Etica muncii la românii de azi

Plecată din România cu un an înainte de a-şi fi dat bacalaureatul, Monica Heintz a absolvit filozofia la Sorbona, s-a specializat apoi în antropologie socială la Oxford şi şi-a dat doctoratul la Cambridge. Acum este lector universitar de etnologie la Universitatea Paris X, Nanterre. S-a măritat în Franţa şi are patru copii. Scriu toate astea cu năduf, ca pe un denunţ public, dezvăluind una dintre numeroasele pierderi pricinuite României de guvernările de după 1989. Însă, asemeni multora dintre tinerii plecaţi, nici Monica Heintz nu şi-a luat lumea în cap definitiv. Felul ei de a se întoarce mi s-a părut o graţioasă "răzbunare": în perioada cînd a fost cercetătoare la Institutul german "Max Planck" a efectuat un an de teren în România, angajîndu-se cu acte în regulă şi muncind efectiv în trei unităţi cu profil şi statut reprezentativ pentru starea României în tranziţie. Rezultatul cercetării este cartea Etica muncii la românii de azi (Curtea Veche, 2005). Cartea a avut asupra mea efectul consolator al unui roman popular. Am parcurs-o cu sentimentul că Laleaua Neagră sau Cavalerul Pardaillan sau Contele de Monte Cristo au descins în România ca să-mi rezolve aşteptările, visele şi frustrările. Că unul dintre aceşti "cavaleri fără frică şi reproş" a dat năvală în citadela inexpugnabilă a birocraţiei româneşti ca să-i treacă prin tăişul sabiei pe atotputernicii funcţionari publici, să se lupte cu poliţia coruptă, cu vînzătorii acri şi chiulangiii joviali, cu şefii grobieni, cu infirmierele inumane şi hrăpăreţe şi cu politicienii cu două feţe, una întoarsă politically correct spre Uniunea Europeană, cealaltă, de vătaf sătul, către propriii alegători. Aparent candidă, Monica Heintz se strecoară cu discreţia şi abilitatea unui spion occidental în instituţiile şi întreprinderile noastre, în metehnele, ciubucăraia şi şmecheriile noastre, înregistrînd scene de viaţă din sistemul corupt, profund alienat şi alienant din "eterna şi fascinanta Românie". De aceea, în ciuda luminii crude ce ne scaldă chipurile urîţite de griji, de meschinărie şi lipsă de speranţă, în ciuda diagnosticului necruţător pus pe maladia noastră naţională pe care o identifică drept lipsă a respectului de sine, pasionanta ei carte este consolatoare şi reconfortantă, asemeni unui roman cu happy-end.