Eugène Ionesco şi Alphonse Dupront: dialog epistolar
Aflat în voiaj la Spoleto, Eugène Ionesco n-a putut asista la festivitatea de la Sorbona, din 3 iulie 1984, cînd Alphonse Dupront evoca numele său şi pe al lui Cioran, mîndrindu-se că a contribuit la instalarea lor în Franţa. Dar, în ciuda acestei absenţe, relaţiile lui cu fostul director al Institutului Francez au fost la fel de strînse ca şi în cazul compatriotului său. Ambii au reţinut atenţia istoricului în devenire prin calităţile lor intelectuale excepţionale, oglindite în primele lor publicaţii care i au făcut deja cunoscuţi în cultura română. Eugène Ionesco i-a dăruit cu întîrziere un exemplar din cartea sa Nu, publicată în 1934, care provocase la apariţie vîlva ştiută în viaţa literară din România: abia în octombrie 1938, el îi va scrie o măgulitoare dedicaţie, salutînd în Dupront un „ambasador al culturii şi spiritului francez, deci al Culturii şi Spiritului“. Este anul în care el obţinea mult rîvnita bursă pentru a studia în Franţa, unde, odată ajuns, îi împărtăşea protectorului său impresiile noii sale experienţe, cum o arată două din scrisorile sale ine-dite din această perioadă. Pe 6 decembrie 1938, el exprima legătura definitivă pe care o trăia atunci între „modestul [său] destin individual“ şi „destinul spiritual (şi politic!) al Franţei“: aici, scria el cu entuziasm, „se află sarea pămîntului, Spiritul, lumina, înconjurată, din păcate, de tenebre“ şi se întreba, îngrijorat de expansiunea Germaniei hitleriste, dacă, în confruntarea ce se anunţa, „Spiritul se va dovedi învingător“. Din păcate, situaţia avea să se agraveze şi mai mult, conducîndu-l în cele din urmă să caute refugiul în textele literare, după cum i se destăinuie lui Dupront pe 23 martie 1940. Refugiu relativ fiindcă, constată el în acelaşi mesaj, fantomele hitlerismului sfîrşesc prin a-l marca pînă şi în percepţia textelor lui Rimbaud.
Pentru viitorul dramaturg, ceea ce contează cel mai mult este însă posibilitatea pe care i-o oferă Parisul de a se găsi „pe una din marile scene ale lumii în momentul în care se petrec atîtea lucruri. Şi mă găsesc chiar pe scenă, nu în sală; nu sînt spectator, joc chiar eu drama, chiar dacă pierdut printre mulţimea de figuranţi“. Deosebire radicală faţă de Cioran, care căuta să se distanţeze de actualitatea istorică!
Ionesco se remarcă şi prin interesul său de a cultiva legăturile cu intelectualii de prestigiu. Graţie recomandării iniţiale a lui Dupront, el se apropie de redactorii şi colaboratorii revistei Esprit şi, în cele din urmă, de mentorul ei, Emmanuel Mounier: „Redactorul – şi se pare că toată redacţia revistei Esprit – are o încredere şi o forţă de luptă care mă vor cuceri, sper aceasta cu disperare. Este poate unica mea şansă“ – după cum îi scrie el lui Dupront în aceeaşi epistolă din 6 decembrie 1938.
Cei doi români de la Paris se deosebesc şi în ceea ce priveşte împlinirea datoriilor academice impuse de obţinerea bursei. Spre deosebire de Cioran, extrem de discret pe această temă, Ionesco nu uită să-l asigure pe Dupront de dorinţa de a i trimite raportul său de activitate, salvînd în felul acesta cel puţin aparenţele unui bursier aflat la datorie: „Îngrămădesc fişe – îi scrie el pe 23 martie 1940 – şi, pe măsură ce avansez, am impresia că am mai mult de făcut“, aluzie desigur la necesitatea prelungirii sejurului său de studii.
Între iunie 1940 şi iunie 1942, el va trăi însă coşmarul reîntoarcerii în România – altă deosebire esenţială faţă de Cioran, rămas în Franţa, în ciuda unei scurte reveniri în ţară între sfîrşitul lui 1940 şi începutul anului 1941. În momentul ocupării Franţei şi al instalării regimului pétainist, Ionesco se găseşte la Bucureşti, de unde îşi exprimă însă, ca şi Mihail Sebastian, solidaritatea cu poporul francez, cum ţine să-i arate directorului Institutului Francez în scrisoarea sa din 23 iunie 1940: „N-aş putea să trăiesc într-o lume în care Franţa n-ar mai exista, într-un corp vid. Nu am decît o patrie, Franţa, fiindcă singura patrie este aceea a Spiritului“.
De aceea, chiar în condiţiile dramatice ale ocupării Franţei, singurul său ţel, disperat, avea să fie reîntoarcerea la Paris. Cu mult înainte de a transpare în cartea sa Prezent trecut, trecut prezent, această dorinţă arzătoare este motivul scrisorii adresate lui Alphonse Dupront pe 19 octombrie 1940 cu rugămintea de a-i înlesni „de urgenţă“ un certificat de bursier, unica posibilitate, preciza el, pentru a trece frontiera României în acel teribil an. Cererea a rămas fără rezultat. La data respectivă, directorul Institului Francez se afla la sfîrşitul misiunii, lipsit de posibilitatea de a exercita aceeaşi influenţă ca mai înainte, după cum s-a văzut şi în cazul lui Mihail Sebastian. Prin urmare, Eugène Ionesco va mai rămîne în România pînă în iunie 1942, cînd plecarea sa în Franţa se va face în condiţii oficiale: mai întîi ca ataşat de presă, apoi, ca secretar cultural pe lîngă Legaţia română de la Vichy, unde-şi va continua activitatea pînă la sfîrşitul anului 1947, în ciuda schimbărilor survenite în cele două ţări în 1944.
Dacă rolul lui Dupront a fost determinant doar în ceea ce priveşte obţinerea bursei în 1938, el s-a dovedit totuşi suficient de important pentru a inspira recunoştinţa lui Ionesco: „Mă gîndesc destul de des la dumneavoastră – îi scrie el pe 31 ianuarie 1947 – şi cu cîtă gratitudine fiindcă, incontestabil, vă datorez faptul de a mă găsi încă [subliniat de mine – S.L.] «aici» şi nu «acolo»“. Acest încă indică oare ajutorul lui Dupront şi în perioada în care Ionesco a revenit în Franţa după 1942 ?
Ca funcţionar al statului român, situaţia sa era desigur total diferită de aceea a lui Cioran, tracasat de lipsa resurselor financiare. Mai mult decît atît, el a păstrat bunele relaţii cu unii reprezentanţi importanţi ai vieţii politice şi intelectuale româneşti şi a putut chiar avansa în funcţia sa pînă la a fi pe punctul de a obţine „o situaţie oficială şi diplomatică“ (scrisoarea din 31 ianuarie 1947), dacă n-ar fi survenit scandalul provocat în România de articolul său incendiar din Viaţa Românească, în 1946.
În aceste condiţii, cultivarea de către Eugène Ionesco a prieteniei cu fostul director al Institutului Francez, devenit conferenţiar la Universitatea de la Montpellier, nu răspundea aceloraşi nevoi ca acelea ale lui Cioran sau ale lui Mircea Eliade, preocupaţi în aceeaşi perioadă de obţinerea unor mijloace de existenţă. Ea era hrănită în schimb de natura misiunii secretarului cultural al Legaţiei române, o misiune ale cărei resorturi Alphonse Dupront le cunoaştea prea bine din propria experienţă. Fostul ambasador al culturii franceze în România, cum îl recunoscuse Eugène Ionesco în dedicaţia sa din 1938, se întîlnea astfel cu tînărul agent român, chemat să difuzeze în acel moment cultura ţării sale în Franţa. Explorările arhivistice întreprinse recent de Ana-Maria Stan şi de Julia Elsku arată cîteva direcţii importante ale activităţii sale. Într-un raport adresat autorităţilor de la Bucureşti, în care el pledează pentru necesitatea de a se face apel la „buni cunoscători ai României“, capabili să contribuie la răspîndirea imaginii ţării sale în Franţa, Dupront este inevitabil citat, alături de Paul Morand, Lucien Romier, Paul Henry, Emmanuel de Martonne. Într-adevăr, profesorul de la Montpellier, ataşat României, i-a oferit concursul în acest sens, indiferent de fluctuaţiile vieţii politice.
Numele său nu este menţionat în februarie 1943, data creării unui post de lector de limbă şi literatură română la Facultatea de Litere din Montepellier. În raportul trimis cu acest prilej la Bucureşti, Ionesco insista asupra rolului unor asemenea lectorate „în jurul cărora se pot crea cercuri de studii româneşti şi cicluri de conferinţe, biblioteci etc. ce nu ar mai avea aspectul unor acţiuni de «propagandă», cuvînt suspectat de francezi –, ci al unei cunoaşteri culturale obiective“. Cum să nu recunoaştem aici vederile lui Dupront care, într-o serie de articole apărute în revista L’Europe nouvelle, între 26 septembrie şi 21 noiembrie 1936, a criticat termenul agresiv de «propagandă», preferîndu-l pe acela de dialog, în spiritul libertăţii de afirmare a valorilor culturale?
Rolul lui Dupront este mai evident în pregătirea unui număr special al unei reviste despre care Ionesco îi cere lămuriri pe 23 ianuarie 1945: „Care este situaţia Pyrénées? Mai aveţi manuscrisul numărului franco-român?“. Este vorba de revista ce apărea la Toulouse, cu subtitlul Cahiers des Lettres et des Arts, care şi-a încetat apariţia în iunie 1944, fără a fi reuşit să publice numărul proiectat unde ar fi trebuit să colaboreaze Ionesco şi Dupront.
Întîlnirea în jurul unor asemenea proiecte de interes mai general putea să dea astfel noi aripi prieteniei dintre cei doi. Este ceea ce explică şi natura mai destinsă şi mai directă a comunicării dintre ei, Ionesco fiind singurul dintre protejaţii români ai lui Dupront care i se adresează cu formula „Monsieur et cher ami“. Acest semn de prietenie survine, din păcate, într-un nou moment delicat din viaţa viitorului dramaturg, cînd nesiguranţa propriei cariere îi îndreaptă din nou speranţele către profesorul de la Montpellier: „Sînt astăzi în măsură să pot cere, cu şanse de reuşită – aflăm din aceeaşi scrisoare din 31 ianuarie 1947 –, de a fi numit, de exemplu, lector de română la Facultatea de Litere din Montpellier. M aţi accepta printre dumneavoastră?“
Nu cunoaştem răspunsurile lui Dupront la toate misivele sale şi nici alte urme ale dialogului lor epistolar după această ultimă dată. Anul 1947 este ultimul an în care Ionesco mai beneficiază de un statut convenabil de existenţă, înainte ca ţara pe care o servea ca modest agent cultural să basculeze în era republicii populare şi ca el să se alăture celorlalţi intelectuali români, în căutarea unor surse de supravieţuire în capitala Franţei.
Ștefan Lemny este istoric. A publicat, printre altele: Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons
