Episoade cu Mihai Șora

La vîrsta mea, probabil n-ar trebui să mă mir că rămîn tot mai singur, că-mi dispar prietenii de o viață cu îngrijorătoare viteză. Iată, în numai ultimele săptămîni i-am pierdut pe „Toncu” și pe „Mopete” (M.H. Simionescu și M. Ivănescu). Chiar și despre cei în viață am sau păstrez amintiri răzlețe, uneori inexacte, alteori irelevante. Cu toate acestea, cîte și cum sînt, ele tot merită să fie reproduse. Așa ar fi cele despre Mihai Șora, care anul acesta împlinește vîrsta impresionantă de 95 de ani.

Cînd am cunoscut familia Șora, probabil prin 1957-58, Mihai abia trecuse de 40 de ani. Mariana era încă și mai juvenilă în stil, cei trei copii erau născuți cu toții, Sanda era la liceu, se îndrepta, deșteaptă și studioasă, spre studenție. Am fost introdus în apartamentul din Jules Michelet de către Ion Negoițescu. Amicii mei mai vîrstnici din „Cercul Literar” se apropiaseră îndată după sosirea și instalarea lor la București de familia Șora. Deși prin origine provinciali, orizontul acestor prieteni era internațional, ei erau, s-ar putea spune, de-a dreptul însetați de cosmopolitism. Or familia Șora, multilingvă, multietnică, cu experiența și existența occidentală (parfumul occidental!) era aproape ca un colac de salvare. Mai era și rețeaua complexă de relații a familiei: studiile de tinerețe cu Nae Ionescu și cu mai știu eu cîte alte figuri legendare ale vechii (autenticei) universități, studiile și reședința lor franceze, prietenia cu Eugène Ionesco și, într-o bună măsură, cu Mircea Eliade, participarea la Rezistență, contactele actuale cu personaje de anume pondere din critica și cultura comunistă – toate îi transformau în relații dezirabile. Mai era și amiciția cu „Sănduc” Dragomir, om care se bucura de egală stimă și admirație, cam din aceleași motive; eu nu l-am cunoscut personal pe acesta, dar parcă îl știam, atîta se vorbea și mi se vorbea de el. M-a bucurat, dar mai ales m-a amuzat să văd cum a fost „redescoperit” și onorat cu aproape o jumătate de secol mai tîrziu. 

Evident că peste toate acestea se ridica veritabila substanță intelectuală a lui Mihai, dar și a Marianei. Eu, unul, la nici 20 de ani, am fost întîi și-ntîi impresionat, cred, nu de conversațiile și interacțiunea cu ei, ci de bibliotecă. Extrem de ordonată, cu un accent pe cărți filozofice, mi se părea (în acele vremuri) o adevărată comoară și îmi confirma, dincolo de orice alte judecăți, valoarea incontestabilă a proprietarului ei. Mihai Șora nu prea avea chef să împrumute cărți (probabil avea dreptate), dar cred că totuși am citit de la el cîte ceva (Guardini? Chesterton? – nu mai țin bine minte). 

Printre tinerii care frecventau (mai des sau mai rar) familia Șora se mai numărau și Toma Pavel, Ion Ghica, Rozi Rossman, poate Dan Arsene (pe care nu l-am cunoscut). Aflam detalii casnice. Astfel. Mihai spăla adesea rufele familiei în cada de baie (aparate automate nu existau pe-atunci în București). Ne-am mirat puțin la început sau chiar ne-am indignat („machismo” dîmbovițean juvenil, nu?), dar apoi ne-am dumirit: pentru Mihai Șora era un excelent prilej de a reflecta solitar, fără să fie bătut la cap de nimeni, era o tactică filozofică, am putea spune. Așa erau și plimbările sale: ca să meargă la sau să se întoarcă de la diversele lui servicii nu recurgea decît rar la mijloace de transport în comun. Prefera modul peripatetic. De altfel, acest mod cvasi-atletic de funcționare a dus și la o întîmplare interesantă, hazlie, să nu-i zic sarcastică. La un moment dat, Mihai Șora a fost invitat la Casa Scînteii să i se dea „îndrumări personale” de către cutare ștab din acele zile. Întîlnirea avea loc în una din acele enorme săli cu o masă nesfîrșit de lungă și de pompos-greoaie la mijloc, cu scaune înalte împrejur. Mihai asculta, asculta, apoi brusc, cu o mișcare elastic-gimnastică, s-a sprijinit de mîini pe masă și a sărit cu picioarele pe ea, coborînd apoi însă îndată și așezîndu-se cuminte la loc pe scaun, fără alte explicații. Preaînaltul interlocutor a rămas cu gura căscată în așa măsură încît nu i-a venit în cap nici o observație sau admonestare. Mihai și-a încheiat relatarea zicîndu-mi: „Iată care a fost cel mai mare act de disidență al meu în anii stalinismului”. 

Altminteri, Mihai Șora era cumpănit la vorbă, deloc guraliv, temperat și cumpănit în vederi și exprimări. Rareori exprima critici politice sau ideologice. Odată mi-a spus: „Vezi, are rost să și mori pentru un principiu sau pentru o cauză, dar să fii încarcerat sau condamnat pentru că preferi vinul alb celui roșu, sau invers, e lucru cumplit”. Se referea, evident, la arestările arbitrare ale acelor ani. În schimb, cam tot pe atunci îmi vorbea cu ochi strălucitori, cu o mină aproape beatifică, despre cărticica lui Okakura Kakuzo în care era descrisă „ceremonia ceaiului”. O adevărată întrupare a bunelor maniere, a calmului civilizat, a distincției bunului gust în toată temperanța sa. Era un mediu existențial în care Șora se putea simți ca la el acasă. (Eu am citit cartea, pe o „plachetă” Kindle, abia în ultimii ani.)

După 1964 a început miniliberalizarea culturală. Noi, cei mai tineri, căutam insistent să-i „ajutăm”, să-i reabilităm, să-i repunem în circuit pe cei din generațiile ușor mai vîrstnice, pe care-i admiram, iubeam și de care ne socoteam atașați. Ni se părea de-a dreptul o datorie. Una din metodele la care am recurs a fost cea a „dialogurilor”, cu Nego (Ion Negoițescu – n. red.), Regman, Steinhardt, Puiu Cotruș și, sigur, cu Mihai Șora. Toma Pavel, care la un moment dat a avut și o legătură romantică cu Sanda, fiica cea mai mare a familiei, a „plăsmuit” un dialog cu Șora pe teme estetice. Mihai l-a citit și i-a spus: „Nu, nu merge, nu așa se face”. L-a rescris integral și peste un număr de ani l-a publicat în Familia, începînd astfel volumul Sarea pămîntului. De ce tocmai acolo, la Oradea? Pentru că Al. Andrițoiu, poet favorizat de autorități și redactor-șef al publicației, fusese vreme de mulți ani înconjurat, influențat, structurat de „Cercul Literar”: Ovidiu Cotruș și Nicolae Balotă au fost mulți, mulți ani redactori, la fel Gheorghe Grigurcu, tînăr pe-atunci, care (ca și mine) devenise un discipol tîrziu al grupului. Andrițoiu era flatat de atenția acordată de acești oameni de valoare și a făcut loc bucuros multora din cei sugerați de colaboratorii săi. În spirit ghiduș, în textele lui Șora, „T.P.” este „un tînăr prieten”, sau, altfel, „Toma Pavel”, „M.S.” un „mai știutor” sau, personal, Mihai Șora și-așa mai departe. Realmente important este că tocmai astfel a luat naștere stilul inconfundabil al lui Șora, păstrat ulterior în cărțile sale și cu adevărat original și specific.

După perioada de conducere de la Editura Pentru Literatură („Biblioteca pentru toți“ a acelor ani a fost, să nu uităm, o realizare majoră), Mihai Șora s-a văzut la Ministerul Învățămîntului. La EPL se înțelesese bine cu directorul, un poet proletar, azi uitat, Ion Bănuță, pentru care avea mereu cuvinte de laudă. Dar ministru al Învățămîntului era acum Mircea Malița, unul din oamenii de autentică valoare de care a dispus regimul comunist, fără a izbuti să-l folosească pe măsură, așa cum ar fi putut și ar fi trebuit. Ca și Mihai Șora, Malița era fiu de protopop din vestul țării și avea planuri frumoase, pe care n-a prea reușit să le pună în aplicare, sistemul fiind ceea ce era. O vreme a adunat în jurul său oameni în fond remarcabili: Poghirc, Mihai Zamfir, Costache Olăreanu, Luri Berza, Deutsch și alții încă. Eu însumi am funcționat atunci, scurtă vreme și cu normă parțială, la minister. Era plăcut să mă întîlnesc cu Mihai în afara contextelor odinioară obișnuite, relațiile noastre erau mai libere. Mihai, la rîndul său, a făcut acolo ce știa el, a organizat un soi de cerc de filozofie, țin minte o comunicare a lui Grigore Popa (filozof și psiholog, discipol al lui Blaga și D.D. Roşca) despre Leonardo da Vinci, interesantă și bună, dar reacția mea a fost destul de negativă (cine știe de ce, probabil din simplu teribilism), ceea ce l-a iritat pe vorbitor.

Întîlnirea cu Șora la minister s-a petrecut după 1971, Șora a fost poate cam mirat că m-am întors din America (avînd doctorat în buzunar), dar n-a spus nimic; nici eu n-am dat explicații. La rîndul meu, mi s-a părut că trăsăturile feței sale erau acum mai lemnoase, mai fixe; ulterior s-au schimbat foarte puțin. Printre vizitele de familie din acea perioadă îmi amintesc numai una, de revelion, în apartamentul de pe Jules Michelet, Crohmălniceanu și soția ședeau ca niște popîndăi privind cu ochi mari dezlănțuirile pseudo-dansante, bahice de fapt, ale celor mai tineri. 

A urmat apoi o pauză lungă; totuși îmi mai cădea în mînă cîte o carte a lui Șora, cîte o scrisoare de la el (trimisă din străinătate, cînd putea să viziteze). Mariana s-a stabilit (împreună cu Sanda, divorțată a doua oară, cred) la München și legăturile amicale de familie au fost reînnodate, mai ales că și Nego locuia acolo și erau vecini și prieteni apropiați. Mariana a venit odată și la Washington în anii ’80, ne-am văzut atunci de mai multe ori, dar și la München, unde eu mergeam relativ frecvent. Traducătoare, eseistă, femeie foarte cultivată, guralivă și prietenoasă, extrovertă, Mariana Șora era un om interesant, se putea discuta deschis și relaxat cu ea. Între timp a decedat, după o boală chinuitoare.

Dovadă ca urmărisem totuși opera scrisă a lui Mihai Șora este articolul lung din prestigioasa Review of Metaphysicsapărut exact în zilele schimbării de la finele lui 1989, dar compus și predat revistei cu un număr de luni înainte (articolul a fost tradus și republicat pe românește de mai multe ori). Și Toma P. publicase un articol într-o revistă la fel de prestigioasă, europeană însă, despre Șora.

Am fost desigur uluit și încîntat văzîndu-l ministru al Învățămîntului în primul Guvern Petre Roman, mai ales că a adunat în jurul său la minister o echipă grozavă din care nu lipseau Paul Cornea, Mihai Zamfir, Sorin Antohi și alți oameni de incontestabil merit. Cum de fusese el oare instalat sau admis acolo de guvernanți ca Iliescu și Brucan? Multe lucruri nu le înțelegeam din cauza îndelungatei întreruperi. Eram și la fel de surprins de uriașa popularitate a lui Șora, om atît de discret și rezervat cînd îl cunoscusem întîia oară: atrăgător pentru tineri și tinere, maturi și bătrîni, bărbați și femei. Această simpatie și prezență publică aveau să se transforme apoi în decurs de douăzeci de ani pînă la obținerea statutului de adevărat patriarh al filozofiei române. Asta, informal. De ce a fost ales atît de tîrziu membru al Academiei Române? O enigmă, o absurditate. Merita locul în mod categoric, iar întîrzierea a fost o pagubă – a Academiei.

L-am vizitat de mai multe ori în decursul acestor douăzeci de ani la el acasă, am schimbat ceva scrisori, am scris un articol pentru un volum omagial frumos și binevenit. Odată, prin 1994-95, am ținut o conferință la Filologie, pe Edgar Quinet, la care a asistat și Mihai. Printre altele pomeneam despre religiozitatea din America. Un tînăr a pus o întrebare cam sceptică, a cărei implicație era că pietatea, așa cum exista ea în ortodoxie, depășește formele de religie din Apus, sau de pe continentul transoceanic. Am răspuns, probabil corect, dar cam „lateral”, pomenind stilistica religioasă schițată și de Lucian Blaga. Mihai Șora a intervenit și a răspuns mult mai clar, mult mai articulat și (pentru mine, unul) mult mai convingător. Auzeam vorbind un filozof adevărat, în toată puterea cuvîntului. Altă dată a venit la librăria Cărturești să mă susțină cînd se lansa ediția a doua din monografia despre Doinaș. (În treacăt: a fost prezent printr-o înregistrare video și la colocviul Doinaș din 2012, la Academie, post-mortem, cînd Doinaș intrase deja într-un con de umbră. O dovadă de autentică apreciere amicală, estetică și, aș zice, ideologică.)

Mihai Șora împletea și împletește ca puțini alții, temperamental și filozofic, vioiciunea și cumpătarea, localul și universalul, sacrul și profanul: o astfel de chibzuință existențială nu apare la Șora abia la bătrînețe (cum se întîmplă cîteodată), ci pare înnăscută, prezentă din capul locului. Pentru mine el a devenit treptat o figură emblematică, unul din centrii acelei „generații de aur” despre care am vorbit și scris altundeva: generația care – vai! – fără succes a încercat la mijlocul secolului 20 să orienteze cultura română pe căile normalității, ale unei creativități fecunde și ale speranței.

Bethesda, Maryland, SUA, iulie 2011

(articolul de față, republicat cu cîteva schimbări minore, făcute de autor, a apărut inițial în revista Convorbiri Literare, în noiembrie 2011)

Virgil Nemoianu este profesor de literatură și de filozofie la The Catholic University of America, Washington DC.