Drumul de covoare spre Mecca

Prezenţa arcului cu formă rotunjită sau unghiulară, uneori cu margini în trepte, asemeni mihrab -ului, nişa care indică în orice moschee direcţia oraşului sfînt, reprezintă pentru covoarele orientale elementul de bază ce sugerează întrebuinţările rituale. Lucrate în manufacturi renumite din mediul urban sau chiar în triburi, aceste piese care obişnuiau să delimiteze spaţiul pur, fără de care rugăciunea în afara moscheei nu ar fi fost posibilă, au fost supuse unor influenţe culturale care, începînd din secolul al XVII-lea, le-au transformat în obiecte preferate în negoţul cu Occidentul. Totuşi, cîteva elemente simbolistice rămîn neşterse în ritualul rugăciunii musulmane: lampa (care evocă un verset coranic ce spune că "Dumnezeu este lumina cerurilor şi a pămîntului. Lumina Sa este asemenea unei firide unde se află o lampă..."), ibricul (un aide-mémoire privind obligaţia abluţiunii premergătoare rugăciunii), bordura din şapte dungi ce alternează cromatic, reprezentînd cerurile străbătute de Muhammad, în timpul călătoriei nocturne către Dumnezeu, atunci cînd a negociat numărul de rugăciuni pe care ar trebui să le facă fiecare credincios. Adesea, ceea ce pare a fi la prima vedere reprezentarea bidimensională a mihrab-ului nu este decît faţada unei moschei, care conţine numeroase detalii arhitecturale, caz în care nu se mai poate vorbi despre vîrful care indică direcţia spre Mecca. Dificultatea de a sesiza aceste diferenţe este şi urmarea influenţelor culturale ale altor popoare. Motivele decorative specifice marii culturi chineze au pătruns în cultura orientală odată cu obiectele aduse de mongoli, îmbogăţind astfel valoarea simbolică a covoarelor. În timp, a crescut şi interesul occidentalilor pentru aceste piese, forţînd adaptarea la gusturile acestora, dar şi pierderea semnificaţiilor unor reprezentări. Cel puţin în domeniul artei confecţionării covoarelor de rugăciune, nişa care arăta drumul spre Mecca a dus firesc către poarta paradisului, simbolizată de arbore, pentru ca apoi să se deschidă într-un paradis miniatural, cu faună şi vegetaţie bogată. Deşi uzează de simboluri religioase şi forma arcului este prezentă, aceste covoare nu mai au nici un rol în rugăciunea rituală, religia islamică interzicînd chiar reprezentările animalelor şi mai ales ale oamenilor, în spaţiile sacre. Grădina pare să fie, în spaţiul arid în care se manifestă această cultură, întruchiparea paradisului, mai mult ca oriunde altundeva. De aici şi grija organizării şi împărţirii grădinii persane ce se aseamănă cu un covor paradisiac, creînd posibilitatea ca cele două imagini să se substituie una alteia. Covorul "de cimitir" este considerat un covor special din categoria covoarelor de rugăciune, decorat cu şiruri paralele de chiparoşi. Deşi iniţial simbolurile lui au fost interpretate drept indicii potrivit cărora covorul era folosit la rugăciunea pentru cei morţi, mai tîrziu s-a renunţat la această teorie. Ignorînd aceste ipoteze ale specialiştilor, covorul de cimitir pare un capăt al aducerilor-aminte, mai curînd în culori optimiste decît sumbre. Semnificaţia religioasă a covoarelor orientale roade cîteodată din cromatica covoarelor de rugăciune. Cu toate acestea, tensiunea culorilor nu poate fi pe deplin subminată, ci mai degrabă pare să fie starea pe care dreptunghiul pur o transmite gradual celui care îl priveşte. Nodurile turceşti sau persane cu miile, în mătase, bumbac sau lînă, din secolul al XVII-lea pînă în secolul trecut, manufacturile urbane sau rurale, simbolurile pierdute, recreate şi recîştigate, discuţiile netrebuincioase despre stricteţea islamului stau în muzeul bucureştean, cu vîrful îndreptat spre Mecca, sugerînd că pornesc de aici pe drumuri necunoscute nouă.