„Fără Dada, secolul XX ar fi fost secolul XIX“

„Vin dadaiștii!“ – mi-a spus scriitorul Andrei Codrescu, autorul binecunoscutului Ghid dada pentru postumani (apărut la Curtea Veche în 2009). Dadaiștii băteau la ușă insistent, îl așteptau să repete pentru spectacolul aniversar Dada, din seara zilei de 5 februarie, în Portland, Oregon. Cu ocazia centenarului Dada, vă propun un colaj din patru voci: Petre Răileanu, Adrian Notz, Lia Perjovschi și Andrei Codrescu.

● Petre RĂILEANU

Stabilit în Franța la începutul anilor ’90, scriitorul și criticul literar Petre Răileanu este autorul mai multor studii și cercetări dedicate avangardelor istorice, printre care și un volum despre Gherasim Luca. Petre Răileanu se afla în momentul înregistrării noastre la Zürich, pentru ca a doua zi să revină la Paris, orașul în care locuiește – repetînd astfel, în mic, destinul unui Tristan Tzara.

Este Dada doar istorie sau putem vorbi despre dadaism ca despre ceva ac­tual și astăzi?

Și una, și alta. E istorie, bineînțeles, pentru că are o istorie circumscrisă, plasată într-o epocă și într-un context foarte precis. Pe de altă parte, este în actualitate pentru că, așa cum spunea Tristan Tzara, Dada este un microbe vierge, un microb a cărui putere de fecundare rămîne intactă chiar și după dispariția propriu-zisă a mișcării. Dada a fecundat ceea ce numim astăzi arta contemporană, multe din curentele și mișcările ei, de un secol încoace.

Cum ar fi arătat arta modernă fără Dada?

Dacă nu s-ar fi născut Dada în împrejurările pe care le știm, cu siguranță că ar fi fost alte inițiative și alte mișcări, care să producă revoluția pe care o știm în arte, în literatură, în felul de a concepe arta și creația. Pentru că această mișcare Dada, ca și toate celelalte, era în spiritul epocii. Eugen Lovinescu numește asta saeculum. Există un spirit al epocii care determină – într-un fel subtil și greu de precizat – un anume tip de gîndire, un anume tip de manifestări artistice, un anume tip de a concepe creația.

Ce este dadaismul față de celelalte avangarde istorice?

E interesant de spus că Dada s-a născut și a ajuns ceea ce noi numim astăzi Dada din întîmplare. Mai mulți artiști se aflau în același moment în același loc, adică în Elveția, goniți de război. Erau oameni care erau militanți pacifiști, antimilitariști, mulți germani, în țările lor chiar urmăriți pentru aceste poziții, oameni care au decis să se refugieze în Elveția. Mulți refugiați, ori alții veniți la studii, precum Tristan Tzara ori Marcel Iancu. Hazardul îi adună pe aceștia doi din urmă alături de Hugo Ball, care, împreună cu soția lui, își cîștiga existența ca artist ambulant. Ball reușește să închirieze o sală în centrul istoric al orașului Zürich, publică un anunț în ziare, cum că aici se va deschide un cabaret – era moda acestor cabarete, și la Berlin, și la Paris, și îi invită pe toți artiștii să vină, să participe. Se întîmplă ca în ziua în care acest Cabaret Voltaire avea să fie lansat, Tristan Tzara și Marcel Iancu să ajungă acolo. Îi cunosc pe Hugo Ball și pe Hans Arp, și Ball îi include din prima zi în program. Tristan Tzara, după cum povestește Hugo Ball, improvizează rapid, își traduce pe loc niște texte mai vechi, poezii scrise în România, iar Marcel Iancu – sosit acolo cu mai multe desene și picturi – este și el acceptat, sînt lipite lucrări pe pereți (inclusiv de la Picasso, Kandinsky, Arthur Segal). Printre ei erau futuriști, expresioniști, cubiști, toate orientările acelui moment. Dada se naște de la o seară la alta, cu diferite reprezentații, recitări, cîntece, are loc o seară rusească (20 de balalaici și recitări în limba rusă), una franceză, cu recitări din poeții francezi (Apollinaire, Max Jacob, Jarry). Ei compun cu ceea ce găsesc pe loc și lucrurile se pun în mișcare fără un program, fără linii directoare stabilite dinainte și evoluează încet-încet către ceea ce se cheamă Dada. Dada se folosește la început de toate aceste elemente prezente – futurism, cubism, expresionism. Hugo Ball, Tristan Tzara, Marcel Iancu, Huelsenbeck, Hans Arp: ei sînt nucleul acestei prime mișcări pre-Dada, care va deveni curînd Dada. Cum am defini această primă mișcare Dada? Prin spontaneitate, negarea artei făcute pînă atunci – artă și cultură care duseseră la un teribil măcel, Primul Război Mondial –, acțiune, dezordine și crearea unor noi forme de manifestare, de exprimare, care să fie cît mai aproape de această spontaneitate dorită. În sensul că arta trebuie să semene cu viața. Și viața are supremație asupra artei. Este una dintre principalele idei ale mișcării Dada.

În 1918, dadaiștii se răspîndesc, pleacă din acest spațiu-oază. Dar ce se în­tîmplă pînă în acest moment? Cum arată toate manifestele Dada și, apoi, cînd fiecare pleacă într-o altă direcție, către Dada-ul berlinez foarte politic, de exemplu, ori către mediul parizian, care se impregnează de suprarealism?

Tristan Tzara vrea să transforme ce se întîmplă la Cabaret Voltaire într-o mișcare artistică, Hugo Ball și Huelsenbeck nu sînt de acord, Tzara vrea să creeze o revistă, ceilalți ezită. Pînă la urmă, cuvîntul Dada este reținut, revista apare și se cheamă Cabaret Voltaire, foarte curînd Hugo Ball se retrage definitiv, în 1917, Huelsenbeck pleacă în Germania, Tzara rămîne singur la cîrmă și, odată cu revista Dada, se poate vedea că efectiv este o nouă direcție, este o revoluție care se produce în tipar, în sensul că atît în poezie, cît și în compunerea revistelor, este exaltat semnificantul grafic și tipografic. Este o formă nouă de a pune în pagină poezia, o revistă, jucînd literele, diferitele corpuri de literă și diferitele caractere, scoțînd din orice un efect – semnificația este libertate, dezordine, spontaneitate. Unii vor pleca în Germania, unde vor înființa mișcarea Dada cu o componentă politică foarte accentuată, datorită situației acestei țări, care ieșise înfrîntă din război, Tzara pleacă la Paris, unde este așteptat ca un Mesia de tinerii André Breton, Louis Aragon și alții, și aici începe, odată cu sosirea lui, marele sezon Dada la Paris. Dada la Paris, după cum spune Tzara, este, mai ales, anarhic, artistic și universal.

Revenind la Zürich, se întîmplă un fenomen foarte interesant. Aici este o majoritate de germani și de germanofoni, atît printre participanți, cît și în public. Tzara este singurul care se exprimă în limba franceză. Astfel, această limbă se impune ca a doua limbă a mișcării Dada. Revistele publicate sînt adesea bilingve – germană și franceză, precum și cu cîteva texte în italiană. Parisul, în acest timp, rămîne o periferie, acolo nu se întîmplă nimic, Franța e în război. Odată cu venirea lui Tzara la Paris și inocularea microbului Dada, capitala Franței redevine un centru. Dada își aservește revista Littérature, precum și pe cele editate de Picabia, pe care acesta le pune la dispoziție. La Paris ia o amploare formidabilă acest fenomen, dar tot aici se și stinge Dada-ul, pentru că André Breton și ceilalți din jurul lui, de la un moment dat, au ideea de a ieși din acest cerc vicios al negației absolute, pentru a construi altceva. Se în­tîm­plă deci ca, după 1922-1923, Dada-ul să se dilueze în suprarealism. Tzara acceptă sau, mai curînd, nu se poate opune acestei situații. Dar, încă o dată, microbul Dada rămîne, puterea lui de fecundare este întreagă și, chiar dacă în 1924 Dada nu mai există, această mișcare va fecunda și alte mișcări din secolul XX, mișcări care, exact la fel precum Dada-ul, mizează pe spontaneitate și hazard, pe sincronia dintre act și reprezentare, cu alte cuvinte – pariază pe desființarea duratei. Aceste mișcări se cheamă lettrism, happening, performance, action painting, COBRA, situaționism. Toate integrează acele elemente care sînt specific Dada-ului și au fost lansate pentru prima dată de dadaism. Ele țin de supremația vieții, a actului trait. Mai rămîne însă o parte insesizabilă care constituie specificitatea manifestărilor Dada: spectacolul efemer, improvizația irepetabilă, performanța, în care intră în joc vocea, expresia corporală, costumele, decorul, ambianța sonoră. Provocarea continuă a publicului și sloganurile care asumă contradicția: sînteți idioţi / sînteți inteligenţi; Dada nu e nimic / Dada e totul. Dada e viu, haotic, imprevizibil și fără sens, ca viața însăși.

● Adrian NOTZ

Adrian Notz, directorul actualului Cabaret Voltaire de pe Spiegelgasse 1, ne‑a răspuns la telefon chiar din biroul lui de la Cabaret. Alături de el am pornit un exercițiu de imaginație: acum o sută de ani și astăzi. Cum arătau Cabaret Voltaire și Zürich-ul atunci, prin ce evenimente e celebrat Dada-ul în 2016.

Să ne plasăm pe data de 5 februarie 1916, în urmă cu fix o sută de ani, pe Spiegelgasse nr. 1, la Cabaret Voltaire. Cum ați descrie atmosfera acelei seri?

Există o descriere a acestei seri ce îi aparţine lui Hugo Ball. 5 februarie 1916 a fost într-o sîmbătă, era ora 18, la Cabaret Voltaire încă se agăţau lucrări pe pereţi, cînd o delegaţie de oameni micuţi şi cu priviri orientale a apărut. Erau Tristan Tzara, Marcel Iancu, George Iancu şi un al patrulea, al cărui nume Hugo Ball nu şi-l amintea, dar se pare că era Iuliu Iancu sau poate chiar Arthur Segal. Hugo Ball îşi aminteşte că era şi Hans Arp în acea seară. Era mare înghesuială şi o atmosferă de bar – un spaţiu în care bei bere, mănînci cîrnaţi. Era un soi de scenă deschisă, pentru că erau invitaţi să participe şi artiştii locali, din Zürich. Cred că această primă seară a fost cu multă băutură şi destul de nebună, aş spune.

Cum ați descrie Zürich-ul acelor ani, din punct de vedere cultural?

Zürich-ul era, cum ştim, un spaţiu neutru, în timp ce în restul Europei era război, un spaţiu de refugiu pentru ­mulţi, în special intelectuali, artişti şi oameni de ştiinţă. Zürich-ul era astfel un loc foarte deschis, internaţional, probabil că mult mai internaţional decît este astăzi. În plus, era un loc foarte politic: îl aveai pe Lenin aici, îi aveai pe anarhişti, îl aveai pe Fritz Brupbacher, care publicase un ziar numit Der Revoluzzer, dar îi aveai şi pe pacifişti. Aveai la un loc tot felul de grupări revoluţionare, care încercau să îşi dezvolte propria utopie. Pe de altă parte, în acelaşi Zürich aveai multe cabareturi şi variété-uri.

Iar Lenin locuia pe Spiegelgasse, nu departe de Cabaret Voltaire.

Da, la nici 50 de metri.

Cum este Spiegelgasse astăzi? Pare o stradă foarte turistică…

Oamenii vin pe Spiegelgasse tocmai pentru această încărcătură istorică a străzii. Ai Cabaret Voltaire, ai casa lui Lenin, iar la capătul străzii ai Piaţa Neumarkt, cunoscută drept un loc de întîlnire al comuniştilor şi socialiştilor, ai nu departe şi casa în care a trăit Georg Büchner, iar acum pe această stradă sînt numeroase magazine. Nu se ştie cum supravieţuiesc aceste buticuri, pentru că au preţuri foarte mari… Cred că e o stradă turistică şi foarte pitorească, are un spirit medieval, peste care se adaugă acest spirit puternic revoluţionar.

Cum e actualul Cabaret Voltaire? Care sînt principalele obiective ale acestui spaţiu revitalizat?

Cred că putem vorbi despre trei niveluri. Primul este ceea ce numim Dadalogia – cercetarea istorică şi ştiinţifică pe care o operăm asupra dadaismului, facem workshop-uri pentru şcoli, tururi ghidate, organizăm expoziţii mai mari sau mai mici, la Cabaret Voltaire sau în muzee din Zürich. Un alt nivel este Academia – şi aici vorbim despre dezbateri şi conferinţe despre Dada ori despre societatea contemporană, dar pornind de la Dada, alături de teoreticieni şi filozofi contemporani. Colaborăm cu diferite instituţii şi centre din Zürich, cu universitatea de artă de aici. La cel de-al treilea nivel încercăm să lucrăm cu artişti contemporani, pe care îi invităm să realizeze proiecte alături de noi, să folosească Dada-ul ca motor pentru lucrările lor.

Deci pe de-o parte menţineţi vie această dimensiune istorică şi de arhivă, dar pe de altă parte încercaţi să ţineţi viu spiritul performativ al dadaismului. Este greu să faci asta în secolului 21? Este Dada încă actual sau e istorie?

Nu cred că este greu. Ceea ce e greu e să regăsim spiritul dadaist, să fim la fel de geniali şi provocatori ca ei. Dar atitudinea în sine a dadaismului e încă prezentă, nu trebuie actualizată, ea e acolo. Îmi place că dadaismul are perioada lui de glorie şi moartea lui, dar Dada ca idee şi sursă de inspiraţie nu s-a oprit niciodată. Dada e o putere, cu ajutorul căreia luptăm împotriva constrîngerilor economice. Deci nu e greu să fii Dada… acest Zeitgeist e în jurul nostru: societatea europeană nu s-a schimbat aşa de mult în ultimii o sută de ani.

Cum sărbătoreşte Cabaret Voltaire dadaismul?

Vom avea foarte multe evenimente. Vom avea o expoziţie cu Una Szeemann, intitulată „Obsession Dada“, şi avem o scenă pe care invităm artişti să îşi expună public propriile obsesii. Am gîndit această expoziţie în relaţie cu celebrul curator, artist, istoric de artă Harald Szeemann, care a gîndit acest Muzeu al obsesiilor. Am realizat o cercetare în arhiva sa care se află la Getty Research Institute şi am încercat să aflăm cum a lucrat el cu dadaismul. Pe lîngă asta, organizăm 165 de zile de sărbătoare a dadaismului, pentru fiecare zi Dada. În fiecare dimineaţă, la ora 6,30 voi fi aici, la Cabaret Voltaire, pentru a onora spiritul Dada la prima oră. Iar serile, bineînţeles că vom avea alte evenimente. Vom face evenimente şi vinerea, vom fi mai radicali decît dadaiştii prin acest gest, pentru că ei vinerea erau liberi. Vom transforma astfel spaţiul Cabaret Voltaire într-un spaţiu al artei contemporane.

Care este în general publicul care vine la Cabaret Voltaire?

E foarte amestecat. În timpul zilei, vin mai ales turişti, dar serile vine un public local foarte divers – studenţi, istorici de artă. E amestecat.

● Lia PERJOVSCHI

Artista Lia Perjovschi ne-a primit, virtual, în atelierul său de la Sibiu și în Muzeul Cunoașterii, proiectul la care lucrează constant. Spiritul Dada îi definește modul de lucru și am vrut să aflăm ce înseamnă să fii Dada în 2016.

Să facem un exercițiu de imaginație. Cum ar fi arătat secolul XX și arta fără dadaism?

Anesteziat. Pentru că nu s-ar fi referit nimeni la context, ar fi ignorat războiul, lucrurile care veneau peste ei și i-au afectat. Unii au venit mutilați din război, alții au avut pe cineva care le-a murit. Da, toți erau într-o zonă neutră, dar războiul era de jur-împrejur. Deci nu se poate ignora contextul. Și ei au observat cel mai bine asta. După aceea, ideea de atitudine, de protest, revoltă. Fără ei nu ar fi fost nici o eliberare. Dacă nu am fi ajuns să fim puțin dadaiști, noi, artiștii, am fi lucrat acum probabil tot pentru sufragerii. Și nu am fi ieșit în stradă. Arta nu ar fi fost gîndită ca o oportunitate de a-ți analiza și critica timpul în care trăiești. Nu am fi știut să gîndim diferit, nu ar fi avut nici un rol întîmplarea, ready-made-ul, obiectele rectificate de Marcel Duchamp. Nu ar fi fost foarte mulți alții. Nimeni nu ne-ar fi făcut nici o legătură cu ce a fost. Nu ei au inventat neapărat tot, dar acesta e mersul firesc. Doar dacă ești un robot nu reacționezi la trecut și nu gîndești pentru viitor. Nu s-ar fi întîmplat autodefinirea. Nu s-ar fi născut strategiile de supraviețuire și de activități în politicile reale. E fabulos cum artiștii au găsit soluții de protest silențios. Mă gîndesc acum rapid la Pussy Riot, care au pătruns într-un fel de deturnare de atitudini ca să îi facă pe ceilalți să gîndească puțin, nu erau deloc violente. Nimic din artă nu a fost violent.

Ce se păstrează din spiritul Dada în opera dumneavoastră și în modul în care lucrați cu arta?

Mă raportez la cei care nu înțeleg ce fac. De multe ori istoricii de artă îmi spun că nu înțeleg ce s-a întîmplat cu mine, pictam, aveam obiecte… Și dintr-odată am făcut o arhivă și am început să lucrez la acest Muzeu al Cunoașterii. Nu am fost atît de conștientă pentru că nu am învățat toate astea. Eu i-am recuperat în 2009-2010, cînd am avut un proiect și am făcut o cercetare pentru asta, am citit în biblioteci despre dadaism.

Să spunem că este vorba despre o expoziție care a avut loc la Cabaret Voltaire în 2010 – „Dada Legacy – Anti-art“.

Sînt Dada pentru: autodefinire – mi‑am luat soarta în mîini și am hotărît că eu spun ce e artă; strategiile mele – am căutat să supraviețuiesc și să găsesc soluții în timpul și în contextul în care am trăit. Și am fost atentă la ceilalți, am încercat colaborări, creare de network. Atitudinea – aș spune că e pe firul lor.

Modul în care realizați cronologii și gîndiți istoria recentă, nu doar a artei, are legătură cu modul de a opera al dadaiștilor?

Sînt sceptică. Cercetez, analizez, mixez mult, lucrez cu colaj.

Mi-ați povestit de această cercetare pe care ați realizat-o în biblioteci la Zürich și cît de multe ați descoperit atunci. Ce a fost cel mai interesant în această cercetare și către ce alte direcții v-a dus?

Am crescut cu ideea vagă că făceau zgomot și au fost influențați de tot soiul de zone întunecate, sălbatice. Cel mai mult m-a impresionat faptul că oamenii aceștia au fost afectați de război și cînd foloseau sunetul de mitralieră, el era pe bune. Nu s-au trezit peste noapte să facă zgomot. Era îngrozitor ce se în­tîmpla și țipau. Apropo de românii noștri, de origine evrei, m-a impresionat că au fost educați, cît de ambițios a fost Tristan Tzara în a articula ce se întîmpla – și lui i se datorează foarte mult această istorie Dada. Mă bucur că au dus în România puțin din actualitatea timpului în care au trăit. Te bucuri cînd te gîndești tot timpul la România ca la o margine, context nefericit, needucat etc., iată că în mișcările acestea de avangardă avem o poziție, asta îți dă un anumit confort, o anumită normalitate și relaxare.

Cum vă explicați faptul că sursa Dada este românească?

Eu cred că un rol important îl are cultura evreiască, a fost un cîștig pentru toată lumea. Poziția marginală își are rolul ei, te motivează, îți dă atitudine, te trezește, te face luptător, chiar și în asta semăn cu ei… Și eu sînt tristă în țara asta, nu îmi găsesc locul…

● Andrei CODRESCU

Cu scriitorul Andrei Codrescu, acest vizionar Dada, am vorbit tocmai în Portland, Oregon, unde se pregătea pentru o serată, bineînțeles, Dada.

Cum ar fi arătat secolul XX fără mișcarea Dada?

Secolul XX nu s-ar fi întîmplat fără Dada, pentru că revoluția din Rusia ar fi ­luat o altă formă. Și dacă nu s-ar fi inspirat Dada de la futurismul rus, futurismul rus nu ar fi existat. Iar revoluția fără futurismul rus ar fi fost o altă treabă. Pe scurt, cred că secolul XX nu ar fi fost. Fără Dada, secolul XX ar fi fost secolul XIX. Și Dada n-ar fi fost fără Primul Război Mondial. Mi-am bazat cartea mea Ghid dada pentru postumani pe ideea că a fost un joc de șah între Tristan Tzara și Lenin, care atunci, poate ca și acum, apărea ca un exercițiu exact ca întrebarea dumneavoastră. Eu cred că, dimpotrivă, a fost ceva fundamental pentru forma pe care a luat-o secolul XX. Revoluția în arte și revoluția politică au fost echivalente.

Mai e astăzi dadaismul de actualitate? Sau e doar istorie?

Dada e un spirit creativ care nu se lasă etichetat ușor. S-a manifestat în tot secolul XX prin tot felul de mișcări artistice și artistico-politice. La baza mișcării Dada se află libertatea absolută, iar acum, cînd trăim într-o cutie de sticlă, în realități virtuale, Dada pare mai necesar ca oricînd. Dada ține viu acel ceva care e uman și inexplicabil, straniu despre om. Prezervează umanitatea împotriva cutiei de sticlă, prin refuz, prin a zice „nu“. „Dada“, de fapt, este „nu“. E un instrument pe care îl pot activa tinerii. Fiindcă ei nu au putere. Și au nevoie de un spirit ghiduș și serios, care să-i țină la treabă cu arta, cu un lucru care nu face nici bani și nu există decît cu un sens idealist. Pentru ei, Dada e un sprijin de familie spiritual.

În zilele noastre sîntem toți într-o oarecare măsură artiști. Sîntem fotografi, postăm instantaneu ceea ce fotografiem, ne filmăm, facem selfie-uri, căutăm frumosul în diferitele imagini pe care le producem. Sîntem cu adevărat cu toții artiști?

Sîntem înconjurați de supraveghere. Facem multe lucruri plăcute nouă, care ne apar satisfăcătoare, dar, în același timp, aceste lucruri participă la comercializarea aproape imediată a tot ce facem. Te crezi liber, dar ești, de fapt, înconjurat. Arta cea mai interesantă pentru mine e aceea care încearcă să spargă zidul de sticlă, care se face în afara sau chiar împotriva mediului în care trăiește. E greu de conceput așa o artă. Dacă o faci prin mijloacele tehnice care sînt așa de la îndemînă, e greu să muști apoi tocmai mîna care te hrănește… Așa că să fii artist acum înseamnă să fii tehnologic inteligent.

Cum ne poate ajuta Dada-ul la nivel politic? Mă gîndesc la punerea în mișcare a hazardului…

La nivel politic, ca și la nivel artistic, e pur și simplu o chemare foarte bună îndreptată către aliați și prieteni. Mediile tehnologice servesc. Dar e ceva și mai adînc în analiza tehnologiei, care trebuie să facă parte acum din eforturile artistice. Oamenii nu mai știu exact ce înseamnă să fii liber. Dada-ul dă un dar de libertate artiștilor. Acela care spune „nu“ se deschide! „Nu“ deschide ușa la ceva necunoscut, la ceva creativ.

Cum ar arăta Ghidul dada pentru postumani, apărut în 2009, astăzi? Cum l-ați updata? Au trecut șapte ani.

E o întrebare bună. Probabil că voi începe să mă gîndesc la asta deja din seara aceasta. Am fost un pic în avangardă cu cartea aceasta, din păcate, atunci cînd ea a apărut. Să vedem. Dacă se face un update, îl voi aduce și în România.

a consemnat Daria GHIU

Daria Ghiu este critic de artă și curator.

Aceste dialoguri au fost difuzate la Radio România Cultural, în emisiunea Aceasta (nu) este artă.