu-se impresionat „pentru că, pe de o parte, unele dintre expoziţii le cunoşteam, altele le descopăr, cred că este o expoziţie extrem de variată pentru că de obicei imaginea pe care o redau fotografii este imaginea corpului excesiv, a corpului grotowskian, corpul coregrafic, pe cînd în această expoziţie... cred că este foarte important de a vedea imaginea corpului în extaz, dar şi, pe de altă parte, imagini materiale, ca în acest splendid clişeu din Woyzeck. Deci, cred că varietatea propunerilor pe care le face Mihaela Marin aici vine să corespundă ideii propuse de Gábor Tompa, nu «mărturia corpului», ci «mărturiile corpului», corpul care aduce mărturii diferite şi, în acelaşi timp, aş spune, văzînd aceste fotografii ale Mihaelei Marin, al cărei entuziast admirator sînt, sînt fotografii extrem de subiective şi în acelaşi timp extrem de evocatoare. Ea realizează, după părerea mea, această posibilitate de a recunoaşte o urmă a spectacolului, dar o urmă văzută de ea, înregistrată de ea. (...)

Pe de o parte, recunoaştem opţiunea, pe de altă parte, recunoaştem opera fotografiată. Pentru că această sinteză mi se pare extrem de justă, ca fotograful să fie un artist, dar, în acelaşi timp, să mărturisească despre opera fotografiată.“ Am consemnat aceste prezentări înregistrate la vernisaj, într-un mediu delimitat, ce consună însă dincolo de ziduri cu această lume şi în acest timp în care „teatrul de război“ şi imaginea sensibilă a unui altfel de teatru ne convoacă, provocator, la dialog.

Valentin Dumitrescu este critic de teatru.