Experienţa Making Waves
A noua ediţie a festivalului de film românesc Making Waves s-a desfăşurat, în acest an, în două locaţii din două oraşe americane. Prima, cea din New York, a fost The Film Society din cadrul Lincoln Center, o instituţie imensă, care, pe lîngă activităţi cinematografice, găzduieşte alte organizaţii prestigioase, precum The Juilliard School sau Metropolitan Opera. Între 4 şi 8 decembrie, aici au fost proiectate şase filme româneşti recente – Cîinele japonez (Tudor Cristian Jurgiu), Quod erat demonstrandum (Andrei Gruzsniczki), Roxanne (Valentin Hotea), Sînt o babă comunistă (Stere Gulea), Bucureşti, unde eşti? (Vlad Petri) şi Al doilea joc (Corneliu Porumboiu) –, un film românesc clasic – Moromeţii (Stere Gulea) – şi şapte scurtmetraje – Cai putere (Daniel Sandu), Trece şi prin perete (Radu Jude), Ela, Panda şi Madam (Andrei Răuţu), Kowalski (Andrei Creţulescu), Plimbare (Mihaela Popescu), Tatăl nostru (Sergiu Lupşe) şi Să mori din dragoste rănită (Iulia Rugină). Filmele au fost introduse de Mihai Chirilov, Oana Radu, Mona Nicoară şi de diverşi critici prestigioşi americani – de la Scott Foundas de la Variety, la Richard Peña, profesor la Columbia University. De asemenea, regizorii Tudor Cristian Jurgiu, Stere Gulea, Vlad Petri şi Daniel Sandu, actorii Ana Ularu şi Florin Piersic Jr. şi producătoarea Velvet Moraru au participat la discuţii, ulterioare proiecţiilor, cu un public mai interesat, decît în alte părţi, să afle detalii despre contextul social şi politic din România, dar şi curios să descopere motivaţii de natură estetică, cu privire la filmele vizionate.
În cea de-a doua locaţie a festivalului, cochetul Jacob Burns Theater din localitatea Pleasantville, aflată la cîteva zeci de kilometri distanţă de New York, între 5 şi 10 decembrie au fost proiectate zilnic lungmetrajele româneşti recente, în prezenţa unui public la fel de numeros şi de interesat precum cel newyorkez.
Pînă să merg la New York, graţie bursei „Alex. Leo Şerban“ oferită de Making Waves şi de TIFF, pentru a participa la festival, nu îmi era clar cu ce diferă acest eveniment de alte „zile ale filmului românesc“ din alte oraşe mai mari sau mai mici ale lumii. În primul rînd, Making Waves e realizat nu de o instituţie a statului (cum ar fi fost poate de aşteptat), ci pe bază de donaţii şi de crowd funding, de o organizaţie particulară numită Romanian Film Initiative, formată din Corina Şuteu, Mihai Chirilov şi Oana Radu.
Apoi, fiind un demers anual care îşi propune să promoveze cinematografia naţională în spaţiul american, selecţia lui Mihai Chirilov, directorul artistic al Making Waves, trebuie să cuprindă preponderent filme noi realizate în România, aşa că opţiunile nu sînt foarte multe. De aceea, mi s-a părut din start o idee ingenioasă aceea de a include în festival o secţiune care la prima vedere nu părea să aibă nici o legătură cu România, şi anume cea intitulată „Creative Freedom through Cinema“, cuprinzînd două filme ruseşti care abordează tematici LGBT. La dezbaterea ulterioară proiecţiei, moderată de Mona Nicoară, au participat cineastul Pavel Loparev, prezent la Making Waves cu documentarul Children 404, Andrew Solomon şi Masha Gessen, ambii scriitori şi activişti celebri. În cadrul acesteia, a devenit clară relevanţa secţiunii în contextul cinematografiei (şi societăţii) româneşti. Solomon a povestit un episod din vizita în România, în luna iunie a acestui an, cînd o instituţie a statului român (Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti) ar fi refuzat să găzduiască o prelegere a sa cu tema „Despre iubire, cu orice preţ: sexualităţi şi identităţi în secolul 21“, evenimentul mutîndu-se, cu doar cîteva zile înainte de momentul desfăşurării, în sala de cinema din UNATC Bucureşti. Iar cînd Mona Nicoară a precizat că această secţiune e una constantă a festivalului, propunîndu-şi să pună în oglindă filme cu tematici sociale şi politice realizate în România şi unele aparţinînd altor cinematografii, lipsa din selecţie a unor producţii româneşti LGBT a scos la iveală ceea ce deja ştiam, şi anume că, în ultimii ani, nu au fost realizate la noi astfel de filme.
Pentru că experienţa mea la Making Waves a fost intensă, dar şi ludică, mă voi juca şi voi menţiona, în cele ce urmează, 9 momente-cheie ale acestei a noua ediţii a festivalului, nu înainte, însă, de a-i felicita pe organizatori pentru că, pe lîngă profesionalism şi în ciuda efortului presupus de ducerea la bun sfîrşit a unui astfel de eveniment, au reuşit să creeze o atmosferă de relaxare şi de bună dispoziţie cum rareori am experimentat în alte festivaluri.
9 momente-cheie de la această ediţie Making Waves (selecţie personală şi ordonată aleatoriu):
Întîlnirea şi discuţia cu Richard Peña la Columbia University, unde acesta predă mai multe cursuri de studii de film, după ce a fost, timp de 25 de ani, director de programe al Film Society din Lincoln Center şi al New York Film Festival. Peña a colaborat în trecut cu Making Waves, iar în acest an a venit să introducă filmul Moromeţii, realizat de Stere Gulea, pe care îl preţuieşte. Cunoaşte foarte multe filme româneşti de dinainte şi de după 1989 şi a organizat, de altfel, prima retrospectivă românească în Statele Unite ale Americii, la Chicago, în anii ’80.
Discuţia cu Mike Maggiore, de la Film Forum – un complex de săli de cinematograf de artă din New York –, ulterioară proiecţiei Moromeţii, cînd mi-a spus că le va recomanda prietenilor de la Criterion Collection să vadă şi să lanseze pe DVD şi Blu-ray acest film. Ar fi primul film românesc lansat de Criterion.
Q&A-urile ulterioare proiecţiilor de la Lincoln Center şi de la Jacob Burns, la care rămîneau 95% dintre spectatori şi nu aveam suficient timp pentru a asculta toate întrebările şi opiniile lor despre filmele româneşti din selecţie. Interesul arătat de spectatorii americani pentru filmul românesc mi s-a părut reconfortant.
Şi pentru că tot am amintit acest aspect, trebuie să mărturisesc că m-au bucurat discuţiile cu diferiţi spectatori americani care îmi spuneau că aşteaptă Making Waves, an după an, ca pe o sărbătoare, pentru că cinematografia română li se pare una dintre cele mai vii, din acest moment, pe plan mondial.
Prezenţa directorului de imagine Ed Lachman la absolut toate proiecţiile Making Waves de la Lincoln Center. Lachman a realizat imaginea unor filme celebre, precum The Virgin Suicides (Sofia Coppola), Erin Brockovich (Steven Soderbergh), Ken Park (Larry Clark), Far from Heaven (Todd Haynes) sau I’m Not There (Todd Haynes). L-am întrebat, la un moment dat, de ce nu ratează nici măcar o proiecţie a festivalului şi mi-a spus că nu intenţiona iniţial să participe chiar la toate (de altfel, e în plin proces de post-producţie la noul film regizat de Haynes, Carol). Dar a venit la deschidere, cînd a fost proiectat Cîinele japonez, regizat de Tudor Cristian Jurgiu, şi l-a impresionat atît de tare, încît şi-a propus să revină pînă cînd va vedea un film care nu-l va interesa deloc. Cum nu s-a întîmplat asta, a continuat să-şi petreacă după-amiezele şi serile la proiecţii, iar în restul zilelor mergea la studio pentru a lucra la filmul lui.
Atitudinea participanţilor români unii faţă de ceilalţi a fost foarte prietenoasă, dacă o raportez la experienţe similare din festivaluri de film din ţară, unde, în general, e ceva mai rezervată. S-ar putea ca euforia călătoriei la New York să ne fi făcut pe toţi să fim mai uniţi, dar cu siguranţă că şi petrecerile reuşite şi exuberanţa echipei festivalului au contribuit la bucuria colectivă a reîntîlnirii în acel context.
Momentul din timpul dezbaterii pe marginea secţiunii LGBT a festivalului, care a cuprins două filme ruseşti recente, cînd s-a ajuns la enumerarea filmelor româneşti care abordează, măcar tangenţial, teme care au legătură cu homosexualitatea, bisexualitatea sau transsexualitatea, şi am constatat cu toţii că nu cunoaştem mai mult de patru sau cinci exemple de astfel de proiecte, m-a făcut să chestionez motivele acestei lipse de diversitate în reprezentarea sexualităţii în cinematografia românească. De ce în Rusia, unde există legi prohibitive cu privire la orice manifestări sexuale care ies din sfera normată, sînt realizate astfel de filme, iar în România, unde legile nu interzic exprimarea liberă a sexualităţii, nu se întîmplă asta?
Impactul mediatic al Making Waves în publicaţiile americane ajută mult filmele româneşti să rămînă în atenţia publicului newyorkez. În perioada festivalului, au apărut cronici despre filmele proiectate în cadrul acestuia în publicaţii foarte influente precum The New York Times sau Indiewire.
În final, îmi permit să consemnez un moment-cheie la nivel personal, deoarece în timpul vizitei la New York am folosit pentru prima oară aparatul meu de fotografiat pentru a realiza un jurnal zilnic, însoţit de legende, pe care îl postam pe pagina mea de Facebook. După cîteva zile, mulţi dintre invitaţii Making Waves ştiau de existenţa lui şi îl şi urmăreau, ceea ce a declanşat multe momente hilare şi/sau inedite, publicate ulterior în jurnal. Într-un fel, cred că zilele petrecute acolo s-ar putea să fi constituit un prim pas spre primul meu film, pe care îmi doresc să îl realizez în curînd.
Andrei Rus este critic de film.
Foto: J. Cunnah
