„Există o graniţă între ce vrei să faci şi ce vrei să arăţi“ – interviu cu Elena STANCU şi Cosmin BUMBUŢ

Publicat în Dilema Veche nr. 722 din 21-27 decembrie 2017
„Există o graniţă între ce vrei să faci şi ce vrei să arăţi“ – interviu cu Elena STANCU şi Cosmin BUMBUŢ jpeg

Există în România oameni care nu doar că nu ştiu să scrie şi să citescă, dar care nu ştiu nici măcar în ce an sîntem, nu ştiu orele, nici zilele săptămînii, nu ştiu vîrstele copiilor lor, nu ştiu că există Europa şi că România e o ţară. Cu asemenea oameni au stat adesea de vorbă jurnalista Elena Stancu şi fotograful Cosmin Bumbuţ. Dar şi cu alte categorii de oameni marginalizaţi – victime ale violenţei domestice, persoane cu dizabilităţi, oameni din comunitatea romă. Pentru a le înţelege poveştile, pentru a se documenta pe îndelete ca să scrie articole consistente, cei doi au renunţat la slujbele pe care le aveau, la garsoniera în care locuiau, au cumpărat o autorulotă şi au plecat prin ţară. Au pierdut confortul, dar au cîştigat libertatea. Materialele lor se găsesc pe site-ul www.teleleu.eu. Anul trecut au făcut primul lor film documentar, cu un buget de numai 1200 de euro, fără producător, fără echipă. Se numeşte Ultimul căldărar şi este selectat în multe festivaluri. Iar recent au publicat la Humanitas volumul Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, în care spun, prin fotografii și texte, povestea celor patru ani de cînd străbat țara pentru a scrie poveștile celor marginalizați și defavorizați. Elena Stancu și Cosmin Bumbuț ne-au primit în autorulota lor, la ei acasă, adică, să înregistrăm acest interviu.

Adela Greceanu: Cum v-ați hotărît să lăsați confortul muncii într-o redacție și al vieții într-un apartament și să plecați teleleu, cu autorulota?

Elena Stancu: Nu am plănuit să facem asta. S-a întîmplat pur și simplu. Atunci cînd am plecat, în noiembrie 2013, cîștigasem o bursă oferită de Bal­kan Fellowship for Journalistic Excellence. Și timp de cîteva luni am lucrat la o investigație despre sistemul medical românesc. Întîmplător, ne cumpăraserăm autorulota la începutul anului și în timpul investigației mele am făcut niște teste. Împreună cu Cosmin am fost în mai multe locuri din sudul României și am campat în centrul Slatinei, în centrul Balșului, în diverse orașe. Ziua mergeam la interviuri, Cosmin făcea fotografii, seara ne întîlneam la autorulotă. A fost foarte ieftin, în primul rînd. Pentru că asta e principala grijă a oricărui jurnalist sau fotograf: documentarea, faptul că trebuie să plătești un hotel, trebuie să plătești mîncarea și tot ce consumi cînd ești pe teren. Pe noi, lucrurile astea ne au costat foarte puțin. Cînd am terminat bursa, îmi epuizasem toate zilele de concediu. Și exact atunci cei de la Centrul Carter din SUA ne-au anunțat pe mine și pe Cosmin că am cîștigat o bursă cu un proiect multimedia despre părinții din România care-și educă copiii cu bătaia. Atunci am avut de făcut o alegere între serviciul pe care-l aveam și această nouă bursă. Bineînțeles că am ales bursa. Numai că bursa era doar 5000 de euro. Noi mai aveam niște economii și ne-am făcut un calcul că am putea să trăim în mașină un an, cu condiția să renunțăm la garsoniera închiriată din București. A fost o decizie economică, am fost cumva forțați să facem asta.

Matei Martin: Dar ce v-a adus acest nou statut de jurnaliști freelancer-i, neangajați sau fără grija permanentă a unui program cu deadline-uri?

Cosmin Bumbuț: Eu, ca fotograf, eram oricum freelancer, din 1993. Probabil Elenei i-a adus mai multe decît mie. Dar ce cred că ne-a adus și ei, și mie, este lipsa unor deadline-uri stricte, o libertate mult mai mare de-a ne alege subiectele. Ni le alegem astfel încît să fim mulțumiți și fericiți cu ceea ce facem. Cred că, de cînd am plecat, n-am făcut nici un job la comandă.

M.M.: Cum se poate funcționa în acest regim de lucru în România, unde piața de presă se restrînge tot mai mult și unde presa quality e tot mai puțină?

E.S.: În primul an, cel puțin, noi am trăit exclusiv din burse. În plus, Cosmin s-a gîndit să trimită vederi din locurile în care călătorim; avem abonați la aceste vederi. O dată la două săptămîni, Cosmin alege una dintre fotografiile care i-au plăcut cel mai tare, o printează, o semnează, iar eu scriu adresele pe plicuri și țin evidența abonaților. Oamenii se pot abona la vederi pe o lună, pe trei luni, pe șase luni sau pe un an. Pe noi lucrul acesta ne ajută foarte tare. În primul rînd ne sprijină financiar și apoi ne face să simțim că sîntem urmăriți, că munca noastră contează, că oamenii ne citesc și se uită la ce facem noi. De-atunci cam din asta trăim, din granturi și din burse. Nu am vrut publicitate, am zis de la început că nu vrem să facem nici un compromis, am primit mai multe oferte pe care le-am refuzat. Sperăm ca la un moment dat să putem trăi doar din susținerea publicului.

acasa pe drum jpg jpeg

M.M.: Cosmin Bumbuț, în această microredacție, ești și șoferul. Știi cîți kilometri ai făcut?

C.B.: Eu nu sînt doar fotograf și Elena nu e doar jurnalist. Eu în primul rînd cred că sînt șofer, vidanjor, fac rost de apă și mă ocup de tot ce ține de exteriorul mașinii. Îți dai seama, e o mașină care are nevoie să fie alimentată cu motorină, cu gaz pentru sobă, frigider, boiler și încălzire. Dacă avem nevoie de mai mult curent, trebuie să scot generatorul, pe care trebuie să-l alimentez cu benzină… Elena e responsabilă cu alte lucruri din casă, cum ar fi spălatul vaselor. Și asta e o misiune complicată în mașina asta, pentru că nu-ți permiți să folosești prea multă apă, cînd te gîndești că ai doar o sută de litri care trebuie să-ți ajungă cîteva zile. Și de-abia după ce ne facem aceste treburi, fiecare ajunge la meseria lui, adică fotograf și jurnalist.

În patru ani am făcut 70.000 de kilometri. Ceea ce nu înseamnă foarte mult. Nu am văzut România, dar am cunoscut foarte bine locuitorii din anumite zone. Pentru că noi, cînd mergem undeva să facem un subiect, stăm atîta timp cît e necesar. Pînă considerăm că am epuizat subiectul. Pentru că avem această libertate, pentru că nu avem deadline-uri, putem să ne întoarcem oricînd, putem să stăm oricît la un subiect, nu ne presează nimeni. Cel mai mult am petrecut cu căldărarii din Corcova, unde, adunat, am stat vreo șase luni. Și acele șase luni mașina n-a făcut nici un kilometru.

A.G.: Ați lucrat mult pe subiecte din zona violenței domestice, ați scris despre deținuți, despre oamenii străzii, despre căldărarii din Corcova. Cum vă alegeți subiectele?

E.S.: Noi, de fapt, ne-am mutat în mașină nu ca să călătorim, ci ca să stăm în ea. Pentru că atunci cînd mergem într-o comunitate, nu vrem să călătorim, să vedem multe locuri, să bifăm, noi vrem să stăm cît mai mult timp acolo. Subiectele le-am ales dintre cele care ne interesează pe noi. Atunci cînd am aplicat la bursa Carter cu un proiect despre educația prin violență, am făcut-o pentru că eu, la rîndul meu, am fost educată cu cureaua. Am vrut să-i înțeleg pe părinții mei și am vrut să înțeleg de ce generația lor considera că asta înseamnă educație. Cosmin nu a avut parte de o educație similară, dar a cunoscut o grămadă de oameni care au trecut prin asta. Cu asta am pornit la drum. După care am ales alte subiecte care ne interesează, de exemplu educația. Și am făcut foarte multe materiale despre accesul copiilor săraci la educație. Am făcut apoi multe materiale despre accesul romilor la servicii medicale. Cred că mereu ne-au atras comunitățile de romi, mai ales cele din sud, pentru că sînt extraordinar de deschise, am găsit foarte multă veselie acolo și ne-am dorit să spunem mai departe poveștile lor.

M.M.: Care ar fi povestea cu cel mai mare impact? Cum ați măsura succesul micii voastre întreprinderi de presă?

E.S.: Au fost cîteva lucruri care au contat foarte tare pentru noi. Nu-mi dau seama dacă par la fel de importante pentru altcineva. În Satu Mare am cunoscut o comunitate de oameni ai străzii cu care am petrecut trei săptămîni și, întîmplător, cît am stat acolo, am aflat de abuzurile poliției, care s-au petrecut chiar în fața noastră. În timp ce eram la un ONG care le dădea să mănînce și încerca să-i ajute pe acești tineri care trăiau pe stradă, au venit doi polițiști în civil care au început să strige la asistentul social că e rușinos ce face, că e jenant să se ocupe de toți boschetarii și de toți infractorii din județ, că numai din cauza lor toți boschetarii din județul Satu Mare vin în oraș și numai din cauza lor au ei, polițiștii, probleme cu infracțiunea. Am stat de vorbă cu băieții și ne-au povestit cum îi bat, cum vin noaptea polițiștii peste ei fără să se prezinte, fără să le arate vreo legitimație, cum jandarmii îi urcă în dubă și îi duc la marginea orașului ca să curețe centrul de boschetari, cum prostituatele sînt întinse pe jos și călcate în picioare. Erau mulți polițiști care făceau asta, dar noi nu am reușit să aflăm decît numele unuia singur. Am mers să facem un interviu cu el și ne-am dat seama, din modul în care vorbea, că nu-i considera oameni. Am scris lucrurile acestea. Fotografiile lui Cosmin arată locul în care trăiesc, felul în care trăiesc. Cred că-i destul de șocant să-i vezi pe oamenii aceia în barăci, în frig, sub podul de cale ferată unde trăiesc. Și apoi ne-am întors și i-am întrebat despre poliție și despre bătăi. Se opriseră abuzurile după ce a apărut acest material. Mai mult decît atît, unul dintre băieți, care era adesea chemat la poliție și bătut, ne-a povestit că l-au dus la poliție, unde se aștepta să fie bătut, dar, în schimb, cînd a ajuns la secție, l-au servit cu bomboane.

bumbut2 jpg jpeg

O altă poveste a fost în Tîrgu Neamţ, unde, la Fundaţia Speranţa, care se ocupă de adulţii cu dizabilităţi, am făcut un interviu cu o femeie de 45 de ani care avea distrofie musculară progresivă. Boala ei presupune că muşchii i se atrofiază încet, pînă cînd va muri. Femeia era în cărucior rulant şi mai putea să-şi mişte doar un deget. Iar ea nu văzuse niciodată marea şi-şi dorea foarte tare să călătorească. Nu văzuse marea nu pentru că nu şi-ar permite din punct de vedere financiar, ci pentru că infrastructura din România nu-i poate permite familiei ei s-o ducă la mare cu căruciorul rulant. Pentru că erau doi fraţi care aveau distrofie musculară, trebuia ca familia să-i ducă pe amîndoi, să-i urce în tren, erau bagaje, părinţii erau în vîrstă, trebuia ca ei să-i ducă pe plajă, la hotel, şi era foarte greu să facă toate astea. Şi am fost atît de impresionaţi de povestea ei, încît le-am spus-o celor de la ONG şi, în aceeaşi vară, au dus-o pe Marinela la mare. Asistentul social a intrat cu ea în braţe în apă şi Marinela a văzut prima oară marea la 45 de ani.

M.M.: Cosmin Bumbuţ, se zice că o fotografie spune mai mult decît o mie de cuvinte, se zice, de asemenea, că fotografia nu minte, dar în acelaşi timp fotografia înseamnă şi decupaj. Cum faci cu subiectele sensibile sau cu acele decupaje riscante pe care vrei să le arăţi?

C.B.: Tot datorită acestei libertăţi, care ne permite să stăm oricît într-un loc, ajungem să ne împrietenim cu subiecţii noştri şi-atunci îmi dau seama dintr-o privire dacă e deranjant sau nu ce vreau să fotografiez. Şi de multe ori am ajuns atît de aproape de ei, ştiam că am dreptul să fotografiez. Apoi, există o graniţă între ce vrei să faci şi ce vrei să arăţi. Am multe fotografii pe care le-am făcut pentru că am putut, dar am mai multe fotografii pe care nu le-am arătat, pentru că mi-am dat seama că publicul ar înţelege greşit ceea ce fac.

M.M.: Cum ar trebui să înţelegem aceste fotografii, cum ar trebui să le privim, ca pe un adevăr obiectiv sau ca pe un adevăr al tău, al celui care descoperă acele momente?

C.B.: Nu, nu mă gîndesc că ar trebui să fie neapărat un adevăr obiectiv, pentru că fotografia în sine nu-i obiectivă, n a fost niciodată. Tot ce fac eu e foarte subiectiv, e un subiectiv al locului și al momentului. Și e interpretarea mea. Ajung să simpatizez cu subiecții mei și să nu fac niște fotografii care să-i arate într-un mod degradant.

A.G.: Dar cum vă primesc oamenii despre care vreți să scrieți? Ce le spuneți prima dată cînd vă întîlniți cu ei și cum îi convingeți să vă spună poveștile lor?

E.S.: Ne-a fost foarte greu la început, cînd ne prezentam ca jurnaliști, pentru că în România meseria de jurnalist e atît de terfelită, încît oamenii se temeau. „A, sînteți de la PRO TV!“ Nu fac deosebirea între un aparat foto și unul de filmat. Dar faptul că noi avem atît de mult timp și locuim într-o autorulotă ne permite ca în prima zi în care ajungem într-o comunitate să nu facem nici un interviu sau Cosmin să nu facă nici o fotografie. Prima zi e pentru a face cunoștință. Noi le spunem întotdeauna oamenilor foarte clar cine sîntem, care sînt consecințele faptului că vor discuta cu noi, unde va apărea materialul. E foarte important să știe asta. Mulți dintre cei cu care am discutat în zone de sărăcie sînt analfabeți. E acel analfabetism pe care mi-e foarte greu să i-l descriu cuiva din București. E un analfabetism care nu înseamnă doar că nu știi să scrii și să citești. E un analfabetism care înseamnă că nu știi în ce an ești, nu știi vîrstele copiilor tăi, nu știi că România e o țară, nu știi că există Europa, nu știi că există orașe, nu știi că există țări lîngă România care poartă un anumit nume, nu știi să citești ceasul, nu știi zilele săptămînii. Or, atunci cînd discutam cu oameni care aveau acest gen de analfabetism, trebuia să vorbim pe înțelesul lor. Și le explicam: sîntem aici ca să spunem adevărul, să spunem povestea voastră și să vă înțelegem.

A.G.: Cum ați ajuns să faceți primul film documentar, cel despre căldărarii din Corcova?

C.B.: Noi am făcut un material, text și foto, pentru teleleu.eu legat de căldărarii din Corcova și la un moment dat a apărut oportunitatea unei burse oferite de Decît o revistă. Ne-am dat seama, în timp ce ne documentam pentru materialul respectiv, că Geo, subiectul nostru, care avea atunci 24-25 de ani, e cam ultima generație de romi căldărari care-și mai practică meseria. Totul se pierde pentru că și-au dat seama că nu mai există cerere pentru cazanele, oalele, ibricele, tigăile pe care le fac ei în satele din jur. Și-atunci Geo a încercat să facă rost de bani din altă parte și a plecat din țară, să strîngă fier vechi în Franța sau să culeagă mere și pere în Belgia. Și noi am prins, din întîmplare, plecarea lui Geo din țară. Și atunci ne am dat seama că viitorul unei meserii, viitorul romilor căldărari e în pericol, se duce, se pierde. Și am aplicat cu acest subiect la bursa Decît o revistă, bursă pe care am cîștigat-o, cu ideea că o să facem un filmuleț între cinci și zece minute. Nu ne propuseserăm mai mult pentru că nu știam dacă sîntem în stare și nici nu voiam mai mult. Numai că în momentul în care ne-am apucat de filmuleț și-am început să ne documentăm și să filmăm și să stăm acolo multe zile, ne-am dat seama că subiectul e atît de vast și povestea are atît de multe ramificații, încît nu sînt suficiente zece minute ca să acoperim tot ce voiam să spunem. Și s-au ivit noi și noi povești și ne-am zis că e păcat să-l terminăm în zece minute. Și am mers, am venit, am mers, am venit, cum am spus, adunate au fost vreo șase luni, pînă cînd am crezut noi că am epuizat subiectul. După ce am terminat un prim montaj al filmului, finalul a fost, iarăși, pură întîmplare. Ne-am dus de un Paște din nou la Corcova, doar să sărbătorim Paștele împreună cu ei. După Paște, Geo ne-a anunțat că urmează să plece în Belgia. Și atunci am zis uite, ăsta ar trebui să fie finalul filmului. Așa am ajuns să facem documentarul.

M.M.: Filmul e un mediu de lucru nou, pentru amîndoi, dar mai ales pentru Elena Stancu. Cum v-ați adaptat la această nouă metodă de lucru?

C.B.: Pentru mine nu e chiar un mediu de lucru nou. Eu am terminat Facultatea de Film, secția imagine, doar că nu am practicat niciodată meseria asta. Atunci cînd am terminat facultatea, am vrut să mă fac fotograf. Aveam deci unele deprinderi și știam cu ce se mănîncă filmul. Dar nu știam să montez. Tot ce ține de montaj am învățat din tutoriale de pe Internet.

E.S.: În timpul în care am lucrat la documentar, nu ne-am gîndit că facem un film. Ne-am gîndit doar că avem atît de multă informație, că avem atît de multe povești, încît trebuie cumva să le asamblăm și să le spunem pe toate. Aveam atît de multă informație, încît chiar am fost nevoiți să renunțăm la unele personaje. Noi am făcut totul singuri. Și am început să ne dăm seama cît de haiduci sîntem abia atunci cînd am mers la festivaluri și am văzut că oamenii care fac film aveau producători, aveau distribuitori, filmele aveau bugete care pot ajunge și la sute de mii de euro. Noi am făcut acest film cu un buget de 1200 de euro. Sîntem mîndri de filmul ăsta pentru că ne am arătat nouă că doi oameni, unul jurnalist și altul fotograf, pot face un film care e selectat în festivaluri și a luat premii, alături de filme cu o echipă întreagă și cu bugete mari.

A.G.: Care este publicul vostru? Cum îi atrageți pe cititori?

E.S.: Ne-am dat seama că publicul nostru sînt acei oameni care vor să afle mai mult despre cei din afara bulei lor. Sînt diverși. Noi ne cunoaștem publicul pentru că-i cunoaștem pe abonații noștri la vederi și cumva, cînd vorbesc despre public, mă raportez la ei. Sînt oameni care lucrează în publicitate, sînt oameni care lucrează în afara țării, sînt scriitori, sînt ingineri, sînt IT-iști. Dacă ar fi să le găsesc o trăsătură comună, sînt acei oameni cărora le pasă și care pot empatiza cu poveștile pe care noi le spunem.

A.G.: Dar nu v-ați propus să atrageți public și din rîndurile celor care nu sînt interesați sau sînt plini de prejudecăți și stereotipuri?

E.S.: Tocmai pentru asta încercăm întotdeauna să spunem poveștile pe înțelesul tuturor. Recent am povestit pe Facebook despre una dintre femeile care trăiesc pe stradă, din prostituție, pentru că atunci cînd trăiești pe stradă și nu ai școală, nu ai prea multe opțiuni ca să faci rost de niște bani ca să mănînci, ca să poți trăi pînă mîine. Și am povestit despre cel de-al patrulea copil pe care femeia asta l-a născut, copil care a ajuns în grija statului. Am făcut un calcul atunci că pentru stat costă o sută și ceva de mii de euro ca să plătească salariul și norma de hrană pentru un copil aflat în grija unui asistent maternal, pînă la maturitate. Și totul se înmulțește cu patru. A reieșit că ar fi mult mai ieftin dacă am ajuta-o pe Florentina să-și crească singură acești patru copii, să-și găsească de lucru, să se descurce. Ne-am pomenit cu niște comentarii pline de ură. Și mi-am dat seama că nu are rost să mă cert cu acei oameni. Am scris pe Facebook încă o postare în care explicam de ce femeia nu poate să iasă singură din acest cerc al sărăciei. Nu a mers la școală pentru că nici părinții ei nu au mers la școală, nu are serviciu pentru că nu are casă, se prostituează pentru că nu are altă opțiune și trebuie să manînce din ceva, face copii pentru că nu a plătit nimeni s-o ajute să-și pună un sterilet, nu poate lua anticoncepționale pentru că atunci cînd nu știi zilele săptămînii e greu de crezut că poți lua o pastilă în fiecare zi la aceeași oră. Și mi-am dat seama că acest gen de a vorbi cu oamenii îi ajută să înțeleagă.

au consemnat Matei MARTIN și Adela GRECEANU

afis conferintele dilema iasi 6-8 octombrie 2022
Conferințele Dilema veche la Iași. Despre Război și pace 6-8 octombrie 2022, Sala Henri Coandă a Palatului Culturii
Între 6 și 8 octombrie, de joi pînă sîmbătă, Conferințele Dilema veche ajung pentru prima dată la Iași. E o ediție la care conferențiarii invitați vor aborda o temă foarte actuală: „Război și pace”.
963 16 Pdac Romila jpg
Hibridizări
Aplicate preponderent pe Craii de Curtea-Veche, „investigațiile” lui Ion Vianu sfîrșesc prin a da un portret de adîncime al lui Mateiu Caragiale.
p 17 2 jpg
Melancolie pariziană
Ambreiajul ficțiunilor lui Hers este doliul: moartea unui apropiat (în magnificul Ce sentiment de l’été și Amanda), ruptura amoroasă și adolescența (care tot un fel de doliu – al absenței grijilor – se cheamă că e) în Les Passagers de la nuit.
963 17 Breazu jpg
Vremea schimbării
Dezbrăcat de pompa, efervescența și galvanitatea primelor opere discografice ale The Mars Volta, noul album poate fi o ecuație cu prea multe necunoscute pentru vechii fani, dar are caracter și culoare.
Ultimul interviu jpg
Ultimul interviu (roman) - Eshkol Nevo
„Eshkol Nevo scrie cu talent, cu umor și cu inteligență… Prietenie, invidie, iubire, nefericire, puterea de a merge mai departe – nimic nu-i scapă.“
962 16 coperta BAS1 jpg
De la mistic la psihedelic
Viciu ascuns pastișează delicios genul noir, oferind un personaj central care rulează printre tripuri și realități halucinante, în încercarea de a dezlega enigma dispariției amantului căsătorit al unei foste iubite.
p 17 jpg
Frustrare
Om cîine arată din capul locului ca un film ajuns într-o gară din care trenul (succesului de public, al aprecierii critice, dar mai ales al originalității pur și simplu) a plecat de mult.
962 17 Biro cover01 jpg
Estetici synth
Am crescut cu minciuna persistentă că ultimele inovații muzicale s-ar fi realizat în anii ’70.
p 21 coperta jpg
O poveste din Nord, cu voluptate și multă tristețe...
Publicat în cursul acestei veri la Editura Polirom, ultimul roman tradus al lui Stefánsson este, cu siguranță, o piesă importantă în portofoliul colecției de literatură străină al Poliromului.
p 23 jpg
O arhitectură de excepție și o propunere: expoziția permanentă ”Brâncuși în lume”
Cu cîteva zile înainte de inaugurarea acestui Centru, programată pentru 15 septembrie 2022, am organizat o discuție care a pornit de la arhitectura edificiului și a ajuns, firesc cumva, la modul în care, pe de o parte, cultura română de azi îl metabolizează pe Brâncuși.
The John Madejski Garden at the V&A (c) Victoria and Albert Museum, London (1) jpg
Opere de artă rare din patrimoniul Marii Britanii vor fi expuse în această toamnă în București, la Art Safari
81 de opere extrem de valoroase semnate de John Constable (1776-1837), dar și de Rembrandt, Albrecht Dürer, Claude Lorrain și alte nume mari din colecția muzeului londonez sînt împrumutate către Art Safari
p 17 1 jpg jpg
Scandalizare
Ce s-ar fi schimbat în Balaur dacă relația fizică de intimitate ar fi avut loc nu între elev (Sergiu Smerea) și profesoara de religie, ci între elev și profesoara de limba engleză, de pildă? Nu prea multe.
961 17 Breazu jpg
Prezentul ca o buclă temporară într-un cîntec pop retro
Reset, albumul creat de Panda Bear și Sonic Boom, a fost lansat pe 12 august de casa de discuri britanică Domino.
copertă Pozitia a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine jpg
Cătălin Mihuleac - Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine
Care va să zică, pentru a pluti ca o lebădă în apele noilor timpuri, omul înțelept are nevoie de un patriotism bicefal, care să se adreseze atât României, cât și Uniunii Sovietice!
960 15 Banu jpg
Cu sau fără de cale
Colecționarul se încrede în ce e unitar, amatorul în ce e disparat. Primul în calea bine trasată, pe care celălalt o refuză, preferînd să avanseze imprevizibil. Două posturi contrarii.
960 17 afis jpg
Un spectacol ubicuu
Actorii sînt ghizi printre povești în care protagoniști sînt șapte adolescenți care participă virtual la spectacol.
p 21 Amintire de calatorie, 1957 jpg
Victor Brauner, Robert Rius și „arta universală“
Poetul Robert Rius, pe care Victor Brauner îl vizitează la Perpignan în anul 1940, este unul dintre cei pasionați de scrierile misticului catalan Ramon Llull, al cărui nume figurează în lista „străbunilor suprarealismului“ redactată de Breton odată cu publicarea primului manifest suprarealist
Cj fb post 2000x1500 info afis jpg
Conferințele Dilema veche la UBB. Despre Bogați și săraci 14-16 septembrie, Sala Jean Monet a Facultății de Studii Europene
O ediție specială a Conferințelor ”Dilema veche” în care am invitat cele mai competente voci din disciplinele care, în opinia noastră, sînt obligatoriu de convocat dacă vrem să înțelegem cu adevărat chestiunea complicată și nevindecabilă a rupturii dintre bogați și săraci.
959 16jos Iamandi jpeg
România și meritocrația
Cum s-a raportat spațiul românesc la toate aceste sinuozități? Normal, lui Wooldridge nu i-a trecut prin cap o asemenea întrebare, dar cred că un răspuns destul de potrivit ar fi „cu multă detașare”.
p 17 jpg
Canadian Beauty
Dintre subgenurile născute în epoca post-#metoo și influențate decisiv de aceasta, satira corozivă, cu trăsături îngroșate pînă la caricatură, are astăzi vînt din pupă.
959 17 Biro jpg
Reformări
Tears for Fears, celebri pentru răsunătorul succes „Shout” al epocii Thatcher, dar și pentru chica optzecistă pe care o promovau la vremea respectivă, ar părea că se relansează a doua oară după 18 ani de absență, însă reformarea propriu-zisă a avut loc cu ocazia albumului precedent, din 2004.
event seara de film 28 August Bucuresti 02 jpg
ZILELE SOFIA NĂDEJDE 2022 - SCURTMETRAJE REALIZATE DE FEMEI Proiecție la București – 28 august ora 19.00 MNLR
Duminică, 28 august, în cadrul evenimentului Zilele Sofia Nădejde – ediția a V-a, în Sala Iosif Naghiu a MNLR (Calea Griviței 64), va avea loc o proiecție de scurtmetraje românești regizate de femei.
958 16 Avanpremiera jpg
Librarul din Florența
Vespasiano n-a făcut el toate cele 200 de manuscrise pentru biblioteca abației din Fiesole, așa cum avea să susțină. Cosimo a cumpărat 20 dintre ele printr-un alt librar florentin, Zanobi di Mariano.
p 17 jpg
O dispariție
Însă această fetiță nu reprezintă, în film, doar tropul copilașului gingaș care e de ajuns să respire pentru a emoționa durabil.

Adevarul.ro

Mireasa FOTO Shutterstock jpg
Valul de scumpiri a crescut darul de nuntă. Cât trebuie să pună în plic invitații pentru miri
După explozia prețurilor, organizarea unei nunţi costă anul acesta cu cel puţin 20% mai mult. Cel mai ieftin meniu se apropie de 100 de euro. Scumpirile sunt resimţite şi de invitaţi.
Drona Mohajer 6 FOTO Ministerul iranan al Apărării jpg
Dronele iraniene, o amenințare serioasă pentru spațiul aerian al Ucrainei. Rușii au întețit atacurile asupra Odesei
Introduse recent pe frontul din Ucraina, dronele iraniene reprezintă o amenințare serioasă pentru apărarea aeriană ucraineană, spun soldații ucraineni aflați pe front, relatează Politico.
Dmitri Medvedev FOTO AFP
Medvedev, o nouă avertizare furioasă: Amenințarea nucleară „nu e o cacealma”
Fostul preşedinte rus Dmitri Medvedev a afirmat marţi că Rusia are dreptul de a se apăra cu arme nucleare dacă este împinsă dincolo de limitele sale şi a precizat că aceasta „cu siguranţă nu este o cacealma”, transmite Reuters.

HIstoria.ro

image
Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?
O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.