"Este o şansă pentru România faptul că are o familie regală"

- interviu cu Philippe DELORME -

Absolvent al Universităţii Sorbona şi coordonatorul revistei trimestriale Point de Vue Historique, istoricul Philippe Delorme a dedicat cîte un volum lui Ludovic al XVIII-lea, Mariei de Medici, Anei a Austriei şi multor altor membri ai dinastiilor regale europene. Volumul său Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase a fost recent lansat la Editura Humanitas.

Unde a început povestea de dragoste dintre dumneavoastră şi istorie? Şi cum s-a petrecut trecerea de la cercetătorul în istorie – cu toată rigoarea academică implicită – la jurnalistul profesionist?

Am descoperit această pasiune pentru istorie încă din copilărie. Am fost mereu curios să cunosc viaţa şi acţiunile trecute ale oamenilor. Împreună cu părinţii mei, vizitam adesea castelele, muzeele şi bisericile, în timpul vacanţei, şi îmi imaginam poveştile acelor locuri şi cum s-au desfăşurat evenimentele. Am avut de asemenea la şcoală un profesor de istorie foarte bun care mi-a deschis apetitul pentru această disciplină. Ca să nu vorbesc de romanele lui Alexandre Dumas, emisiunile de televiziune ale lui Alain Decaux sau de Regii blestemaţi de Maurice Druon, care m-au influenţat foarte mult. Am decis, în consecinţă, să urmez studiile universitare la Sorbona, pînă la masterat, şi intenţionez să termin programul, în curînd, cu o teză de doctorat. După aceste studii – deoarece nu eram interesat să predau – m-am îndreptat spre jurnalism. În acest domeniu am scris tot despre istorie şi cultură. De altfel, metodologia este aceeaşi: întretăieri de surse, neutralitate, respectul mărturiilor etc. Într-un fel, jurnalistul este istoricul actualităţii.

Dincolo de nenumăratele articole istorice, aţi scris peste treizeci de volume. Este grea munca pe care aţi depus-o pentru a reuni toate informaţiile şi a redacta cărţile care se presupune că trebuie să fie înţelese de un public larg?

Scrisul cărţilor de istorie cere foarte mult timp de cercetare în biblioteci şi în arhive, dacă dorim să realizăm o muncă serioasă, şi nu o compilaţie banală! Plecînd de la acest material brut, trebuie să-l „digerăm“ pentru a-l putea transmite publicului larg. Adică materialul finit trebuie să fie cît mai didactic cu putinţă. Nu trebuie să ne fie teamă să explicăm ceea ce ar putea părea evident pentru unii cititori mai „savanţi“. Trebuie să evităm să-l supunem pe cititor unui efort inutil, deoarece altminteri el va închide imediat cartea şi va adormi cu ea în braţe! Este important să-i dăm impresia că lectura este uşoară, şi acest lucru este posibil numai printr-o muncă asiduă asupra stilului.

Cartea Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase a fost tradusă în mai multe limbi...

Această carte a avut un succes enorm în Franţa. De aceea editura Pygmalion a propus-o şi unor edituri străine. A fost publicată în Croaţia, Cehia şi în Polonia. Urmează să apară şi în Albania, în Portugalia şi Muntenegru. De altfel, am mai avut şi alte volume traduse, iar Les Dynasties du Monde, urmează să apară în sîrbă şi în greacă.

De ce aţi ales acest subiect?

Sînt interesat în general de „marile destine“, de personalităţile flamboaiante, ieşite din comun. Este adesea vorba de regi, regine şi prinţese, însă mă interesează şi destinul exploratorilor sau al părinţilor spirituali. În ceea ce priveşte Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase, m-am aplecat asupra poveştilor femeilor care au îndrăznit să dea peste cap convenienţele morale şi sexuale, în societăţi în care acest gen de comportamente deviante erau în general rezervate bărbaţilor.

Aţi scris foarte mult despre regalitate, ce anume vă inspiră în acest subiect atît de vast?

Ceea ce mă fascinează la regalitate este noţiunea de tradiţie şi de continuitate. Regele sau regina constituie o za de legătură într-un lanţ dinastic foarte lung. Destinul lor se înscrie în această perioadă lungă de timp. Sînt suverani, dar în acelaşi timp viaţa lor nu le aparţine cu adevărat. Găsesc acest lucru fascinant. De exemplu, cînd l-am întîlnit pe Otto de Habsburg (recent decedat), am fost fascinat de acest om care, cînd era copil, se juca pe genunchii împăratului Franz-Joseph, care îl cunoscuse pe Puiul de Vultur (Aiglon), fiul lui Napoleon I. Atunci cînd îl vedeam pe acest arhiduce – sau cînd îl întîlneam pe contele Parisului, pretendentul la tronul Franţei –, priveam cum mai mult de un mileniu de Istorie, întruchipată într-o persoană vie, se desfăşura în faţa mea. Este fantastic!

Poveşti pitoreşti fără morală

În cercetările dvs., aţi avut ocazia să-i descoperiţi şi pe regii şi reginele din România? Consideraţi că povestea lor este diferită de cea a celorlalte dinastii?

Am avut privilegiul să-l întîlnesc pe Regele Mihai în Elveţia, acum douăzeci de ani, după dispariţia lui Ceauşescu. Tocmai se întorsese în România şi mai mult de un milion de români îl aclamaseră pe străzile Bucureştiului. În acel moment, mi-am zis că era nevoie doar de un gest pentru a reinstaura monarhia… Dinastia românească, provenită din Hohenzollern-Sigmaringen, este, bineînţeles diferită de Capetienii francezi. Este mult mai recentă – are de-abia un pic mai mult de un secol – şi este de origine germană, ca şi cea din Bulgaria sau din Grecia, care sînt vecine. Acestea fiind spuse, Regele Mihai, Regina Ana, fiica lor mai mare, principesa Margareta, şi nepotul lor, prinţul moştenitor Nicolae, sînt de-acum implicaţi în viaţa contemporană a României, unde au decis să locuiască după exil. Sînt convins că, într-un fel sau altul, îşi vor găsi un loc în această ţară în plină reconstrucţie. Aş mai adăuga că este o şansă pentru România faptul că are o familie regală care întreţine legături familiale apropiate cu ceilalţi suverani europeni din Marea Britanie şi Spania.

Au fost mulţi autori care au arătat şi comentat defectele şi păcatele acestor ilustre prinţese, probabil că este unul dintre motivele pentru care ele sînt cunoscute încă pînă în zilele noastre. De ce s-a evitat o posibilă reabilitare a acestora din perspectiva unui istoric şi scriitor modern?

Rolul unui istoric nu este de a judeca sau de a condamna moravurile „desfrînate“ ale acestor personaje din trecut! Trebuie să se mulţumească cu rolul de observator şi să se păzească de pericolul anacronismului, abţinîndu-se în a judeca comportamentele de ieri cu criteriile noastre de astăzi. Cu Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase, demersul meu a fost mai umil: am încercat să dau publicului să citească poveşti pitoreşti, colorate, fără să încerc să caut să pun în evidenţă posibilele „lecţii“ de morală. Cum spune Evanghelia: „Cel care niciodată n-a păcătuit să arunce prima piatra!“.

Aceste personaje se află la frontiera dintre istorie, mit şi legendă. Unde se află munca istoricului în raport cu aceste personaje, a căror istorie a fost perpetuată prin scrieri sau prin oralitate şi care a fost mai mult sau mai puţin modificată în funcţie de perioadă şi surse? Cum putem face diferenţa dintre mit şi realitate?

În unele cazuri, istoricul trebuie să mărturisească că nu ştie nimic sau că sursele sînt contestabile, chiar legendare. Numai prin compararea mărturiilor, poate totuşi să obţină, dacă nu certitudini, măcar probabilităţi destul de mari.
În ce măsură contează pentru cititorul de astăzi dacă este vorba despre un mit sau despre un adevăr istoric incontestabil? Ceea ce contează este mai ales să fii clar cu cititorul. Să îi spui „Ceea ce vă povestesc aici este o legendă“ sau „Nu sîntem siguri de istoricitatea acestei anecdote“. Apoi, nimic nu ne împiedică să o evocăm, chit că mai tîrziu există şanse să reabilităm adevărul dînd o versiune mai viabilă.

Ca să aprofundăm subiectul, să luăm drept exemplu cîteva personaje din carte: care sînt punctele comune ale acestor prinţese? Eu văd deja cîteva „tipare“, cîteva elemente comune unora şi altora, însă vă rog să îmi spuneţi ce au în comun şi motivul pentru care au fost reunite sub emblema scandalului?

Sînt foarte diferite, atît în ceea ce priveşte epocile în care au trăit, cît şi din punct de vedere al caracterului fiecăreia dintre ele. Unele sînt criminale şi necruţătoare, altele sînt mai mult victime ale circumstanţelor. Ceea ce le uneşte ar fi poate voinţa comună de a nu se conforma convenienţelor şi de a merge pînă la capătul ţelului lor împotriva tuturor.

Este vorba despre istorie, dar şi despre politică. Este vorba de jocuri politice, însă există şi un element uman. Femeile au trebuit să lupte mereu pentru a arăta că sînt la fel de capabile ca bărbaţii, în anumite circumstanţe. Am putea imagina istoria fără aceste personaje?

Efectiv. De-a lungul istoriei, femeile au fost plasate într-o poziţie de dependenţă vizavi de bărbaţi. Împărătesele, reginele, prinţesele mele au încercat în felul lor – „scandalos“! – să modifice acest raport de forţă.

Le ce lucraţi acum?

În momentul de faţă închei un volum despre Dinastiile pierdute, adică familiile suverane care au fost alungate de la tron, începînd cu perioada Revoluţiei Franceze. Printre ele se află, bineînţeles, şi un capitol despre dinastia românească. De aceea mi-aş dori foarte mult ca această carte să fie tradusă şi în România. Însă mai am şi alte lucrări care ar putea fi interesante pentru publicul românesc: recenta mea biografie a „iconoclastului“ rege Henri IV, sau cartea consacrată destinului tragic al celor patru fii ai lui Louis XIV şi ai Mariei Antoineta: Les Princes du malheur. 

a consemnat Ilinca SANDU