"Fetele măritate cu forţa îşi dădeau foc" - interviu cu regizorul Barmak AKRAM
Regizor, compozitor şi interpret, Barmak Akram (n. 1966, Kabul) a ajuns, în 1981, ca refugiat politic în Franţa, unde a absolvit trei şcoli importante de artă. Primul său lungmetraj, Kabuli Kid, prezentat în premieră la Veneţia, a fost premiat la TIFF în 2009. Cu filmul Wajma (O poveste de dragoste afgană) a obţinut, în 2013, premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Sundance. Premiera românească a avut loc la Festivalul Anonimul, recent încheiat.
Este adevărat că părinţii dumneavoastră s-au exilat?
Da, eu am fost nevoit să părăsesc Afganistanul cînd aveam 14 ani, iar părinţii mei au fugit în 1985, în Pakistan, apoi au fost trimişi în Statele Unite. Tatăl meu a revenit în Pakistan, unde a fost foarte implicat în mişcarea de rezistenţă din timpul războiului. În 2002, talibanii au plecat, iar în 2003, părinţii mei au revenit la Kabul şi au aşteptat un an să-şi elibereze şi să-şi recupereze casa, pentru că fusese confiscată – exact ca în România, pe vremea comuniştilor. Acum, trăiesc la Kabul, într-unul dintre cele mai frumoase cartiere, unde tata adoră să se ocupe de grădină.
V-aţi gîndit să faceţi un film despre biografia dvs.?
Da, m-am gîndit chiar la o carte, de fapt, la biografia mea, un pic romanţată, care ar putea fi şi un film, într-o bună zi. Cînd aveam 14 ani, am plecat fără să sper că îmi voi revedea părinţii curînd, mi-a fost foarte frică de faptul că tata va fi ucis, mai ales că fusese diplomat şi ministru al Telecomunicaţiilor. Nu puteam vorbi mai nimic la telefon, nimic despre situaţia în care ne aflam, pentru că toate convorbirile erau ascultate.
Aţi declarat că Wajma este un film, în primul rînd, pentru femei…
Cred că este un film aproape feminist, dar nu în sensul obişnuit, pentru că nu cred că are deloc nuanţe antimasculine. Am vrut să evit clişeele, să nu filmez femei cu voal, pedepsite şi bătute de soţi, deşi ştiu că publicul aşteaptă astfel de filme. Eu nu am făcut un film doar pentru Afganistan, am încercat să leg problema personajului meu principal, Wajma, cu tema avortului, a violenţei faţă de femei, într-o societate patriarhală şi, din păcate, se întîmplă încă în toată lumea aceste abuzuri. Şi în Franţa, violenţa domestică este, statistic vorbind, înfiorătoare. Nu prea văd femei în funcţii politice importante nici măcar în ţări la fel de europene ca Franţa. Societatea patriarhală domneşte încă peste tot. În cazul filmului meu, am reluat problema avortului, şi din punctul de vedere al legilor patriarhale.
V-au influenţat studiile făcute în Franţa, în demersul cinematografic?
Da, m-au influenţat enorm, nu doar din punct de vedere artistic, dar şi etic, aş spune chiar politic, pentru că Franţa este leagănul civilizaţiei şi ţara unde libertatea a fost mereu prezentă în artă. E o cultură mixtă, iar faptul că eu eram un străin printre ei m-a ajutat, pînă la urmă, deşi am suferit la început pentru că îmi spuneam că nu sînt, totuşi, în ţara mea natală, simţeam durerea exilatului...
După cicatrizarea rănilor, am devenit cetăţean al lumii. În Franţa mă simt ca acasă, în România sînt primit ca şi cum aş fi acasă. Aici, în deltă, e ca un patrimoniu al umanităţii, e şi puţin din mine, pentru că sînt o fiinţă umană. Sovieticii m-au obligat să plec din ţara mea, m-am exilat, apoi, cînd am revenit în Afganistan, am ţinut să mulţumesc ruşilor că „datorită lor“, am putut profita de şansa de a trăi la Paris.
O parte din actorii din film joacă în trupa de teatru a lui Ariane Mnouchkine; cum aţi lucrat cu ei?
Ariane Mnouchkine a înfiinţat trupa Le Théâtre du Soleil, la Kabul, iar o parte dintre actori au făcut la Lyon studii serioase de teatru. Mustafa şi Wajma, personajele principale, sînt debutanţi, pentru că nu făcuseră deloc cinema, deşi au urmat cursuri de teatru. Marele avantaj a fost că jucaseră împreună pe scenă.
Povestea filmului este inspirată din mai multe cazuri reale…
În film, cei doi tineri se plac, se întîlnesc în secret şi ar trebui măcar să se logodească, după legile afgane. În realitate, astăzi, mai mult de 55% dintre bărbaţi se căsătoresc fără să-şi vadă viitoarea nevastă. Mariajul aranjat omoară dragostea – şi nu spun o noutate.
De ce nu aţi filmat şi scene de dragoste?
Pentru că am vrut să respect tradiţiile culturale ale Afganistanului, dar şi pentru că într-un film „occidental“, scenele de dragoste sînt de multe ori introduse ca să atragă publicul. Am sugerat că au făcut dragoste. A fost şi o provocare pentru mine, să fac un film despre un cuplu în care fata rămîne însărcinată, fără a filma nici o scenă de dragoste. Am introdus un dialog în care, în timp ce tinerii îndrăgostiţi trec prin ritualul căsătoriei, Mustafa îi dă de mîncare, iar Wajma îl avertizează, apoi, că nu ar fi trebuit să facă dragoste înainte de căsătorie. Sînt, aşadar, în afara legii. Pentru scenele discret erotice, Mustafa era în largul lui, în vreme ce pentru personajul Wajma, e foarte greu. Din fericire, bărbaţilor nu li se cere să fie virgini înainte de căsătorie.
Mie, personal, mi-a plăcut mult personajul interpretat de tatăl Wajmei…
Tatăl simbolizează garantul tradiţiei, al legii sociale. Cînd el soseşte acasă, povestea de dragoste ia sfîrşit într-un mod brutal. În filmul meu, capul familiei este un om cu vederi liberale, o lasă pe fată să facă studii, soţia lui conduce maşina, nu poartă voal. Marele scenarist Jean-Claude Carrière, care mi-a fost profesor şi cu care am lucrat scenariul primului meu lungmetraj, Kabuli Kid, mi-a repetat mereu că personajele trebuie să se tranforme în film. Dacă la început apar într-un fel, la final trebuie să devină „altcineva“.
Aşadar, tatăl din film e genist, dar munca lui e nobilă prin încercarea de a face din război ceva „curat“, deşi nu apar în film scene de război. Cînd el descoperă că fiica lui s-a culcat cu un bărbat, totul explodează, ca şi cum terenul minat ar exploda în propria lui familie... El încearcă să apere ţara, dar războiul vine din propriul cămin. Nu a putut dezamorsa bomba din casă şi îşi propune să-şi omoare fiica şi băiatul, ambii vinovaţi de crima de a fi făcut dragoste.
Am introdus în film o scenă cu un avocat pentru a atrage atenţia asupra unei legi afgane, unde, la articolul 398, apare o menţiune complet absurdă care spune că, dacă cei doi vinovaţi sînt prinşi în flagrant delict, pot fi omorîţi. Cel care omoară – în cele mai multe cazuri, capul familiei – e trimis în judecată maxim doi ani, dar, în realitate, este eliberat după o lună. Această lege există încă şi funcţionează. În film, eu am ales ca tatăl să-şi omoare fiica jignind-o. Aici intervine latura cathartică din film: o ameninţă cu moartea, dar nu o omoară. Cînd vede că Wajma a încercat să se sinucidă, intervine schimbarea la personaj. Din acel moment, caută o soluţie şi, mai ales, lasă problema să fie rezolvată de femei.
Mama Wajmei, care este şi mama ei în realitate, decide să o trimită în India pentru a face avort, iar tatăl intervine doar financiar, dar se retrage din calea clanului „femeilor solidare“. Femeile din film sînt mama şi bunica Wajmei, care au şi în realitate acelaşi grad de rudenie. Iar locul în care am filmat este chiar casa în care ei trăiesc.
De ce aţi introdus scene atît de violente?
Violenţa, în zilele noastre, este o pată de cerneală care se impregnează peste tot atît de repede… Cînd tatăl îşi loveşte fata, spectatorul bănuieşte că nu o face pentru prima dată. Dar femeile sînt „solidare“ cînd tatăl nu e acasă. Cînd talibanii ocupaseră Afganistanul, femeile nu puteau ieşi din casă fără a fi însoţite de un bărbat. Burka era obligatorie atunci, femeile nu aveau dreptul la unghii vopsite sau lungi, la şosete albe sub îmbrăcăminte, nu puteau purta tocuri, să nu deranjeze, şi nu puteau păşi decît pe marginea trotuarului, nu pe stradă. Dar Wajma poartă – nu întîmplător – un palton roşu. E şi o aluzie la romanul lui Stendhal, la iubirea imposibilă...
În Wajma aţi semnat regia, scenariul şi aţi fost şi cameraman. Cum aţi filmat?
Scena nunţii care apare la începutul filmului este reală. Multă lume nu m-a crezut, pentru că nu am filmat mîncarea de pe mese, care şi la noi este din abundenţă, dar filmul meu nu este o docu-ficţiune, am pus laolaltă actori reali cu figuranţi, într-un decor neprelucrat. Toată familia lui Mustafa din acea secvenţă este, de fapt, familia mea pe ecran. Nu am fost nevoit să dau multe indicaţii de regie pentru că, locurile fiind atît de familiare actorilor, i-am surprins foarte natural. Am filmat scene din viaţa cotidiană.
Încă ceva: eroina principală ajunge la spital cu arsuri grave, iar spitalul este unul pe care l-am descoperit cînd făceam cercetări pentru un alt film. Este un spital pentru victimele care sfîrşesc alegînd să-şi dea foc. Am aflat că cea mai mare parte din pacienţi erau, de fapt, tot victime ale unor accidente provocate de suferinţele dragostei. Fetele măritate cu forţa încercau să se sinucidă dîndu-şi foc.
Am auzit că veţi filma în România o coproducţie…
Da, am un proiect care a început în 2010. Cînd am venit la Iaşi, pentru filmul meu premiat la TIFF, am ţinut un masterclass şi atunci s-a apropiat de mine o fată pe jumătate afgană. Era foarte tăcută, timorată, nu avea curajul să-mi răspundă. Am aflat doar mai tîrziu că tatăl ei murise şi că nu-şi văzuse mama de multă vreme. Nu vreau să dezvălui toată povestea, la fel de reală ca în filmul Wajma. Oricum, trebuie să fac cîteva demersuri în Republica Moldova şi la Iaşi, înainte de a începe filmările.
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
