Eminescu – autor politic. Exercițiu de privit în urmă

În martie 1998, revista noastră a publicat un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Era o colecție de texte (toate, foarte bune!) coordonată de Cezar Paul-Bădescu, în care autori prestigioși încă de pe atunci (N. Manolescu, Z. Ornea, M. Cărtărescu etc.) scriau alături de foarte tineri condeieri (T.O. Bobe, Răzvan Rădulescu, Pavel Radu Gheo etc.) despre Eminescu într-un fel în care nu se mai scrisese în presa noastră culturală. Textele au răvășit, de bună seamă, prejudecăți și judecăți deja consolidate, așa că încununarea numărului era un memorabil interviu luat de Tita Chiper lui Al. Paleologu – un interviu care chiar așază lucrurile răvășite la locul lor. Sub aspect publicistic, a fost un număr cu care colecția noastră se mîndrește și astăzi – o reușită totală!

Unii au spus că acel dosar l-a demitizat pe Eminescu și că asta îi face bine. Alții, că acel dosar l-a ultragiat pe marele poet și, în consecință, a jignit întreg neamul românesc. Fapt este că, în orice istorie a receptării lui Eminescu în cultura română, acel număr al Dilemei este inconturnabil.

Printre tinerii care au contribuit atunci la numărul „Eminescu” se numără și actualul decan al Facultății de Științe Politice a Universității din București, profesorul Cristian Preda. Nu era, firește, profesorul care este acum. Era un june recent întors de la Paris unde, sub ilustră îndrumare, studiase și obținuse cu frumoase laude doctoratul în științe politice. Articolul lui Cristian Preda se intitula „Cultură și cultură politică: două observații”. În esență, autorul susținea că cei care-l socotesc pe Eminescu un gînditor politic comit o mare eroare. Eminescu nu este un gînditor politic precum (aproximativ) contemporanii săi occidentali Tocqueville sau J.S. Mill, iar publicistica lui, mai degrabă polemică și deloc teoretică, nu-l recomandă deloc pentru acest statut. Prin urmare, susținea Cristian Preda, e un scandal să te revendici politic de la Eminescu.

Au trecut 23 de ani. Sîntem în vremea în care demitizarea e sport de masă. Se demitiziează orice, rapid și în uralele generale. Se demitizează chiar și oamenii ori faptele care nu au devenit mituri, dar ar putea avea o șansă să devină. Se demitizeză preventiv, nu cumva să apară vreun mit! Dărîmatul statuilor și subminarea ierarhiilor nu mai sînt deloc subversive; se fac cu program, în văzul tuturor. Multe am văzut noi, inclusiv dl Cristian Preda, în acești ani. Așa că mi-a venit ideea să-l provoc astfel, de 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. I-am pus în față trei scurte pasaje din acel text al său, anume acelea care mi s-au părut mie mai radical formulate, și l-am rugat să reacționeze acum la ceea ce a scris atunci. Vă invit să vedeți ce a ieșit, nu înainte de a preciza că ceea ce se găsește între ghilimele sînt fragmentele articolului din 1998, iar ceea ce este scris în cursive este reacția de azi a lui Cristian Preda la fragmentul respectiv.

„Dacă un politician francez ar mărturisi că-și datorează cultura politică lecturilor din Descartes, Balzac sau Rimbaud, declarația sa ar fi privită ca un afront adus cetățeanului. Atunci cînd cîțiva politicieni români și-au mărturisit sursele intelectuale, menționîndu-i pe Eminescu, Caragiale, Coșbuc, cetățeanul nu s-a simțit insultat. El ar fi avut toate motivele să se simtă jignit, afrontul e real în măsura în care nici unul dintre cei menționați mai sus nu e, la drept vorbind, un autor politic.”

„Je persiste et je signe”, cum ar spune francezul. Aș zice și azi ce ziceam în 1998, cînd apăreau rîndurile de mai sus. Fiindcă mă enervau – și continuă să mă enerveze – politicienii care transformă autorii din programa școlară obligatorie într-un fel de pudră culturală pe obrazul lor democratic. Mă iritau – și continuă să mă irite – cei care înlocuiesc busola ideilor politice cu cîrja unor clasici ai culturii. Încercam să spun că avem nevoie în democrație de dezbaterea unor idei politice, nu de mobilizarea ritualică a unor amintiri vagi de la ora de română. E clar că societatea a evoluat în direcția contrară. La ora cînd scriu aceste rînduri, un demnitar pus sub urmărire penală refuză să demisioneze, deși i-a cerut-o chiar președintele țării, ipochimenul pretextînd că are treabă: se ocupă de sărbătorirea „poetului nepereche”.

Mai era ceva în fragmentul citat: le negam lui Eminescu, Caragiale și Coșbuc autoritatea politică, fiindcă nu elaboraseră sisteme de gîndire, deși mobilizaseră, ca gazetari, numeroase idei în arena publică. Exageram atît rostul gîndirii sistematice, cît și nevoia de a contesta: de fapt, cultura democratică se poate hrăni și din articole ori cronici de gazetă – iar unele dintre cele scrise de cei trei sînt geniale; în plus, o viață publică fericită are nevoie și de o picătură de admirație, nu doar de cisterne de vigilență aspră.

„De altfel, incoerența raționamentului unui Eminescu a făcut posibilă recuperarea sa atît de către socialiști, cît și de către naționaliști. (Lăsăm la o parte aici revendicările complet inconsistente, cele care fac din Eminescu un spirit actual: e suficient să citești paginile dedicate de el evreilor pentru a realiza distanța enormă care îl separă de lumea noastră.)”

Criticam, pe bună dreptate, antisemitismul postcomunist hrănit de idei eminesciene. După aproape un sfert de veac de la faimosul număr al Dilemei, publicul general e cîștigat pentru o asemenea despărțire de intoleranța etnică. Nu-i rău! Cealaltă observație – și anume despre diversitatea recuperărilor politice ale unui geniu poetic – ar trebui amendată. Nu incoerența raționamentului eminescian despre societate explică vînătoarea politicianistă organizată de diverse tabere în diverse epoci, ci volatilitatea regimurilor: fiecare a căutat să se legitimeze prin lectura poetului. Iar azi impostura e parcă mai ridicolă ca-n 1998. Mărturisesc că nu-mi închipuiam atunci că vom avea, două decenii mai tîrziu, o Dăncilă la Palatul Victoria, care va cita, de Ziua Culturii Naționale, expresia „omul deplin al culturii române”, cu care Noica îl fixa pe Eminescu în panteonul domestic.

„Eminescu trebuie contestat și demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect.”

Ce insolent eram! Atît de insolent încît am stîrnit o furie care i-a întovărășit pe academicianul Eugen Simion și pe parlamentara peremistă Leonida Lari. Cea din urmă a făcut și un soi de interpelare, sub formă de blestem, la adresa mea. E cert că am pierdut bravada de atunci: habar n-am pe unde umblă. Mai mult decît atît: azi cred că putem recupera politica din surse foarte diverse. Am publicat de curînd la Polirom un volum – Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic – care recuperează versificațiile politice, epigramele cu subiect electoral sau parlamentar și satira poetică din gazete și volume publicate din 1831 pînă azi. Eminescu figurează în volumul cu pricina ca unul dintre puținii autori cu versuri adorabile. În cvasi-totalitatea cazurilor, autorii la care m-am oprit – sînt peste 750 de fragmente citate! – sînt catastrofe estetice. Am descoperit, altfel zis, valoarea democratică a versurilor inepte. În fine, trebuie să mai mărturisesc ceva: sînt conștient că limba folosită de publiciștii politici dinaintea Marelui Război era nu doar incomparabil mai expresivă, ci și mult mai clară decît cea folosită de analiștii de azi. Nu, n-am devenit conservator, ci doar un pic mai lucid...