Filigran

– Venecia Palace din Michalowice –

Marţi, 12 noiembrie, de la ora 18,30, Filip Springer va fi prezent la Librăria Bastilia într-o întîlnire moderată de Mircea Vasilescu; invitat special: Vlad Eftenie; iar miercuri, 13 noiembrie, va susţine un workshop de reportaj pentru studenţii de la Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti. Acest reportaj face parte din proiectul dedicat reportajului iniţiat de Institutul Polonez împreună cu Dilema veche.

Waclaw Gozlinski: „Palatul, domnule, e o chestiune complicată, pentru care este nevoie de talent, de răbdare şi de bani. Palatul are nevoie de un respiro arhitectonic, de spaţiu, de un mediu în care să strălucească. Acest lucru e strict necesar. Fără asta, i se distruge întreaga ordine şi armonie.“

Dotarea standard a camerelor: încuietoare electronică, televiziune HD cu canale prin satelit, Internet gratis prin cablu şi fără cablu, telefon, frigider, birou, apă minerală oferită cu amabilitate clienţilor, cabină de duş şi/sau cadă, articole elementare de cosmetică şi uscător de păr. Dotarea de lux a apartamentelor: seif privat, cadă cu coloane sau saună.

Tomasz Gozlinski: „Hai să nu ne păcălim, încă dinainte să se fi ridicat Arcul, aici fusese o fermă de găini şi un hotel micuţ. Construisem acolo trei astfel de camere mai luxoase. Cada o aşezasem în mijlocul lor, căci mă gîndisem să-şi ia oamenii camera aceasta şi să se relaxeze, o baie caldă, o gazetuţă, un televizor micuţ, un pahar de şampanie. Nu ne-am mai văzut capul de treabă, am avut o popularitate extraordinară, oamenii făceau rezervări cu cîteva luni înainte. Aşa că mi-am zis, dacă are un astfel de impact, atunci să mergem, tată, tot înainte.“

Primul Arc de Triumf a fost ridicat în anul 29 î.e.n., în onoarea împăratului Octavian August, în urma victoriei sale în faţa lui Marc Antoniu la Actium. De atunci, tot în Roma, s-au mai construit încă şase astfel de monumente (pentru a-i cinsti la rînd pe Tiberius, Titus, Hadrian, Septimius Severus şi pe Constantin cel Mare). Pe teritoriul întregului imperiu, s-au construit în total 31. În timpurile moderne, ele erau ridicate, de regulă, în cinstea conducătorilor (Ecaterina cea Mare, Maria Tereza, Napoleon Bonaparte) sau a unor evenimente memorabile (revoluţii, războaie, cîştigarea independenţei). Începînd cu secolul al XV-lea (Napoli – Arcul lui Alfonso al V-lea de Aragon), s-au înălţat în total 21. Cel de-al 22-lea a fost în Las Vegas; cel de-al 23-lea, deocamdată şi ultimul, a fost ridicat în Michalowice (raionul Pruszowice, voievodatul Mazovia). A fost înălţat, căci porţile obişnuite, cu sistem de deschidere automată, au devenit deja ceva cel puţin depăşit.

Tomasz Gozlinski, arhitect şi proiectant al Arcului: „Gîndul că intrarea într-un hotel trebuie să îi încînte pe oameni m-a făcut să-mi conturez acel Arc în minte. Apoi, ne-a venit ideea că îl putem asocia cu intrarea Poloniei în Uniune. Aşa am şi făcut. Am organizat o ceremonie. După părerea mea, totul a ieşit extrem de bine. Doar că Arcul a fost construit după posibilităţile pe care le aveam în acea vreme, adică destul de modeste. Acum ar fi de patru ori mai mare şi mai pompos.“

„Începe să se cam deterioreze“, observ eu.

„Constructorii mi-au dat o garanţie de 300 de ani şi atît va şi rămîne. Am o convingere foarte puternică: în cazul Arcului nostru, se deteriorează detaliile, iar în cazul Uniunii – fundamentele. Într-adevăr, decoraţiunile s-au desprins, la primăvară voi angaja doi muncitori şi vor fi reparate.“

În acea zi de 1 mai din anul 2005, la întrebarea jurnalistului, pentru ce le trebuie Arc de Triumf celor din Michalowice, Waclaw Gozlinski răspunse degajat: „Ca să ştie nepotul că a avut un bunic nebun.“

Probabil că la vîrsta de 27 de ani, Waclaw Gozlinski a înţeles cu adevărat ce înseamnă independenţa. Conducea atunci o mică unitate meşteşugărească în apropiere de Varşovia: producea articole de uz casnic – oale, tigăi, cratiţe. „Specialitatea mea era tigaia pentru ouă, astfel gîndită, încît ouăle prăjite să iasă mereu egale, fără să se reverse – spune. Am fost cel mai mare producător din ţară.“ Tocmai din pricina acestui articol de bucătărie, a fost contactat de cancelaria premierului Jaroszewicz. „Voiau să cumpere 20 de bucăţi. Am calculat repede şi mi-am dat seama că nu rentează, aşa că am refuzat. Căci prestigiul e prestigiu, dar trebuie să-ţi urmăreşti mereu interesele.“

Acest principiu îi era cunoscut lui Waclaw Gozlinski de acasă. Bunicul său fusese comerciant; transporta la Varşovia vagoane întregi cu carne. Cînd una dintre mătuşile sale şi-a deschis o făbricuţă de oranjadă, o alta a venit cu ideea de a cumpăra sticle pentru îmbuteliat. Tatăl lui Gozlinski a încercat să continue tradiţia, însă, din cauza trecutului său, nu a reuşit pe deplin. „În timpul războiului, a luptat pentru Forţele Armate Naţionale, după care a trebuit să se ascundă. A fost plecat de acasă pentru o perioadă de timp. A trebuit să ne descurcăm singuri. Era destul de dificil.“

Gozlinski, născut în 1952, spunea că ştie ce gust are pîinea uscată. Şi ce înseamnă sudoarea datorată muncii. A terminat Colegiul Tehnic, apoi Facultatea de Zootehnie. A deschis un atelier de lăcătuşerie, după care acea mică fabrică de articole de bucătărie. „Însă iniţiativa de a-ţi deschide o întreprindere privată într-o ţară socialistă nu era cel mai uşor lucru din lume la sfîrşitul anilor ’80 am dat totul naibii şi am plecat în State.“ În America, Waclaw Gozlinski şi-a transformat visele în realitate. Din catalogul Veneciei: „Este un loc special, care îmbină toate particularităţile stilului de viaţă şi de afaceri dintr-un mare oraş, cu bogăţia naturii. Proiectat într-un stil roman şi veneţian atemporal, în tonuri calde de bej-auriu şi alb-crem, spaţios aranjat pentru a asigura cel mai înalt grad de confort, dedicat frumosului şi luxului, tinzînd spre perfecţiune.“

Tomasz Gozlinski: „Toată subtilitatea se ascunde în detaliu, în deosebita grijă pentru execuţie. Asta aş perfecţiona la nesfîrşit, dar e ştiut că odată şi-odată trebuie să te opreşti, să renunţi. Căci nu mai trăim în vremurile în care palatele se construiau pe parcursul a zeci şi chiar a cîtorva sute de ani. Trăim în vremuri în care timpul e limitat, acum trebuie să te grăbeşti pentru că afacerea e afacere. De mic copil aveam astfel de preocupări, însă nu mă vedeam în această branşă. Să vă spun sincer, tata mi-a arătat această cale. Iar eu am prins microbul. M-am căsătorit de tînăr, 19 ani aveam – încă eram copil, dar îmi ştiam precis ţinta. Îmi vedeam deja destinaţia şi spre ea mă îndreptam. Începînd din momentul în care am conştientizat acest lucru, mi-a mers bine cu arhitectura. Nu umblam prin discoteci. De aceea, am fost întotdeauna printre fruntaşii anului. În proiecte – al doilea, cîteodată chiar şi primul. Diploma a fost ceva senzaţional. Sînt mîndru de ea. O noutate pentru Politehnica din Bialystok. Îmi alesesem o temă despre dezvoltarea Pieţii Defilad. Aşa cum Hong Kong arată astăzi, tot aşa proiectasem şi eu acea piaţă, cu resursele pe care le aveam acum 15 ani. Am realizat un film, o animaţie de 15 minute. Pe atunci nu aşa se făceau prezentările, se venea mereu cu planşe desenate; iar eu avusesem, pe lîngă planşe, şi proiector, şi film cu fundal muzical şi subtitrări. Colegii de an îşi aduc aminte de mine. Imediat după primirea diplomei – carte de vizită de la decan, cu bună ziua, poftim, mulţumesc. Am avut cîteva zeci de oferte, însă nu le-am putut accepta, pentru că începuserăm deja lucrul aici. A fost un boom, atunci s-au ridicat cele mai frumoase clădiri. Bune vremuri. Ne uitam la ceea ce se construia în jurul nostru. Erau lucruri moderne sau construite în stilul polonez specific muntenesc. Tata voia să adopte acel stil muntenesc, însă eu l-am sfătuit că ar fi mai bine să n-o facă. Pînă în ziua de astăzi; recunoaşte că am avut dreptate. Imaginaţia mea fusese stîrnită de Internet. Vedeam acolo ceea ce va fi în Polonia peste 20-30 de ani – Las Vegas, Dubai, Macao. Le-am luat-o cu un pas înainte, iar acum culegem roadele.“

John Julius Norwich, în clasica Istorie a Veneţiei scria astfel: „Apropiindu-se de Veneţia, pe apă, pe uscat – pe viaduct, sau pe calea aerului, drumeţul sau călătorul va zări brusc vasta întindere a apelor, a trestiilor şi a mlaştinilor, pe care primii veneţieni şi le-au ales drept casă. Şi, de fiecare dată, acest drumeţ va reflecta nu atît asupra imposibilităţii de a pune în aplicare această decizie, ci asupra nesăbuinţei cu care ea a fost luată.“

În Michalowice e mai mult sau mai puţin asemănător. Trebuie să o iei în jos de pe aleea Krakowska, pe lîngă Raszyn şi pe lîngă iaz, să treci de cimitir şi de sătucul Puchaly. După cîteva cotituri, se termină şirul de clădiri iar pe stînga se ivesc trestiile. În spatele lor răsare Venecia Palace. Coloane nenumărate, piloni şi pilaştri se vor reflecta în apele iazului pe care se leagănă două bărci în forma unor lebede gigantice. Se numeşte strada Castanilor, însă familia Gozlinski a schimbat denumirea ultimei porţiuni din ea în „strada Palatului“.

Waclaw Gozlinski: „Chiar anul acesta voi planta pe alee palmieri adevăraţi. Am deja autorizaţie, vor rezista tot anul. Iar acum imaginaţi-vă ce şoc geografic vor avea cei ce se vor fotografia aici. Aş fi putut să pun castani, dar unde e distracţia în asta, la urma urmei, toţi au văzut castani. Dacă aş fi ales palmieri artificiali, atunci ar fi rîs de mine. Însă palmieri adevăraţi, asta e deja o provocare.“

Nu există nici un gard, doar Arcul de Trimf cu steagurile Poloniei şi Uniunii Europene. Şi încă nişte placaje, pe care sînt expuse fotografii ale soţilor Gozlinski. Mai departe – o alee, al cărei ritm este însufleţit de felinarele decorative. Duce spre doi lei care stau la picioarele unor femei-sfinx. În spatele lor, un portal decorativ şi intrarea în Sala Dogilor. Plafonul ei, din care parcă se prelinge aurul, este susţinut de patru Atlaşi. Aici, oricum ar fi, rămîi fără grai.

Să ne întoarcem o clipă la J.J. Norwich: „În Veneţia, mai mult decît în oricare alt colţ al lumii, ideea de tot înseamnă mult mai mult decît suma părţilor componente.“  

Din America, Waclaw Gozlinski s-a întors cu 40.000 de dolari şi cu trei vise. Primul vis: să nu fie niciodată sărac. „Eu de acasă cunosc sărăcia. Întotdeauna am avut o frică teribilă de sărăcie. De aici a pornit totul.“ Al doilea vis: să angajeze trei americani. „Am lucrat în construcţii, iar brigadier era unul care, pentru a putea număra pînă la 50, trebuia să deseneze în nisip. Pentru mine, asta era o oarecare umilinţă, trebuia să mă stăpînesc, să strîng din dinţi. Apoi, toate acestea au trecut cumva. Nu de mult am avut primul american pe şantier, însă a trebuit să-l dau afară, era prea slab.“ Al treilea vis: un iaht. „De pe acoperişurile acelea puteam vedea Golful New York, plin de ambarcaţiuni. Nu de mult mi-am cumpărat şi eu una. O ţinem aici, navigăm pe iaz, o punem la dispoziţia tinerelor cupluri. Acum este scoasă din apă.“

S-a întors la începutul anilor ’90. Cu banii cîştigaţi acolo a intrat în comerţ. Împreună cu fratele său, au devenit destul de repede cei mai importanţi jucători de pe piaţa grăsimilor alimentare. Ulei, margarină, în special unt. Simţeau pulsul pieţei, au cumpărat acţiuni ale Agenţiei pentru Piaţa Agricolă, după care au încetat vînzarea. Cînd preţurile s-au ridicat pînă la cer, au început treptat să le vîndă. Au făcut avere. Au investit profitul în imobiliare. În împrejurimile aşezării Michalowice, Waclaw Gozlinski găsise 13 hectare de pămînt pe care se aflau clădiri ale fostei Gospodării Agricole de Stat. Le-a cumpărat cu banii jos. „Un dolar pentru un metru pătrat. Acum, pămîntul respectiv valorează de o sută de ori mai mult“, spune el cu mîndrie.

Au ridicat în Michalowice o fermă de găini, iar Gozlinski a devenit producător de carne de pui – timp de cinci ani. Cînd piaţa a început să fie condusă de mari lanţuri comerciale, a închis fabrica; fiindcă cel mai important principiu al lui Waclaw Gozlinski – să fie independent – a fost şi este în continuare valabil. „Între timp, cumpărasem două hoteluri micuţe şi începuserăm să le reconstruim. Nu credeam că lucrurile vor evolua astfel. Afacerile care se ocupă de evenimente matrimoniale abia începeau să se dezvolte, iar noi aveam de oferit un lux pe care şi-l putea permite oricine.“

Astăzi, averea familiei Gozlinski se compune din trei hoteluri construite fără credite: Marysienka, Hrabski şi – giuvaierul lor – Venecia Palace. Pe lîngă acestea, propria firmă de construcţii, un butic, agenţie de organizare de evenimente, un birou de arhitectură şi fabrica de mobilă Maestro The Luxury Furniture. Un adevărat imperiu.

Waclaw Gozlinski: „Polonia a avut o istorie dificilă, societatea era săracă, împărţirile teritoriului, cataclisme, războaie. Arhitecţii nu aveau cum să se dezvolte. Uitaţi-vă, vă rog, la Zamosc, care se presupune a fi perla arhitecturii noastre, dar uitaţi-vă îndeaproape, vă rog. Acolo sînt coloane şi pilaştri foarte frumos evidenţiaţi, însă forma este extrem de simplificată, fără detalii; căci detaliul costă, arta în detaliu stă. Aceste palate pe care le avem sînt prea mici, nu pot fi folosite la nimic şi, cu siguranţă, nu pentru asemenea petreceri ca ale noastre. Trebuie reconstruite, iar cu asta nu sînt de acord conservatorii monumentelor. De aici a apărut ideea construirii unui palat de la zero. Construind un palat din temelii, poţi face orice. E un obiectiv pur comercial, ce trebuie să fie interesant tocmai prin existenţa sa, interesant în mediul ce-l înconjoară. Principiul afacerii acesta a fost, cum că oaspeţii trebuie să se simtă aici ca într-un loc ieşit din comun. Acesta a fost obiectivul nostru.“

Proiectul Venecia Palace din Michalowice a fost gîndit într-o săptămînă. Cel puţin, aşa spune Tomasz Gozlinski: „Priveam miriştea şi deja vedeam palatul, deja mă vedeam păşind pe coridoare, stînd la mezanin, totul deja mi se contura, se aşeza în minte. A fost o viziune. Apoi, mai lucrezi doar la detalii şi deja poţi începe să construieşti. Eu numesc asta «stil eclectic». Unii îl confundă cu stilul lui Ludovic al XVI-lea, însă nu e adevărat. Nu e aşa. Nu e nici cel din Dubai, nici cel din Las Vegas. Eu aş spune că e un stil care atrage atenţia. Arhitecţii vor spune că nu este frumos, însă oaspeţilor le va plăcea. Noi nu construim un muzeu aici. Noi spargem canoanele pentru că vrem să fim diferiţi.“

Pentru o perioadă, au şi fost. Cînd Venecia Palace s-a ridicat dintre ruinele fermei de găini, pur şi simplu nu existau astfel de clădiri în Polonia. Cu toate acestea, concurenţa a mirosit repede interesul pentru astfel de aşezări, iar stilul acesta bogat în decoraţiuni a început treptat să fie adoptat şi de construcţiile poloneze munteneşti şi de saloanele de nuntă, despre care familia Gozlinski spune că sînt, de fapt, lipsite de stil. În Varşovia şi în împrejurimi, există deja cîteva clădiri care pot concura cu Venecia. Două dintre ele sînt conduse de sora lui Waclaw Gozlinski – Alicja Nowakowska: Hotelul Lord din Varşovia şi Windsor din Serock.

„Unii pur şi simplu numesc palate nişte săli obişnuite – fac cîteva decoraţiuni din gips, le vopsesc în auriu şi, gata, au lux. Nu mă tem deloc de o astfel de concurenţă“, spune Waclaw Gozlinski. Ca să nu existe totuşi îndoieli în ceea ce priveşte cine este fruntaşul în branşa palmierilor, se hotărî să construiască un palat pe apă. „Apa are un farmec al ei, este ca o punte între oameni, îi face pe aceştia să devină mai relaxaţi, să înceapă să discute unul cu celălalt. Eu sînt extrem de legat de apă, nu aş fi construit nimic din toate acestea dacă ea nu ar fi existat.“

Spune că aceasta este singura construcţie de acest gen din împrejurimile Varşoviei. Şi că mai grea a fost doar ridicarea Podului Nordic. Pe fundul iazului au bătut 120 de piloni de peste 12 metri fiecare. Peste aceştia au construit un mic palat, cu o sală cu mai multe nivele, cu o capacitate de cîteva sute de persoane. Spre interior conduc cele două Poduri ale Suspinelor. În timp ce lucrau la construcţia lor, muncitorii rîdeau, spunînd că unul dintre ele este Podul Inspiraţiei, iar cel de-al doilea este Podul Expiraţiei. Datorită Palatului pe Apă, în tot complexul Venecia pot avea loc pînă la patru nunţi grandioase în acelaşi timp.

„Am terminat de făcut proiectul în exact o zi“, recunoaşte, nu fără mîndrie, Tomasz Gozlinski. Waclaw Gozlinski spune că nu este vorba numai despre bani: „Cei îndrăgostiţi au un alt sistem de valori, altfel de nevoi, adesea idealizate. Trebuie să mergem în întîmpinarea lor. Pentru că, în Polonia, nunta are un dublu rol. Tradiţia e unul. Al doilea se leagă de faptul că familiile se cunosc abia în momentul căsătoriei. Înainte de căsătorie, acest lucru nu se întîmplă. Nu faci asta printr-un SMS. Familiile trebuie să se cunoască, să fie prezentate una celeilalte. În Polonia predomină laicizarea, totul devine superficial, iar acest lucru influenţează negativ familiile şi legăturile dintre ele. Dacă începem să facem totul prin e-mail, atunci să ştiţi că nu ajungem departe. Acest cadru are rolul de a da lucrurilor profunzime. Într-o ambianţă plăcută, oamenii se simt bine. Vin cu plăcere, pentru că ne accesează pagina de Internet şi văd cum arată; ce interesant – gîndesc. Aşa că vin. La o nuntă tipică, cu friptură de porc, au tot fost şi li s-a urît. Nu-i mai impresionează. Iar noi avem bărcuţe, o insulă artificială, salve şi, dacă-i nevoie, chiar şi platformă de aterizare pentru elicoptere.“

„Dumneavoastră aţi venit aici ca să rîdeţi de noi, toţi jurnaliştii aşa fac. La început sînt amabili, ca apoi să scrie despre Michalowice ca despre un circ pentru ţărani“ – spune Waclaw Gozlinski, atunci cînd ne-am întîlnit pentru prima oară, în Sala Dogilor. „Să vă spun un lucru. Ca să îţi poţi face nunta la noi, trebuie să rezervi sala cu doi ani înainte. Şi nu sîntem nici cei mai ieftini. Aici organizează conferinţe cele mai mari firme, şi nu spun asta pentru a mă da mare, aşa este, uitaţi-vă pe pagina noastră web. Numai cele mai mari nume, nici măcar un nume fără valoare. Peste o lună organizăm o gală şi un banchet pentru una dintre cele mai mari firme energetice. Vor veni cîteva sute de oaspeţi. Aproape că nici nu resimţim căderea economică care există în momentul de faţă, tot avem cereri. Scoatem din asta bani frumoşi. Iar asta înseamnă un singur lucru: oamenilor le place. Chiar dacă dumneavoastră şi colegilor dumneavoastră, cu siguranţă, nu prea. Pot trăi cu asta.“

Despre Tomasz Gozlinski nu poţi citi prea multe lucruri pe Internet, iar majoritatea vorbesc de rău. Pe forumurile on-line, arhitecţii iau peste picior Venecia şi alte clădiri proiectate de el. „Cu cît există mai mulţi astfel de arhitecţi absorbiţi de modernitate, cu atît mai bine pentru noi. Căci arhitectura modernă se demodează mai repede, e o cursă permanentă, primul îl întrece pe al doilea. Însă o astfel de eleganţă precum a noastră nu ţine cont de timp. Desigur, nu este în concordanţă cu stilurile arhitectonice; dacă aş fi fost la cursul lui Koch – Stilul în arhitectură, atunci, pentru ceea ce fac eu aici, aş fi primit nota 4. Dar să ştiţi un lucru, nu Wilfried Koch vine aici la nuntă, nu pentru Koch se construieşte acest loc, ci pentru 99% din populaţie. Iar ceilalţi n-au decît să mă vorbească de rău, nu-mi pasă.“

Week-end romantic la Venecia Palace. Pachetul „Diamant Romance“ conţine, printre altele: băutura de întîmpinare „Welcome Drink“, două nopţi într-un apartament la alegere, decorat cu trandafiri şi lumînări, cu o cadă confortabilă în cameră, pentru ritualul senzual al îmbăierii, şi cu un pat mare, tip king bed, o cină romantică în restaurant, cu un pahar de vin şi cu atenţia dedicată a bucătarului-şef, un mic dejun aromat, de tip bufet „Bună dimineaţa“, între orele 7-10, şi un prînz excepţional în restaurant, pentru două persoane. La alegere, există opt apartamente de patru stele: Sirena, Regina din Saba, Şeherezada, Nefertiti, Frumoasa Elena, Artemis, Afrodita, Cleopatra.

Waclaw Gozlinski: „Visurile deja îndeplinite nu ne mai bucură. Acea goană după îndeplinirea lor este cea mai interesantă. Ea trebuie, evident, să te apropie de atingerea scopului, iar apropierea de ţel este mobilizatoare.“ De aceea, el personal nu mai are alte visuri. Spune că este fericit. Are totul. „Niciodată în viaţă nu am fost dezamăgit de nimeni şi de nimic, fac ceea ce îmi place şi din asta cîştig şi bani, nu am înşelat pe nimeni, nimeni nu plînge din cauza mea. Ce altceva mi-aş mai putea dori?“ Poate doar să construiască cît se poate de mult. Fiindcă îi face cea mai mare plăcere să privească cum se desfăşoară lucrările. „Pentru mine, zilele de duminică sînt cele mai rele, pentru că nu aud betoniera, parcă nu mă simt la locul meu. Aşa că, odată ieşit la pensie, iau şi betoniera cu mine. O voi porni în fiecare dimineaţă.“

Visul lui Tomasz Gozlinski se află în sertarul biroului său, de zece ani, şi e încă nerealizat. E un proiect: „Un Coloseum, un Coloseum adevărat. În Italia se află ceva asemănător. Ni se potriveşte. Acesta ar fi ultimul pas: luptele gladiatorilor, lămpile pe măsuţe. S-ar bea un vin, s-ar mînca şi s-ar urmări un spectacol bun. Atunci, am putea să le oferim tinerelor cupluri şi plimbări cu trăsura.“ Îl întreb pe Waclaw Gozlinski dacă se teme ca nu cumva să li se schimbe gusturile clienţilor şi să nu mai vrea să petreacă în palatele sale. „Mă simt liniştit într-un anume fel“, răspunde diplomatic.

În toamnă va începe construcţia Palatului Principal, care va fi de cîteva ori mai mare şi chiar mai frumos decît cel ridicat pe locul fostei ferme de găini din Michalowice. Îl va construi cu banii săi, fără credit. Fiul său a făcut proiectul. I-a luat cîteva zile. Se pare că oamenii deja întreabă de cînd se va putea face rezervare. 

(fragment din volumul Wanna z kolumnada. Reportaze o polskiej przestrzeni / Cadă de baie cu colonadă. Reportaje despre spaţiul polonez, Editura Czarne, 2013.) 

traducere din limba polonă de Alexandra MUNTEANU

Filip Springer (n. 1982) a făcut studii de arheologie şi antropologie culturală la Universitatea „Adam Mickiewicz“ din Poznan, este reporter şi fotograf. Lucrările sale au fost prezentate în cadrul unor expoziţii individuale din Poznan, Katowice, Gliwice, Gdynia, Jelona Góra şi Lódz. Publică în întreaga presă poloneză, colaborează regulat cu săptămînalul Polityka. Prima sa carte de reportaj, Miedzianka. Historia znikania (Editura Czarne, 2011), l-a propulsat printre finaliştii prestigiosului Premiu literar Nike, ai Premiului Literar Gdynia şi ai Premiului „Ryszard Kapuscinski“. Volumul a fost nominalizat şi la Premiul pentru cea mai bună Carte de Istorie a anului, la Premiul literar Angelus – pentru literatura central-europeană, precum şi la Premiul Asociaţiei Editorilor de Presă din Polonia. În prezent, colaborează cu Institutul Reportajului din Varşovia. 

***

Mai multe despre proiectul dedicat reportajului de Institutul Polonez aici.