"Facem istoria într-o zi şi în fiecare zi"

- interviu cu Alexandra PIRICI şi Manuel PELMUŞ -

La a 55-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Artă – Bienala de la Veneţia (1 iunie – 24 noiembrie) – festin artistic grandios, cu 88 de participări naţionale, 150 de artişti din 37 de ţări, 10 state care participă pentru prima dată, printre ele fiind şi Sfîntul Scaun –, România va avea două spaţii expoziţionale. În Pavilionul României din Giardini della Biennale va fi prezentată lucrarea O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia de Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, curator Raluca Voinea, iar în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia va fi expus proiectul Centru de reflecţie pentru istorii suspendate. O cercetare, autori Apparatus 22 (Erika Olea, Maria Farcaş, Dragoş Olea), Irina Botea, Nicu Ilfoveanu, Karolina Bregula, Adi Matei, Olivia Mihălţianu, Sebastian Moldovan, curator Anca Mihuleţ. Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş vin din zona dansului contemporan, iar în proiectul lor vor reproduce, cu trupurile a 10 performeri, aproximativ 100 de lucrări expuse la Bienala de la Veneţia, din 1985 pînă în prezent, inclusiv în actuala ediţie.

Alexandra Pirici, aveţi experienţa unor monumente performate: Ţeapa cu cartof sau Căruţa cu paiaţe (mai ştie cineva titlurile reale ale acestor lucrări?). Ceea ce făceaţi acolo era o critică a societăţii. Căruţa cu paiaţe vie a apărut în contextul pierderii de către CNDB a spaţiului şi a nealocării altuia, din lipsă de bani, asta în timp ce Ministerul Culturii plătea pentru această statuie 1,5 milioane de euro. Performance-ul dumneavoastră atrăgea atenţia asupra priorităţilor bugetare, într-un moment de criză economică. Ce anume puneţi în discuţie la Bienală, prin această istorie monumentală performativă?

Alexandra Pirici: Proiectul combină, de fapt, două demersuri. E o reluare la altă scară a demersului performativ de atunci, cînd încercam o subminare a monumentalului, fără bugete enorme şi bronz sau piatră, ci folosind doar corpuri care, în ciuda fragilităţii lor, constituie un material la fel de puternic şi poate chiar la fel de durabil, în sensul în care încearcă să rămînă prezente în situaţii care le exclud sau în care pierd din importanţă. Bienala e, în sine, un demers grandios al cărui scop, înainte de toate, a fost revitalizarea economică a Veneţiei, ceea ce n-a exclus însă prezenţa, de-a lungul timpului, a lucrărilor critice sau chiar a unor acţiuni majore de protest (exemplul Bienalei din 1974).

Transformarea monumentalului în imaterial, într-o încercare de a „arhiva“ şi de a dematerializa, în acelaşi timp, aproape toată istoria artei moderne – prima Bienală a avut loc în 1895 –, credem că poate fi un demers critic, mai ales pentru că e întreprins de pavilionul României.

Manuel Pelmuş: Credem că „producţia imaterială“ (relaţii sociale, affective labour, economia atenţiei etc.) joacă un rol-cheie (politic, economic şi social, dar şi estetic) în societatea de astăzi. E mult mai important cum performează un obiect şi ce promite, decît ce calităţi tehnice are.

Am alăturat două noţiuni care intră în fricţiune: monumentalul şi imaterialul. Monumentalul presupune ceva solid şi grandios, de regulă, iar imaterialul – ceva ce nu poate fi depus în arhive şi colecţionat. Sau ceva ce trebuie celebrat altfel. Ni se pare că această fricţiune are mize artistice şi politice deopotrivă, nu în sensul de a nega sau de a produce o critică facilă şi simplistă a obiectelor şi a pieţei, ci, mai degrabă, subminează o anumită logică a ei. Nu înseamnă că sîntem împotriva unor anumite forme de artă, dar încercăm să exprimăm această realitate a imaterialului.

O altă dimensiune a lucrării este şi faptul că ne arogăm dreptul de a propune o retrospectivă a celei mai vechi Bienale, chiar la Veneţia. Adică un pavilion al unei ţări aflate la „periferie“ va scrie istoria Bienalei şi va ignora sau va pune lumină pe anumite momente.

Cum se conectează acest proiect la tema Bienalei – „Il Palazzo Enciclopedico“?

Manuel Pelmuş: Dacă e să ne luăm după anumite comentarii, se pare că există legături, dar noi am dezvoltat lucrarea plecînd, în bună măsură, de la alte lucrări recente ale noastre, în principal Dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem a Alexandrei şi Romanian Dance History, proiectul iniţiat de mine în 2010. Ne-am raportat, însă, la Bienală, pe care am luat-o ca punct de plecare. Asta a fost foarte clar. Istoria Bienalei, dar şi ce reprezintă Bienala. Ce afirmă şi ce înseamnă să scrii istorie. Practic, facem istoria într-o zi şi în fiecare zi!

Alexandra Pirici: „Il Palazzo Enciclopedico“ e o temă destul de largă şi cred că felul în care proiectul nostru abordează istoria Bienalei şi a peste un secol de artă se poate încadra uşor acolo, deşi eu aş prefera ca legătura să se facă şi la un alt nivel, în sensul în care modul în care lucrăm cu monumentalul şi în care dezamorsăm grandiozitatea obiectului poate avea un raport critic cu „palatul enciclopedic“.

Ce lucrări din istoria Bienalei veţi performa? Daţi cîteva titluri, descrieţi lucrarea.

Manuel Pelmuş: Vom performa peste o sută de lucrări şi nu am evitat nici un mediu. De la sculptură gigantică la pictură, şi de la video pînă la performance art şi intervenţii. Am ales nume mari sau importante, dar şi foarte multe momente uitate şi artişti foarte puţin cunoscuţi sau pavilioane mai puţin vizibile în contextul larg. Miza nu este numai o simplă reproducere a unor lucrări, ci şi faptul că ne autorizăm să scriem istoria Bienalei într-un pavilion.

Cum veţi performa? Lucrările vor fi performate toate în fiecare zi, ca un spectacol care se repetă cu precizie matematică?

Manuel Pelmuş: E vorba de o expoziţie, cu acţiuni, în loc de obiecte. Sau acţiuni ca obiecte. Nu este un spectacol şi nu repetăm o anumită dramaturgie...

Alexandra Pirici: Deşi există o anumită dramaturgie a retrospectivei şi lucrările nu se înşiruie aleatoriu. De exemplu, între anii 1930 şi 1940, cînd Bienala era puternic controlată de regimul fascist al lui Mussolini, am ales să nu reproducem decît sculpturi sau picturi cu animale, să nu ne uităm la umanitate şi să-i ignorăm pe artiştii oficiali – astfel, am grupat lucrările din perioada respectivă.

Manuel Pelmuş: E vorba de acţiune continuă pe toată durata zilei. Ne-am raportat şi am gîndit lucrarea în funcţie de spaţiul expoziţional care este diferit de cel de teatru. Lumea intră şi iese. Nu există început sau sfîrşit.

Cine sînt performerii?

Manuel Pelmuş: Am dorit să combinăm diferite tipuri de corpuri şi calităţi de mişcare. Nu e vorba doar de un corp „tipic“ de dansator. Avem actori, dansatori sau performeri care nu au un background clasic de mişcare.

Cum şi unde repetaţi pentru acest perpetuum performance?

Manuel Pelmuş: Aici aţi lovit unde doare. A fost foarte greu cu spaţiul de repetiţie şi am simţit din plin precaritatea în care a ajuns arta contemporană la nivel de resurse şi infrastructură. Cum studioul CNDB s-a închis exact cînd începeam să repetăm, am ajuns pînă la urmă în studioul de la Ota. Cineva de la o revistă de modă remarca faptul că e mare lucru pentru un domeniu marginalizat în România, precum dansul contemporan, ca doi coregrafi să cîştige selecţia pentru Bienală. Însă eu, personal, am simţit asta mai mult ca pe o pedeapsă. Am simţit foarte puternic la ce precaritate am ajuns şi, în general, cît de mult s-au degradat lucrurile.

Care sînt riscurile proiectului?

Manuel Pelmuş: Există întotdeauna riscuri şi o anumită fragilitate cînd vine vorba de ceva live, în timp real. Nu poţi controla situaţia în totalitate, iar în cazul acesta, în care este vorba de o acţiune de durată, poate fi şi mai fragil. Dar asta ne şi place în propunerea noastră, şi anume, faptul că lucrările sînt vii, la propriu. Respiră, transpiră, tremură şi te privesc.

La un alt nivel, sîntem conştienţi că vom călca pe teritoriul altora, că există o estetică cheap and easy intenţionată a proiectului şi că apropriem lucrări şi practici (asta are, totuşi, o tradiţie foarte lungă în artele vizuale). Aşa că ne imaginăm că pot fi tot felul de reacţii şi interpretări, poate chiar polemici. Să vedem. Bucuroşi le-om duce toate...

Şi dacă tot am vorbit de riscuri, cît costă acest proiect?

Alexandra Pirici: În orice caz, mult mai puţin decît probabil orice alt proiect dintr-un alt pavilion din Giardini.

a consemnat Oana STOICA

Foto: A. Benera