Eveniment Humanitas: „Animalele care ne fac oameni“, o nouă carte de Cătălin Pavel

Marți, 15 iunie, ora 19:30, vă invităm la lansarea online a volumului Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie de Cătălin Pavel, autorul bestseller-ului Arheologia iubirii. La eveniment vor participa, alături de Cătălin Pavel, Cristina Bogdan și Tatiana Niculescu.

„Scopul ultim al acestei investigații arheozoologice este să demonstreze că animalele alcătuiesc primul și cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric și antic. Afecțiunea lui pentru cîini, pisici și cai este discutată în detaliu, dar nicidecum exclusiv, deoarece, alături de ele, mai toate sălbăticiunile au fost un catalizator al dezvoltării cognitive, emoționale și sociale a lui homo sapiens.

Portretele arheologice ale acestor vietăți din trecut sînt sintetizate din descoperirile a mii de săpături, de la reprezentările de delfini și urși în chihlimbar, marmură sau teracotă la aripile de gaiță și mandibulele de arici depuse în mormintele celor vechi, de la incubatorul de ouă de crocodil din Egiptul antic la oasele de leu și cămilă găsite în România, de la mozaicul ce cuprinde singurul nume de pisică rămas din Antichitatea romană la cimitirul de cîini de la Așkelon. Iar pentru că între om și sălbăticiune nu există, de fapt, o falie de tip cultură vs natură, aceste portrete, oricît de tangibile, sînt ale animalelor nu ca resursă fizică, ci ca resursă spirituală.“

(Cătălin Pavel)

Cartea este disponibilă în librării și online și pe site-ul LibHumanitas.ro. Evenimentul va fi difuzat live pe pagina de Facebook a Editurii Humanitas și pe Humanitas YouTube. Înregistrarea audio va fi ulterior disponibilă pe Humanitas Soundcloud, Spotify, Deezer, Apple și Google.

Citiți aici cîteva pagini.

Cătălin PAVEL (n. 1976) este arheolog, lector universitar și scriitor. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Troia și Gordion). Burse doctorale și postdoctorale la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Universitatea din Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim și Colegiul Noua Europă din București. Volume academice: Describing and Interpreting the Past (Editura Universității din Bucureşti, 2010) și Dicţionar de mitologie grecoromană (coautor, Corint, 2011). Volume de poezie: Altera pars (A.T.U., 2013, Premiul „Mircea Ivănescu“/Artgothica), Tulburarea la ființele vii (Limes, 2014), Doi oameni într-o poză (Limes, 2015), Adagietto (FrACTalia, 2016), Carnetul lui Villard (Vinea, 2021). Romane: Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas, 2010, trad. fr. La septième partie du monde, Non Lieu, Paris, 2017), Nici o clipă Portasar (Cartea Românească, 2015), Trecerea (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iași“, nominalizat la Premiile USR) și Chihlimbar, Polirom, 2017 (Premiul USR, filiala Constanța). A publicat 250 de articole de popularizare a arheologiei în Dilema veche și, din 2020, ține rubrica săptămînală „Cîteva pînze sus“ în Suplimentul de cultură. Cele mai recente volume de specialitate sînt Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, nominalizat la Premiile „Observator cultural“) și Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021).

***

Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie (fragment)

Cîteva cuvinte din bătrîni și despre păsările exotice. O să mă opresc acum la struți și apoi la papagali, păsări pe care le recunoaștem toți, din păcate, mai bine decît pe graurul și grangurul de la noi, două păsări cu nume asemănătoare, dar cum nu se poate mai diferite la culoare.

Pausanias amintește, în secolul 2 p.Chr., o statuetă de bronz ce înfățișa o femeie călărind un struț. Desigur, nu orice femeie, ci pe Arsinoe, soția lui Ptolemeu Filadelful, regină în Egipt cu patru secole mai înainte. Dacă s-ar fi păstrat această statuie pînă azi, cu siguranță cu ea aș fi început orice survey al struților în arta antică. Așa, trebuie să coborîm pînă la însuși Tutankhamon, în mormîntul căruia a fost găsit și un evantai din pene de struț prinse într-un manșon de lemn semicircular de aproape un metru, îmbrăcat în aur (secolul 14 a.Chr.). Din pene n-a mai rămas decît tija lor strînsă în manșon (calamus-ul). Decorația îl arată pe faraon în carul său, săgetînd doi struți către care se repede și ogarul lui. Culmea e că, deși Tutankhamon e în carul său tras de doi cai, pe jos îl urmează un slujitor (reprezentat ca hieroglifa ankh, „viață“, cu mînuțe) ducînd imensul evantai vertical din pene de struț – și acesta decorat, dar geometric (iar nu cu faraonul vînînd struți, răcorit cu un evantai decorat cu o scenă cu faraonul vînînd struți etc. etc.). Pe fața cealaltă a evantaiului, aflat azi la Cairo, faraonul adolescent se întoarce din expediție, tot în car, dar cu penele de struț la subsuoară, cu o indicibilă mîndrie pe chip.

Epoca romană a produs, special pentru tema noastră, cîteva mozaicuri grozave. Într-unul din ele, fragmentar, din Le Kef, azi la Bardo (secolul 3 p.Chr.), apar vreo douăzeci de struți. Dacă interpretarea scenei ca fiind legată de venationes este corectă, atunci cîinii pe care îi vedem gata să fie asmuțiți asupra lor vor provoca un măcel sub ochii spectatorilor din amfiteatru. În alt mozaic, din biserica profetului Moise din Nebo-Siyagha (în Iordania; 531 p.Chr.), vedem un bărbat de culoare ducînd un struț în lesă. Stilul și culorile reprezentării sînt foarte calde, asemănătoare celor ale mozaicului contemporan de la Kissufim, pomenit în capitolul despre urși. Alături de african (unii îl interpretează ca persan) și struț, vedem încă un bărbat, cu bonetă frigiană, care ține frîul unei zebre și pe cel al unui dromader cu blană de leopard, desigur o tandră încercare de a reprezenta o girafă. În cele două registre superioare au loc lupte cu un leu, o leoaică și un urs, în primul dintre cazuri aparent pentru a salva un zebu. Toate aceste lighioane asociate cu spectacolele publice par puțin nelalocul lor în sacristia unei biserici (de altfel după cam 50 de ani un mozaic geometric a fost instalat deasupra), deși cei doi bărbați de jos puteau eventual aminti de figurile magilor. În ce-l privește pe struț, oul acestuia devine o prezență frecventă în bisericile din Egiptul coptic, ca simbol al nașterii și învierii lui Cristos; de acolo, ideea se răspîndește în tot imperiul creștinat. Acest ou, de altfel, e ceea ce mă interesează cel mai mult aici. Informațiile arheozoologice despre struți nu ne vor veni, bineînțeles, de prin Scandinavia, ci tot din Egipt. Încep cu o descoperire veche, făcută la sfîrșitul secolului 19 de Flinders Petrie (arheologul pe calapodul căruia e construit Indiana Jones în Raiders of the Lost Ark). El a găsit, în săpăturile de la Naqada, într-un mormînt neolitic, un schelet al cărui cap fusese înlocuit cu un ou de struț decorat. Ideea asta care, cînd stai să te gîndești, pare atît de firească i-a nedumerit pe arheologi, care s-au apucat, după obiceiul lor sîcîitor, să caute explicații. Punctul zero al procesului explicației arheologice este o bună înțelegere a contextului și a posibilelor analogii, căutate reflex, pentru că pe de-o parte e firesc să vrei să te bazezi pe o jurisprudență științifică existentă, iar pe de altă parte pentru că poate altundeva s-a făcut o descoperire comparabilă, dar cu conservare mai bună. Vreau să spun că, dacă, să zicem, o înghețată îmi explodează în față, prima întrebare pe care mi-o pun este: s-au mai raportat cazuri de înghețată care a explodat în fața unui arheolog? În alte morminte de la Naqada mai apar, într-adevăr, ouă de struț, deși cele decorate sînt rare. Prezența acolo și a unor ouă din lut (17x13 cm), care le imită, cu un buget de austeritate, pe cele de struț, dovedește cît de importante erau cele reale.

Se cunoaște chiar un mormînt care cuprindea șase modele de ouă de struț și, lucru interesant, pe ele era marcată pînă și găurica prin care un ou adevărat ar fi fost golit înainte de depunere. De curînd, la Hierakonpolis, unde se știe că marile păsări erau și înmormîntate, arheologii au găsit într-un cimitir predinastic un grup de 22 de ouă de struț. Una peste alta, poziția acestor obiecte în universul funerar egiptean e foarte bine marcată. Nu știu dacă există o explicație absolut convingătoare pentru înlocuirea capului cu un ou – bănuiesc că defunctul a fost astfel dezmembrat ritual, ca Osiris, și capul înlocuit cu un simbol al renașterii. […]

În Antichitate, asemenea ouă de struț circulă și în Mediterana, exportate de pildă de fenicieni, care uneori le transformau în mici vase cochete. Rolul lor rămîne în general funerar, cum se vede din prezența lor în mormintele fenicienilor din Cartagina, dar și ale celor care trecuseră marea în Spania sau Sardinia. Un asemenea ou fenician a fost descoperit într-un mormînt etrusc de la Vulci (secolul 7 a.Chr., azi la British Museum). Obiectul e pictat, dar prezintă și o decorație incizată (permisă de grosimea cojii – 3,5 mm). Motivele nu sînt orientale, ci adaptate la universul clientului, așa că pe oul de la Vulci vedem o falangă de hopliți. Pare un cîntecel avangardist pentru copii: văd cinci hopliți pe-un ou de struț… văd șase hopliți…