Expoziţiile de artă vizuală ale anului 2006

( M. C. ) Alin ARGEŞEANU Iosif Tasi - Hrana (instalaţie), Galeria Helios din Timişoara Într-o vreme cînd, mult prea des, experimentul eşuează în triste reluări, extinse justificări ori plictisitoare stridenţe, Iosif Tasi reuşeşte să-l păstreze, incitant, în limitele spaţiului plastic. Iar spaţiul plastic îl definesc prin dimensiunea sa materială, guvernată de forme, proporţii, culoare, materiale, tehnici, dar şi prin dimensiunea etică, înţeleasă ca acceptare naturală a publicului în definirea completă a proiectului artistic. Tehnica lui Tasi apelează la elemente de art-povera, pop-art, land-art, ori mişcări plastice de inspiraţie ecologistă, dar numai la nivelul materialelor alese: hîrtie, lemn, cuie, seminţe, borcane, sîrme, nisip, textile. Proiectele lui nu pot fi înscrise nici în minimalismul unora, nici în antiestetismul altora. Tema din proiectul Hrana a propus o instalaţie realizată din douăsprezece siluete de păsări de curte banale, cele cărora le este interzis zborul, o carte obiect, toate plasate într-un cîmp cromatic realizat cu boabe de grîu şi de porumb. Intervenţiile de culoare la nivelul hîrtiei din care sînt realizate siluetele pasărilor au fost controlat reduse, reuşind doar evitarea monotoniei. Hrana este adusă la esenţele materiale. Lanţul trofic se minimizează şi el: grăunţe, păsări, oamenii din public ce participă implicit la închiderea cercului. Doar cartea ne era lăsată, ca o uşă secretă. Puteam astfel să rupem cercul, să depăşim aparenţa determinismului. Dar puteam la fel de bine să ne imaginăm o carte de bucate. Ca de atîtea ori, Tasi lasă publicului toate concluziile, toate comentariile. Credeţi-mă, le-am auzit pe toate: remarci subtil metafizice, exaltat ecologice ori acid ironice. Măcar pentru a ne descoperi în toate aceste ipostaze, şi tot merită să nu-i ratăm expoziţiile. Matei BEJENARU Ştefan Constantinescu - Pasaje (video), Festivalul de film documentar social cARTier de la Iaşi; Daniel Knorr - Străine, vino să votezi! (happening), Galeria Protokoll din Cluj, şi Lavinia German, Alex Grigoraş, Bogdan Vatavu, Andreea Hajtajer şi Bianca Simionescu - Bulevardul Independenţei (video, fotografii, carte), Centrul Goethe din Iaşi Cred că sînt mai multe moduri de a judeca importanţa unei expoziţii de arte vizuale. Unul ar fi acela de a "măsura" impactul mediatic. În acest caz, promovăm ierarhii şi personalităţi construite după reguli deja cunoscute: productivitate, vizibilitate şi, evident, succes, fără a mai avea timp ori interes să analizăm straturile mai profunde ale proiectului. Un alt mod de a privi lucrurile ţine tocmai de conceptul şi ideile puse în discuţie şi viitoarele dezvoltări ce pot apărea. Din această perspectivă, menţionez trei proiecte diferite, realizate în 2006. Primul este filmul video Pasaje al artistului român Ştefan Constantinescu, ce trăieşte la Stockholm. Autorul a documentat povestea tristă a unui intelectual chilian cu vederi de stînga, avocat în ţara natală în timpul regimului socialist al lui Salvador Allende, azilant politic în România lui Ceauşescu, unde a studiat regia de film şi, în prezent, mecanic de locomotivă în Suedia. Al doilea proiect important este redeschiderea Galeriei Protokoll de la Cluj, un spaţiu al gîndirii critice şi a problematizării statutului social al artei contemporane. Curatorul Attila Tordai l-a invitat pe artistul german de origine română, Daniel Knorr, să expună Extranjero ven a votar!, un proiect despre situaţia politică din Mexic, după alegerile prezidenţiale din 2006. În fine, aş menţiona proiectul unor tineri artişti vizuali ieşeni care, timp de un an, au colaborat cu un grup de sociologi şi au încercat, prin interviuri, filme video şi fotografii, să ne spună povestea bulevardului Independenţei din Iaşi, construit în anii ’70, în timpul naţionalismului-comunist al lui Ceauşescu. Proiectul, concretizat într-o carte şi o expoziţie la Centrul Goethe, e important pentru mine deoarece artiştii au analizat relaţia complexă dintre spaţiul public şi cel privat, din perspectivă ideologică. Aurelia MOCANU Gherghina Costea - Grădini selenare (ceramică, porţelan, gresie), Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti Se spune despre cei care seamănă, răsădesc sau altoiesc cu prinos că au "mînă verde". Ceramista Gherghina Costea are "mînă albă" pentru că ridică din caolin, de aproape trei decenii, înfiorate grădini lunare. Artistă de o exigenţă, de o distincţie şi o pasiune care-mi evocă, şi fizic, feminitatea experimentatoare ilustrată de Marie Curie, Gherghina Costea elaborează, cu continuitate ascendentă, prin ecuaţiile ei tehnologice, o poetică minuţioasă a fragilităţii vegetalului mineralizat în porţelan. Caolinul devine, sub ştiinţa esoterică a arderilor din propriul cuptor, prototipul pastei imaginative. Frămîntare, modelare, atingere se transformă la Gherghina Costea în gesturi incantatorii pentru forme care surprind ecloziunea, lăstărirea, înflorirea. Un lut imaginat ca ţesut vegetal trece prin umezeală, prin dexteritatea mîinii şi prin foc pentru a încremeni ca lujer al unui vis pur de plantă albă, nemuritoare. Cochilii de muguri, scoici-petală, un regn inedit coraliform, adică cu acel pasaj insesizabil între vegetal-mineral-marin-zoologic, s-a instalat ca orizont imaginar al artistei. De la o expoziţie la alta, formele propuse de Gherghina Costea sînt din ce în ce mai învolte în spaţiu, mai ample, mai provocatoare, ca fragilităţi, la proba incandescenţei. Marele recif horticol, propus unei ample săli a Muzeului Ţăranului Român, a avut piese parietale pe lîngă ansambluri vibratile cu glazuri inedite din pămînt rar de peşteră, lucrări petaliforme din gresie şlefuită cu piatra şi porţelanuri dure, fosfatice, visînd înmuguriri opalescente. Dan POPESCU Dumitru Gorzo - Salve fiat romuli nepos (pictură), MNAC din Bucureşti Fără ezitare cred că cea mai bună expoziţie din anul trecut a fost Salve fiat romuli nepos a lui Dumitru Gorzo, prima expoziţie atît de amplă a unui artist român la MNAC. Gorzo este rebelul artei contemporane româneşti, care poate irita, enerva sau entuziasma, însă un lucru este cert: a devenit de neocolit. În artă orice gest este obiect al unui comentariu şi într-un fel lucrul acesta ţine de natura artei care este, înainte de toate, comunicare. Ştiu de asemenea că există artişti care au ca singură obsesie vitală căutarea gestului "fără rest". Gestul care spune totul şi care nu mai suportă comentarii. Aceşti artişti sînt de fapt şamani. Nu cred că în generaţia tînără sînt mulţi. Eu ştiu de trei. Gorzo e unul dintre ei. La MNAC, Gorzo se lua la trîntă cu spaţiul imens şi-l domesticea. Totul era transformat într-o arenă unde "nepoţii lui Romulus" (seria de tablouri cu ţăranii din Ieud plasaţi în subpantă) priveau lupta continuă din bestiarul individual de la primul nivel (femei cu penis, zburători imenşi înzăuaţi, o moarte minunată şi mare cît casa, lupte între femei pentru balauri, cavaleri implauzibili în plin fuleu, lupte ciclopic-ţărăneşti, un înger cu aripi de împrumut care urinează în culorile curcubeului, o babă cu o grenadă în gură care asistă la o hierofanie, sau jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop). Restul expoziţiilor din anul 2006 - cu excepţia Mit technik a lui Gili Mocanu de la H’art Gallery - par doar nişte lucruri bine făcute pentru un gust pseudoburghez de duminică. În altă ordine de idei, sînt de părere că Ţeapa din Piaţa Revoluţiei trebuie dărîmată cu bila. Pavel ŞUŞARĂ Salonul oficial interbelic (pictură) şi 1945-1965, realism socialist? (pictură), Galeria Pogany din Bucureşti Chiar dacă pare ciudat şi, la o privire superficială, de-a dreptul arogant, afirm că cele mai importante expoziţii din 2006 au fost organizate la Galeria Pogany, sub propriul meu curatoriat: Salonul oficial interbelic şi 1945-1965, realism socialist?, şi ele s-au adresat deopotrivă mediului cultural şi pieţei de artă, au fost susţinute exclusiv din fonduri private şi s-au sprijinit în totalitate pe lucrări din colecţii particulare. Prima expoziţie a reunit 159 de lucrări, iar cea de-a doua, 123, constituindu-se, astfel, în primele încercări sistematice de a face o radiografie a două epoci bine individualizate, îndelung comentate şi înţelese cu totul aproximativ: perioada interbelică şi aceea a comunismului radical şi dogmatic, socotită, îndeobşte, ca realist-socialistă. Dacă în cazul Salonului oficial interbelic, intenţia era aceea de a demonstra că în afară de G. Petraşcu, N. Tonitza, C. Ressu, Th. Pallady, L. Grigorescu, N. Dărăscu şi încă vreo cîţiva, de calibru apropiat, care pot fi număraţi pe degetele unei mîini, mai există încă zeci, poate chiar sute, de artişti cu totul remarcabili, dar ignoraţi din pricina simplă că sîntem încă nepermis de ignoranţi, în privinţa celeilalte, 1945-1965 - realism socialist?, lucrurile se schimbă radical. Aici nu mai este vorba de ignoranţă şi de estropiere prin receptare îngustă, ci, pur şi simplu, de stupiditate, iar efortul curatorial nu a mers către precizarea unor nuanţe, ci spre dizlocarea unei prejudecăţi; anume aceea că epoca de referinţă era una exclusiv dogmatică. Demonstraţia implicită pe care expoziţia a făcut-o este aceea că realismul socialist nu era decît o componentă, un simplu accent în epocă - e adevărat, unul supralicitat -, însă epoca, în ansamblul ei, nu era cu nimic mai prejos, atît ca valoare, cît şi ca tendinţe estetice, faţă de cea interioară. Dogmatismul şi avangarda au coexistat, paradoxal, în toată această perioadă, iar în intervalul dintre cei doi poli radicali interbelicul era într-o profundă şi legitimă continuitate. Ştefan TIRON Ciprian Mureşan - Choose... (pictură, video), Galeria Plan B din Cluj Dacă am învăţat ceva anul trecut e că nu are rost să facem, cu fiecare nouă ocazie, un hit parade de expoziţii şi nici un panteon nou de artişti ajunşi la punctul culminant. Altfel totul se transformă într-un fel de vînătoare de capete din expoziţie în expoziţie, din galerie în galerie. Am ratat multe anul trecut, dar nu şi Choose..., expoziţia lui Ciprian Mureşan. Aici am văzut pentru prima dată copilăria tratată nu ca un stadiu incipient, simplă vîrstă depăşită, ci un fel de ligatură, explicaţia esenţială, absentă din orice manual şcolar sau carte de istorie contemporană. Ciprian Mureşan are o pictură care descrie lupta intestină a cleptocraţiei româneşti predate şi învăţate cu sîrguinţă, de protagonişti; o multitudine de pionieri vajnici într-o hîrjoneală greco-romană în jurul unei ciocolate Milka aruncate pe jos şi destinată premianţilor istorici. Acesta este tabelul relaţiilor de putere rămase în curtea şcolii, supremaţia teoriei jocurilor şi promisiunea primelor bogate în zaharuri, rămase jos pe caldarîmul laboratorului social. Îţi iau gîtul sau o să-ţi ia gîtul în curînd. Aceasta e ameninţarea fetei tinere dintr-o lucrare video. Execuţia a fost odată joacă de copil, dar ea este îndeplinită acum prin atitudine şi uitătură. Acesta este noul determinism vizual impus şi de casetele cu execuţii la ştiri - cert e că eşti depăşit de noua situaţie. Totul este un experiment. Cînd îi dai de ales copilului tău între două opţiuni care nu sînt opţiuni, el o să-ţi demonstreze asta. În video-ul "Alege" este vorba de simularea opţiunii în societatea de consum. Dar mai evidentă este posibilitatea colapsării acestei opţiuni în lipsa totală de opţiuni, falsele opţiuni politice sau falsele opţiuni gustative: Coca-Cola şi Pepsi sînt turnate de copil în acelaşi recipient. Ciprian Mureşan pregăteşte un nou exerciţiu, o temă de casă prin care se leagă şi mai mult de rezolvarea îndatoririlor şi, indirect, de mecanica preluării şi imixtiunii funcţiilor tată-fiu: timp de un trimestru o să facă toate temele copilului lui.