"Faptul ca sînt est-european a stîrnit o curiozitate pozitivă" - interviu cu Lucian BAN
Noul album al pianistului Lucian Ban, Transylvanian Concert (ECM Records), va fi lansat printr-un concert special la Teatrul Odeon, pe 14 mai.
Sînteţi membru activ al mişcării jazzistice din România şi din lume; aţi devenit foarte cunoscut şi solicitat în New York, centrul absolut al acestui curent/fenomen muzical. De ce aţi ales să plecaţi în America şi nu altundeva? Umblă o zicală cum că „dacă reuşeşti în New York, reuşeşti oriunde“ – aţi avut-o în subconştient?
Cineva spunea că expatrierea a devenit, în ultimul secol, o condiţie a creativităţii. E cu totul adevărat că faptul de a te muta dintr-o cultură în alta îţi dă şansa unui nou unghi din care să vezi lucrurile, iar cînd această mutare are loc într-un spaţiu considerat o Mecca a artei pe care o practici, călătoria devine esenţială profesional şi existenţial. Din fericire pentru generaţia mea, nu mai sîntem azi confruntaţi cu condiţia exilului, ca înainte de ’89, cînd alegerile aveau o dimensiune dramatică. Azi, cînd avem călătoria în sînge, putem alege, ca artişti, să circulăm între culturi şi astfel să devenim un vehicul ce transportă între cei doi poli tot ceea ce am acumulat.
New York-ul încă este centrul, capitala mondială a jazzului. Diversitatea copleşitoare de concerte, de muzicieni de jazz în toate genurile şi subgenurile este atît de mare, încît e dificil să găseşti un alt oraş în lume care să poată rivaliza cu el din acest punct de vedere. În ceea ce mă priveşte, am ştiut că vreau să ajung la NY foarte repede după ce mi-am început cariera în România, şi asta a avut de-a face cu primul meu mentor, pianistul şi muzicologul de jazz Gyorgy Joldt. Trebuie să mărturisesc că toate discurile şi lecţiile avute cu el în Cluj în anii ’87-’92 au contribuit la o „mistică“ a jazzului legat de New York şi America. Am descoperit foarte repede, odată ajuns aici, că zicala menţionată e cît se poate de justă: doar o măsurare cu vîrfurile îţi clarifică dacă ce faci are substanţă. Mai mult decît atît, creativitatea de care vorbeam mai sus este constant pusă la încercare prin confruntarea cu această scenă efervescentă.
Cum este să fii muzician de jazz, alb, imigrant din Europa de Est?
Totul începe cu un şoc cultural, pe care îl resimţi indiferent de cariera pe care o ai. Ca artist, te confrunţi deodată cu realitatea crudă a nivelului foarte ridicat de talent şi profesionalism pe care le regăseşti aici. Inevitabil, îţi pui întrebări radicale şi trebuie să decizi dacă eşti pregătit să intri într-o competiţie care simţi că te va consuma puternic. Ca muzician de jazz, nu am simţit deloc în cei 14 ani faptul că sînt alb („if you can play, you can be martian for that matter“), iar faptul că sînt est-european a stîrnit întotdeauna o curiozitate pozitivă. De fapt, muzicienii de jazz americani („de orice culoare“) sînt foarte deschişi şi calzi faţă de oricine a arătat curiozitate, respect şi efort să înveţe limbajul jazzului şi să-şi părăsească ţara din pasiune pentru jazz. Mai mult, şi am observat asta de la început, apreciază foarte mult originalitatea şi vocea individuală. Unul dintre primele momente pe care mi le amintesc este cel de la Local 802, unde Orchestra BMI îmi cînta nişte partituri pentru big band în repetiţii, iar cineva m-a bătut pe umăr (aveam să-l recunosc imediat pe celebrul contrabasist Rufus Reid) şi mi-a spus: „I like this, where are you from? This sounds different from here, in a good way.“
Cum este să reuşeşti? Sînteţi acum „americanizat“?
Asta este foarte relativ, depinde cum definim ce înseamnă „a reuşi“. Personal, mă simt norocos că reuşesc să fac ceea ce mi-am propus, să cînt cu muzicieni pe care i-am ascultat pe discurile lui Gyorgy Joldt, să fac turnee în toată lumea, să înregistrez şi să trezesc interesul unor case de discuri. Mă simt foarte norocos că pot să fac toate acestea, dar sînt conştient că ceea ce fac este o artă de nişă, care are un public restrîns, aici sau oriunde în lume. Sînt cu atît mai recunoscător publicului meu pentru interesul pe care mi-l arată.
Dacă sînt „americanizat“? Nu ştiu, probabil că în anumite aspecte – da, însă oraşul pe care îl numesc „acasă“ este foarte cosmopolit, practic, majoritatea newyorkezilor de astăzi nu sînt născuţi în America. Persoana oficială care mi-a dat testul de cetăţenie vorbea destul de prost limba engleză şi asta nu era o problemă. În America, toţi sîntem emigranţi, unii mai recenţi, alţii mai vechi, doar atît.
ECM Records via Enescu
Aţi avut succes mondial şi multe concerte cu extraordinarul proiect „Enescu Re-Imagined“. Ţinînd cont de formula scenică pe care aţi imaginat-o şi aţi desfăşurat-o, sigur nu v-a fost uşor. Care au fost dificultăţile şi care au fost aşteptările iniţiale?
„Enescu Re-Imagined“ a fost proiectul meu de „jazz“ care a avut cel mai mare succes pînă acum, atît din partea presei şi a criticii, cît şi din partea publicului. Albumul cu acelaşi nume a cîştigat premii şi s-a bucurat de atenţia presei mari, precum NY Times, The Guardian, Village Voice, The Evening Standard, BBC etc. Din 2010, de la apariţia CD-ului editat de Sunnyside Records, am concertat de ambele părţi ale Atlanticului, la toate festivalurile şi sălile majore – de la Royal Elizabeth Hall (John Purcell, în cadrul London Jazz Festival) şi Glenn Gould Hall în Toronto, la Barcelona Jazz Festival sau Jazzdor în Strasbourg, Chicago şi Ann Arbor în SUA, la De Singel în Antwerp sau Guimarães în Portugalia (într-un parteneriat cu ICR, sub viziunea lui H.-R. Patapievici). Succesul de care s-a bucurat Enesco Re-Imagined a fost neaşteptat pentru mine. Muzica clasică şi jazzul sînt lumi străine una de alta, chiar dacă se pot întîlni în unele puncte. Hibride precum proiectul „Enescu Re-Imagined“ sau proiectele lui Uri Caine după Mahler, Beethoven, Mozart – acestea sînt paradoxale excepţii.
Avîndu-l pe John Hebert co-leader şi co-orchestrator al muzicii lui Enescu, alături de saxofonistul Tony Malaby, trompetistul Ralph Alessi, violistul de avangardă Mat Maneri, bateristul Gerald Cleaver, violonistul german Albrecht Maurer, toţi muzicieni cutting edge ai avangardei americane, era limpede că proiectul se va îndrepta către un univers contemporan şi destul de experimental. Pentru a tempera spiritul clasic al muzicii lui Enescu şi direcţia de avangardă a acestor muzicieni, am avut ideea de a-l invita pe celebrul percuţionist indian Badal Roy (Miles Davis, Ornette Coleman, Yoko Ono). Bineînţeles, sînt foarte bucuros acum, după cîţiva ani, că „Enescu Re-Imagined“ a avut acest succes. Dar cel mai important mi se pare faptul că, judecînd după feedback-ul de presă şi de public, atît în Europa, cît şi în America, se poate spune că am reuşit să corectăm puţin felul în care este perceput Enescu în lume, ceea ce a fost o miză a proiectului de la bun început.
Cum este să nu trebuiască să căraţi după dvs. același instrument şi să cîntaţi la fiecare concert la alt pian? Probabil că ştiți povestea, devenită acum legendă, potrivit căreia Horowitz își aducea, peste tot, propriul pian, pentru a se proteja de surprise. Ați fi preferat portabilitatea, să zicem, a saxofonului?
În cazul lui Horowitz nu este o legendă deloc. Pianul Steinway CD 503, cum este cunoscut acum, l-a însoțit pe celebrul Horowitz în ultimii săi patru ani în toate turneele, inclusiv în revenirea sa triumfătoare în Rusia din 1986. Glenn Gould este de asemenea cunoscut pentru relația existențială pe care a avut-o cu un anume pian, cel pe care a făcut celebrele înregistrări din Bach. Pentru un pianist este foarte specială relația cu instrumentul, la fel cum este, cred, pentru orice alt muzician. Sound-ul pe care îl urmărești o viață întreagă este strîns legat de tușeu și de instrument.
Vorbind de Horowitz, una din primele recenzii din SUA despre un album al meu vorbește despre sound-ul pianului meu ca amintind atît pe Horowitz, cît și pe Mccoy Tyner. Sînt onorat, dar cred că este o exagerare, cu atît mai mult cu cît eu mă simt mai aproape de sound-ul unui Paul Bley sau Abdullah Ibrahim. Ce vreau să spun, de fapt, este că pentru un pianist de jazz sound-ul este esențial, el devine amprenta personală, devine totul, o semnătura invizibilă a muzicii sale. Spre deosebire de muzica clasica sau de cea folclorica, jazz-ul este o muzică definit eminamente de vocea individuală.
Sînteţi primul român care imprimă un album la ECM Records. Cum credeţi că vă va poziţiona în lumea în care trăiţi şi munciţi, în comunitatea artiştilor newyorkezi alipirea dvs. la casa de discuri unde imprimă Keith Jarrett, Paul Bley şi Marilyn Crispell?
Sînt onorat să lucrez cu ECM Records şi să calc pe urmele atîtor mari pianişti de jazz şi nu numai. ECM este una dintre puţinele case de discuri importante care au supravieţuit noii paradigme de business într-o lume digitală. O casă de discuri care şi-a pus amprenta definitiv pe sound-ul muzicii din a doua jumătate a secolului XX, şi a făcut asta cu un standard de creativitate şi calitate ieşite din comun. Evident că este important pentru orice artist de jazz să înregistreze pentru ECM. Este atît de important, încît mi s-a spus că va afecta şi albumele pentru alte case de discuri pentru care am produs albume, cum sînt Sunnyside Records sau Jazzaway. În plus, una dintre marile mele influenţe – Paul Bley – a înregistrat consistent pentru ECM din anii ’70. Sînt încîntat să colaborez cu ei şi sper să fie începutul unei relaţii lungi.
Albumul recent apărut se intitulează Transylvanian Concert. Alegerea titlului are legătură cu brandul nostru de ţară? Adică „Transilvania“ recomandă România?
Titlul albumului a fost sugerat de Manfred Eicher şi Steve Lake. Cu siguranţă în urma faptului că a fost înregistrat live în Transilvania, la Palatul Culturii din Tîrgu- Mureş. Această clădire este unică în România, a fost construită în 1911-1913, în stilul secession-ului ardelean, după planurile arhitecţilor Komor Marcell şi Jakab Dezsö, şi are o acustică impecabilă. Cred că a fost locul ideal să înregistrăm acest proiect şi sala respectivă a influenţat muzică şi sound-ul nostru. Nu ştiu şi mai degrabă nu cred că alegerea titlului are legătură cu mistica Transilvaniei în conştiinţa populară a lumii, dar îmi place să cred că acest album şi asocierea cu ECM va pune România pe harta jazzului global şi mai mult decît pînă acum.
Cum colaborați cu violistul Mat Maneri, colegul dvs. atît în octetul Enescu, cît și în duo-ul ce semnează albumul ECM 2013? Știm că l-ați adus deseori în România, cum vede Mat faptul că lansarea albumului va avea loc în patria dvs. de origine?
Am colaborat prima oară cu Mat Maneri în proiectul Enesco Re-Imagined la recomandarea bateristului Nasheet Waits. Pînă atunci, nu avusesem ocazia să colaborăm, deși știam de Mat Maneri, acest „copil nebun” al avangardei americane, descoperit împreună cu tatăl sau, Joe Maneri, de nimeni altul decît de Paul Bley. Faptul că pentru amîndoi Paul Bley reprezintă un reper esențial nu e deloc întîmpltae și se traduce printr-o preocupare comună pentru un sound riscant, pentru tăcere (pauza muzicală) și pentru patosul liric al blues-ului. Ceva din toate acestea se regăseşte, cred, pe albumul ECM și cu siguranţă şi în concertele live.
În Bucureşti, noul album se va lansa, în cadrul unui spectacol-eveniment, pe 14 mai. Este publicul bucureştean pregătit? Ce aşteptări aveţi?
Sîntem într-un turneu de promovare în toată Europa, cu peste 20 de concerte în şase ţări, dar concertul de la Bucureşti este diferit de toate, pentru că îl avem ca invitat special pe celebrul saxofonist britanic Evan Parker, o legendă a avangardei europene, prezent la Bucureşti graţie British Council România. Cred nu doar că publicul este pregătit, ci chiar că este nevoie de propuneri mai riscante în România, care să lărgească orizontul de aşteptare pentru această muzică. Publicul nu se naşte avizat, el învaţă pe măsură ce consumă ceea ce i se oferă pe scenă, iar orice experienţă de acest tip are rolul ei. În acest sens, mă bucură că după concert vom avea o întîlnire cu publicul, în foaier, cu semnare de albume, ocazie cu care artiştii vor răspunde întrebărilor spectatorilor şi vor purta un dialog cu ei. Teatrul Odeon e o scenă pe care o cunosc şi cu care am colaborat întotdeauna foarte bine, aici am lansat şi albumul Enesco Re-Imagined, în 2010.
Se știe deja că aveți și alte albume noi ce sînt gata de a ajunge în rafturi și în colecțiile melomanilor, de asemenea aveți şi alte proiecte. La ce lucrați în continuare și la ce visați să munciți cîndva?
Acum trei săptămîni Sunnyside Records a lansat în Europa și în Japonia albumul de debut al quartetului meu Elevation, urmînd că în septembrie să fie lansat în USA. Înregistrat live de Jimmy Katz la Cornelia Street Cafe în New York, CDul cu titlul Mystery prezintă trei dintre mării muzicieni de jazz americani de astăzi: Abraham Burton (sax), John Hebert (bass) și Eric Mcpherson (baterie). Este unul din proiectele importante pentru mine pentru cîteva motive: Elevation prezintă formatul clasic al quartetului de jazz cu pian, saxofon, contrabas și baterie, are o anume intensitate pe care o obții doar în concert și nu în ultimul rînd este o tensiune creativă între materialul propus și muzicienii aleși. În iunie vom lansă albumul ECM în SUA cu un mic turneu pe coastă de est, urmat de unul în toamnă în California.
În viitor? Pentru un următor album ECM am discutat cu Mat de un proiect în quartet inspirat de 13 Harmonies ale lui John Cage. Deasemenea, mi-aș dori foarte mult să fac o nouă înregistrare cu Tuba Project, primul album editat de CIMP Records în 2006 a lăsat lucruri neterminate. Un proiect de continuare a succesului lui Enescu Re-Imagined este Oedip Redux, o re-interpretare jazz a celebrei opere enesciene, avîndu-i că membri, printre alții, pe Jerome Harris și Theo Bleckman. Deși actuală situație a Festivalului Enescu a dus la anularea prezentării în premieră a Oedip Redux la București, sper, totuși, ca în viitorul apropiat să finalizez acest proiect care mă va aduce pentru a două oară aproape de Enescu.
a consemnat Paul TUTUNGIU
Foto: M. Tibrea
