E imposibil ca duetul muzică – film să nu emoţioneze“ – interviu cu Ileana BÎRSAn şi Claudiu MITCU

Ileana Bîrsan e critic de film și semnează alături de regizorul și producătorul Claudiu Mitcu recentul și intrigantul documentar Procesul, dar de data asta am vorbit cu ei despre DokStation, evenimentul pe care îl organizează. Cea de-a doua ediție a festivalului dedicat documentarelor muzicale va avea loc la București în perioada 14-17 septembrie.

Cum ați ajuns la conceptul de festival de documentare muzicale?

Ileana Bîrsan: Am crescut și ne-am format de/sau însoțiți de tot felul de muzici. Pe unele le-am abandonat, și-au încheiat misiunea sau nu ni s-au mai potrivit, pe unele le ținem aproape și revenim din vreme în vreme la ele, iar pe altele abia acum le descoperim. De mai mulți ani, unii dintre noi au avut acest gînd care n-a prins contur din varii motive. S a întîmplat să ne întîlnim toți (împreună cu Ilinca Micu, Alex Belc, Alina Tarbă și Cristian Busuioc) anul trecut și să ne hotărîm pentru acest format de festival de documentare muzicale, pe care de obicei le vedem în festivaluri sau doar auzim de ele.

Claudiu Mitcu: În ultimii ani, au apărut din ce în ce mai multe festivaluri care au secțiuni speciale dedicate documentarului muzical și chiar festivaluri de gen. Noi ne-am gîndit că DokStation ar trebui să aibă cel puțin două constante. Pe de-o parte, să încercăm pe cît posibil să dublăm proiecțiile de film cu concerte, DJ set-uri sau performance-uri realizate de protagoniști ai filmelor. Pe de altă parte, încercăm să ajungem cu muzici și filme și în cartiere, nu doar în zone centrale. Ca și la prima ediție, și anul acesta, DokStation se va desfășura și în Amfiteatrul „Mihai Eminescu“, și în Parcul Drumul Taberei.

În curînd începe ediția a doua. Ce nu știați și ați aflat despre „bucătăria“ unui astfel de eveniment?

I.B.: Odată cu prima ediție DokStation am învățat, în primul rînd, cum să întocmim dosare pentru cererile de finanțare, fără de care nu am fi putut aduna oameni, muzici și povești care sperăm noi să însemne ceva pentru public. Nu sînt mari adevăruri care ni s-au revelat, însă am realizat încă o dată că lucrurile nu pot fi duse pînă la capăt cu bucurie decît dacă există solidaritate și disciplină.

C.M.: Deși fiecare din echipă are o misiune clară, sînt foarte multe lucruri la care ajungem să lucrăm toți odată. Și odată ce ne apropiem de deschiderea festivalului, constatăm că avem nevoie de mai mulți oameni în echipă și că de multe ori sîntem copleșiți. Ne bucurăm să avem o echipă de voluntari foarte tineri care, dincolo de experiența de a munci la un festival, au și ocazia de a dobîndi un spirit viu, odată cu muzica și filmele la care sînt expuși.

Care sînt criteriile după care selectați filmele?

C.M.: O prioritate este ca documentarele din festival să fie recente și în premieră în România. Anul acesta ne-am gîndit ca ediția să-i fie dedicată muzicianului britanic David Bowie și, astfel, pe lîngă filmul care a fost proiectat la avanpremiera festivalului, în program vor mai fi încă două documentare cu și despre el. Această ediție s-a construit în jurul muzicii electronice și pentru că sînt destul de multe filme apărute recent despre fenomen, dar și pentru că am reușit să aducem în program muzicieni care sînt protagoniști ai documentarelor din program. De pildă, două documentare despre începuturile și istoria muzicii electro îl aduc pe ecran, dar și în fața spectatorilor pe Daniel Miller, care este fondatorul celebrei case Mute Records. A produs primele cinci albume ale Depeche Mode și a semnat cu trupe precum Erasure, Nick Cave & The Bad Seeds, Moby, Goldfrapp sau The Knife. Miller va susține un masterclass și un DJ-set într-una dintre serile festivalului. Un alt exemplu este filmul Northern Disco Lights, un documentar despre cum plictiseala și monotonia dintr-un orășel din Norvegia au schimbat fața și tonul muzicii dance. Unul dintre protagoniști și unul dintre principalii reprezentanți ai genului disco scandinav, Lindstrøm, va fi la DokStation pentru un performance.

I.B.: Apoi, Alex Belc și Ilinca Micu, în căutările lor, au dat peste cîteva filme japoneze, foarte diferite ca muzici explorate, dar și ca abordare documentaristă. Astfel, avem în această ediție o secțiune, „Made in Japan“, ce adună un documentar despre influențele postbelice ale muzicii country printre tinerii japonezi, un altul despre avangarda muzicală din Tokyo și un documentar de-a rîsu’-plînsu’ despre o formație punk, formată din doi membri, pe cale să se destrame.

Există un mare public pentru concerte; e valabil și pentru documentarele despre trupe și cîntăreți?

I.B.: În ciuda faptului că la marile concerte de nume vehiculate în ultimii zece ani, la care e plin mai tot timpul, piața românească de consum cultural muzical e destul de mică. Una dintre explicații este absența aproape totală a unei conexiuni cu lumea muzicală și cea a mișcărilor culturale din anii ’60, ’70 și ’80. Sigur că au fost excepții, cu muzică piratată din Occident sau cu ascultările ilegale, în acea vreme, a radiourilor BBC sau Vocea Americii, care deschideau fereastra către lumea nouă sau, cel, puțin, liberă. Însă nu a fost o permanentă relație cu muzicile care s-au succedat în aceste decenii, ele au fost descoperite cu un mare decalaj abia după anii ’90 și celor mai mulți dintre noi încă ne sînt străine o mulțime de muzici importante. Astfel că acest festival mi-ar plăcea să funcționeze și ca un mijloc de educație, mai ales pentru generația foarte tînără.

C.M.: Iar tinerii au de unde alege. Chiar dacă e vorba de nume necunoscute lor sau știute doar din auzite, filmele au povești de pe scenă și din culise, povești ale muzicienilor, povești din turnee, concerte, documentare despre cariere din industria muzicală cu eșecuri și succese, filme documentare tranzitează teme sociale sau politice. La această ediție, numele cele mai cunoscute și referințe în istoria muzicii rock și pop sînt Bowie, Iggy Pop, The Rolling Stones, iar din muzica lumii, de pildă Buena Vista Social Club.

Care sînt filmele de neratat la ediția de anul ăsta?

C.M.: American Valhalla (2017), regizat de Andreas Neumann și Joshua Homme, va fi proiectat în deschiderea festivalului, joi, 14 septembrie, în Amfiteatrul „Mihai Eminescu“. Documentarul urmărește înregistrarea, din deșertul californian, a ultimului album al lui Iggy Pop, Post Pop Depression, alături de Josh Homme, liderul și vocalistul trupei Queens of the Stone Age, precum și turneul care culminează cu spectacolul de la Royal Albert Hall din Londra. Dintre filmele japoneze, mă opresc la Far Western (2016), o poveste care începe din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd muzica tradițională americană, adresată forțelor de ocupație, devine din ce în ce mai populară printre tinerii japonezi, și ajunge pînă în prezent, chiar în inima muzicii americane, acolo unde se va auzi o muzică nouă, reinventată. O altă surpriză este documentarul despre unul dintre pionierii muzicii electronice, compozitoarea Suzanne Ciani, A Life in Waves (2017). Filmul funcționează ca o călătorie în mintea lui Ciani, de la primele ore de pian și primii bani cîștigați în urma compozițiilor pentru publicitate pînă la recenta revenire alături de sintetizatorul ei îndrăgit.

Pentru că această ediție îi este dedicată, aș aminti de David Bowie: The Last Five Years (2017), un documentar despre ultimele două albume, The Next Day (2013) și Blackstar (2016), și despre musical-ul Lazarus. The Man from Mo’Wax (2016) care este un film despre James Lavelle aka UNKLE, care la 14 ani a avut primul DJ-set, iar la 18 ani a pus bazele casei de discuri Mo’Wax. Documentarul despre una dintre cele mai enigmatice și influente figuri din cultura britanică contemporană este construit dintr-un material foarte amplu, peste 700 de ore, inclusiv filmări din arhiva personală, care acoperă aproape trei decenii.

I.B.: Pe lîngă filmele amintite, eu aș mai recomanda două evenimente importante. Unul dintre ele putem spune că e relevant în istoria muzicii. E vorba despre patru muziciene care vin de la Berlin, din grupul inițiat încă de acum douăzeci de ani de Gudrun Gut, Monika Enterprise, și care își vor prezenta cel mai recent proiect, un dublu album, Monika Werkstatt. La DokStation vor avea un spectacol care cuprinde lucrări individuale sau colective, însoțite și de improvizații. Gudrun Gut este membru fondator Einstürzende Neubauten și Malaria, Matador and Madame Bovary, Danielle de Picciotto este membru al trupei Crime & The City Solution și al trupei Ocean Club, co-fondator al Love Parade Berlin, Beate Bartel este membru fondator Einstürzende Neubauten și Liaisons Dangereuses, iar Islaja este o tînără și talentată muziciană din Finlanda, stabilită în Berlin. Sonica Sequence Live Cinema Performance are la bază filmul documentar Sonica Sequence, care va putea fi văzut înaintea performance-ului susținut de artista suedeză Lisa Nordström, alături de producătorul Peter Lindgren.

Ce are DokStation și nu are alt festival?

C.M.: DokStation este singurul festival de documentare muzicale din țară, festival de nișă, care ajunge cu muzică și filme în cartiere și sperăm să mai adăugăm, cu fiecare an, o zi și un cartier în programul festivalului. E aproape imposibil ca duetul muzică – film să nu ajungă să emoționeze sau să pună pe gînduri, în fond sînt două arte care au o viteză de reacție aproape instantanee. Poate nu e în premieră, dar se întîmplă destul de rar. În București, în septembrie, încep să aibă loc felurite festivaluri și, cum DokStation și Pelicula (festival dedicat Americii Latine) au loc cam în aceeași perioadă, ne-am gîndit că, pentru această ediție, i-ar sta bine o împrietenire, așa că avem un film documentar muzical din America Latină, Adios, despre și cu Buena Vista Social Club. 

a consemnat Ana Maria SANDU