Elbphilharmonie
În sfîrșit, e gata: Elbphilharmonie, Filarmonica din Hamburg se deschide zilele acestea printr-o serie de concerte extraordinare. Este – spun autoritățile locale – una dintre cele mai bune săli de concerte din lume.
În 2001, orașul căuta o soluție pentru un depozit construit prin anii ’60 la marginea portului și rămas, de multă vreme, nefolosit. Afacerile mergeau bine, portul și docurile s-au extins pe cealaltă parte a fluviului Elba și clădirea din cărămidă roșie, considerată obiectiv de patrimoniu și deci protejată de lege, rămăsese inutilă. Cum s-o păstrăm? Ce sens să-i dăm? – s-au întrebat probabil edilii orașului. Arhitectul Alexander Gérard a propus un concept pentru o sală de concerte. Și a convins. Așa că s-a hotărît: după modelul consacrat de Opera din Sidney, și Hamburg va avea o sală de concerte în zona portuară. Un simbol al orașului. Un brand local.
Proiectul este încredințat firmei Herzog & Meuron. Cei doi arhitecți elvețieni aveau deja experiență în creația unor spații culturale emblematice: semnaseră, printre altele, schițele pentru Allianz-Arena din München, pentru Tate Modern din Londra și pentru Stadionul Olimpic din Beijing.
A fost construită cu niște eforturi financiare uriașe. Dacă la începutul anilor 2000 se estima că noua clădire va costa aproximativ 77 de milioane de euro, suma totală investită de oraș, de donatorii privați și de guvernul federal a ajuns pînă la urmă la peste 750 de milioane. Dificultățile tehnice, exigențele arhitecților, pretențiile autorităților locale, apoi numeroasele întîrzieri (proiectul ar fi trebuit să fie finalizat pînă la sfîrșitul anului 2010) au făcut ca noua construcție să coste de zece ori mai mult decît se estimase inițial. A fost, inclulsiv din perpectiva comunicării publice, o aventură: nu puțini au fost cei care s au îndoit de viabilitatea acestei uriașe întreprinderi sau de modul în care s-au cheltuit banii. Mai ales în vremuri de criză economică, atunci cînd autoritățile sînt nevoite să reducă substanțial cheltuielile, e greu de justificat de ce se aprobă alocări suplimentare de fonduri pentru o sală de concerte. În schimb, a existat în permanență un consens politic cu privire la necesitatea acestui edificiu.
Cei doi arhitecți elvețieni și-au propus să construiască o clădire grandioasă, care se ridică, precum un val uriaș, înghețat, peste vechiul depozit de mărfuri. Fațada din partea superioară a clădirii cuprinde peste 1000 de elemente de sticlă modelate individual astfel încît să reflecte, precum niște cristale cu mii de fațete, razele soarelui. Acoperișul, bătut și el cu „paiete“ de sticlă, se vede, strălucitor, de la mare distanță. Sala mare de concerte este inima aceste clădiri: în jurul scenei, plasate în centru, pentru ca acustica și vizibilitatea să fie optime pentru toți spectatorii, locurile sînt dispuse pe niște terase de înălțimi diferite. E un amfiteatru ultramodern, cu geometrie variabilă și cu o ambianță inconfundabilă. Este exact ceea ce și-au propus inițial arhitecții: să creeze un spațiu unic.
Altfel decît în cazul Noii Filarmonici de la Paris, masacrată de tăierile bugetare, cu finisaje atît de proaste încît arhitectul Jean Nouvel nici n-a mai vrut să participe la inaugurare, edilii orașului Hamburg au susținut Elbphilharmonie pînă la capăt, în ciuda crizei. Cu siguranță, va rămîne unul dintre cele mai reprezentative edificii de acest gen din Europa, la început de secol XXI.
P.S. Concertul de deschidere, condus de dirijorul Thomas Hengelbrock, a fost gîndit ca o călătorie muzicală din Renaștere pînă în epoca de azi și cuprinde o operă în premieră de Wolfgang Rihm.
