"Documentaristul trebuie să se apropie de cei loviţi"
- interviu cu Alexandra GULEA şi cu Thomas CIULEI - Luna trecută a avut loc la Institutul Cultural Român proiecţia filmelor de mediumetraj Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioară al Alexandrei Gulea şi Graţian de Thomas Ciulei. Cum se vede România la fiecare revenire în ţară? Mai sînt lucruri care vă surprind? Alexandra Gulea: Cu cîţiva ani în urmă, amîndoi am avut un ritm în care nu stăteam atîta vreme în România, dar, în ultimul timp, cel puţin eu stau destul aici încît să nu mai am aceeaşi obiectivitate şi distanţă pe care le aveam pe vremuri. Dar nici nu pot spune că m-am obişnuit; cu descreierarea e bine să nu te obişnuieşti niciodată. Am să spun un loc comun, dar, pentru mine, România s-a mitocanizat agresiv. Eu resimt strada, sigur, cu părţile ei de umor care s-au păstrat într-o oarecare măsură, cu partea ei cea mai evidentă care este agresivitatea şmecherilor... Au fost cîţiva ani de euforie, în care ni se părea că putem comunica, că avem cam aceleaşi vise, dar fenomenul îmbogăţirii şi obsesia banilor au primat. Pentru mine, obsesia banilor este foarte neplăcută. Ce ar trebui să facă românii din străinătate care revin în ţară? Thomas Ciulei: Una din luptele cele mai mari duse de oamenii care au trăit o lungă perioadă în străinătate şi care se întorc apoi în România este să încerce să nu devină parte din agresivitatea de aici, să nu rămînă indiferenţi la sărăcia şi la mizeria oamenilor. E lupta de a nu deveni agresiv cînd tu însuţi eşti agresat şi de a nu te închide, ca într-o nucă, ajungînd să-ţi urmăreşti doar propriul interes. De ce aţi optat pentru filmul documentar? Thomas Ciulei: Iniţial eu am făcut fotografie la New York timp de doi ani, n-am terminat studiile, după care am lucrat cam cinci ani în construcţii în Germania: am vîndut pomi de Crăciun, am împărţit prospecte, am curăţat rahat de păsări din parcări şi supermarket-uri. N-am vrut să mai primesc bani de la părinţi, am fost şi eu în faza mea de revoluţie şi am început şcoala de film la 25 de ani. Pe vremea aceea erau două, la München şi la Berlin. La şcoala din Berlin preferau oameni cu un trecut ca al meu, adică persoane care au lucrat cu oameni simpli, care aduceau cu ei o experienţă mai specială, or la 26-27 de ani ai deja un bagaj de poveşti. La secţia de film documentar de la Berlin erau foarte puţine locuri, dar Berlinul m-a refuzat şi aşa am ajuns la München. Am reuşit să fac primul film, Ca o pasăre pe gard, în 1992, pe lîngă Reşiţa, în sud-est-ul Banatului. E vorba despre un sat care, între 1990 şi 1992, s-a golit, iar filmul povesteşte despre bătrînii care aşteaptă cu bagajele făcute ca propriii copii să-şi facă o situaţie în Germania şi apoi să-i cheme şi pe ei. Filmul a trebuit făcut foarte repede. Cam aşa s-a întîmplat şi cu Graţian. Dacă nu se făcea filmul atunci, Graţian ar fi murit cîţiva ani mai tîrziu. A fost o preocupare de-a mea de a face un lucru astăzi, căci mîine nu va mai fi. Şi cu documentarul despre Lena Constante a fost aceeaşi situaţie, la fel şi cu Asta e, în situaţia în care toată Delta e concesionată, toţi au afaceri strîmbe acolo, iar un aparat de filmat prezintă acum o posibilă problemă... Au fost acuze de lipsă de patriotism şi dezinformare. Cum vă explicaţi aceste reacţii? Thomas Ciulei: Domnul Hurezeanu este un om foarte inteligent şi cred că nu ar mai scrie aşa ceva astăzi; pot numai să presupun că a făcut o greşeală. Alexandra Gulea: Filmele noastre, în general, se izbesc de acest gen de comentariu: "De ce arătaţi o Românie dezafectată?". Eu cred că acesta este rolul documentaristului să arate ce e dureros şi unde societatea este nedreaptă cu oamenii ei. Documentaristul trebuie să se apropie de cei loviţi. În ce constă munca de documentarist? Thomas Ciulei: Eu încerc să creez o scenă pe care caracterele se pot desfăşura, să povestesc istoria dinăuntru. Orice subiect, dacă îl studiezi îndeajuns, la un moment dat, îţi va da această "cheie". Graţian susţinea că este mai aproape lui Dumnezeu decît oamenilor, care cred despre el că este mai apropiat animalelor, fiindcă se transformă într-un pricolici. Dar nu conflictul este tema filmului; tema filmului este o lume înţeleasă prin ochii unui individ pe care societatea l-a plasat la marginea ei. Graţian, în schimb, se vedea ca un filosof, un om care înţelege lumea, relaţia dintre spirit şi materie, dintre pămîntesc şi cosmic. Dialogurile lui cu Dumnezeu despre moralitate, despre progresul moral "de la rău la bine" - cum zicea el - însemnau pentru mine să încerc să văd lumea prin ochii lui, să găsesc imagini care suportă acest Weltanschauung al lui Graţian. Cum s-a comportat Graţian Florea la filmări? A văzut filmul, a spus ceva? Thomas Ciulei: Am avut cu Graţian o relaţie asemănătoare cu sătenii. Eu îi aduceam lucruri, iar el nu-mi mînca aparatul de filmat. I-am refăcut casa, i-am pus alt acoperiş, şi cred că unui om la 73 ani, cu o experienţă aşa de mare în a fi respins, îi vine greu să se apropie foarte mult de o persoană. El a înţeles că, dacă îl iei în serios, poate să se deschidă şi să povestească nişte lucruri despre care nu vorbeşte cu toată lumea. A văzut filmul şi a spus că "oamenii mai au multe lucruri de învăţat de la mine". A fost dificilă munca la filmul Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioară? Alexandra Gulea: Pentru acei pacienţi, eu am fost prima persoană care se interesa de ei pe termen lung. Ei între ei deja nu-şi mai puteau asculta poveştile. Am avut cu ei, şi eu şi întreaga echipă, o legătură foarte profundă. Faptul că apăreau într-un film a fost o recunoaştere. Întîmplarea a făcut că directoarea azilului a sabotat turnajul. A încercat prin cele mai sinistre metode securiste să monteze pacienţii împotriva noastră. Oamenii din spital au simţit imediat ce este drept şi s-au alăturat filmului. Au fost chinuiţi, adormiţi, tocmai pentru a-i descuraja să filmeze. Sper ca într-o zi să ajungă să vadă filmul. De ce nu l-au văzut încă? Alexandra Gulea: Nu ne-au mai dat voie să-i vedem. Thomas Ciulei: Noi am trecut o dată cu maşina pe acolo, ne-am oprit în faţa intrării, pacienţii ne-au văzut şi s-au îndreptat spre noi, dar conducerea a pus gardienii să-i bage imediat în clădire. Directoarea avea afaceri acolo, cu cît avea mai mulţi pacienţi, banii ei se înmulţeau. Cîştiga şi din mîncarea oferită bolnavilor. Deşi noi am fost interesaţi doar de pacienţi, prezenţa noastră era un pericol pentru ea. Ce părere aveţi de postul TVR Cultural? Alexandra Gulea: Mă tem că nu există consumatori de cultură în România. TVR Cultural mi se pare un post greoi. Realitatea TV se vrea un post mai obiectiv, dar, la noi, şi în tot spaţiul acesta balcanic uşor retardat, oamenii care fac parte dintr-o societate săracă nu îşi permit să fie preocupaţi de artă. Ei au probleme cu pîinea de mîine. Am crezut că românii vor să ştie ce se întîmplă în ţara lor, dar văd că nu au disponibilitate pentru asta. Thomas Ciulei: Aceste programe culturale trebuie totuşi oferite. E clar că asta costă bani, iar cultura în România are un buget foarte mic. Institutul Cultural Român are acum un buget bun şi ştiu mulţi artişti care apreciază asta. E bine că există un institut de acest gen, dar ar trebui să fie mai multe. În general, în România credem că totul ţine de un singur loc, de un singur om. Nu există descentralizare, iar la Centrul Naţional al Cinematografiei este la fel. Eu, dacă nu am finanţare de la CNC, pierd posibilitatea de a obţine alte surse pe care tot ei le controlează. Acesta e un model prost fiindcă îngrădeşte opţiunile artiştilor de a găsi fonduri pentru proiectele lor. Ce vei face cu banii primiţi anul trecut de la CNC? Thomas Ciulei: Voi face un film despre Basarabia, plecarea oamenilor şi pierderea identităţii acestei ţări. Cu toate că am cîştigat acest proiect, la decizia finală au fost voci care au spus că "Ciulei ăsta vede lucrurile foarte negru, e foarte pesimist!". Şi a fost un juriu destul de imparţial, un mare pas înainte faţă de cele de pe vremea PSD-ului. Despre ce este vorba în următorul dvs. film? Alexandra Gulea: Despre muzicienii ţigani din România. Încă nu l-am terminat şi, din superstiţie, nu vreau să vorbesc mai mult. Visez şi la un film despre puşcăriile din România. Veţi participa la Festivalul Astra de la Sibiu? Thomas Ciulei: Nu avem producţii noi, dar am vorbit cu domnul Budrală să trimit filmul Ca o pasăre pe gard , care nu a fost deloc văzut aici. Alexandra Gulea: Eu am avut experienţe foarte proaste care m-au descurajat să mai fac ceva. Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioară a avut premieră la Rotterdam, apoi a fost la Cinéma du Réel, a fost premiat în Franţa şi Germania, dar aici n-am fost chemată. La Festivalul "Anonimul" filmul a fost refuzat. Se pare că acolo se merge pe o imagine bucolică şi pe şpriţuri şi un aşa film ar fi stricat o seară celor care se duc să se distreze acolo. Nu m-a contactat nici un festival, aşa că am considerat acest film îngropat pentru România. Thomas Ciulei: Nici televiziunile nu par interesate. Şi aici mă refer atît la filmele Alexandrei, cît şi la filmele mele. E o problemă. Se pare că nimeni nu se interesează de aceste produse. Cum arată un devorator de film documentar în Europa anului 2006? Thomas Ciulei: Eu aş vrea să văd filme personale, nu simple reportaje. Am lucrat mereu cu oameni care au punctul lor personal de vedere. Documentare de genul When we were kings, despre lupta între Muhammad Ali şi George Foreman în Zair, filmul lui Leon Gast, sau The Weeping Camel , regizat de colega Alexandrei, Byamasuren Davaa, şi de Luigi Falorini, merg în toată lumea. Filme cu un interes geografic mai restrîns nu au acelaşi succes. Aş vrea ca spectatorii să spună "azi vreau să văd un film documentar la cinema". Roxana CĂLINESCU Alexandra Gulea este absolventă a Şcolii Naţionale Superioare de Arte Frumoase din Paris (1997) şi a studiat filmul documentar la Münich Film School (1999). Dumnezeu la saxofon, Dracu la vioară (45'), realizat în 2004, prezintă momente dintr-o instituţie psihiatrică românească. Documentarul a fost distins cu Premiul Special al Juriului (Berlin, 2004), acordat de Ministerul Federal al Culturii şi Media din Germania. Filmografia sa mai cuprinde producţiile Anonimul (2000) şi Hacker (2003). Thomas Ciulei a urmat studii de Cinematografie la München şi la New York. Produs în 1995, Graţian îl are ca personaj pe Graţian Florea, despre care consătenii din Izbuc (Bihor) cred că este pricolici. Scurtmetrajul a fost distins cu Premiul Criticilor Germani (Duisburger Filmweek, 1995), Menţiunea Joris Ivens (Cinéma du Réel, Paris, 1996), Premiul Oraşului München (1996), Premiul pentru interpretare creativă a unui mit (Estonia, 1996) şi a fost difuzat de posturile Arte, ZDF, 3SAT, TVR. Printre filmele sale se numără Nebunia capetelor (Premiul pentru Artă Contemporană al Fundaţiei Soros, 1998) şi Asta e (Măslina de Aur la Kalamata International Documentary Festival, Marele Premiu al Juriului, Belfort, Marele Premiu al Juriului, IBC Amsterdam, 2001 ş.a.).
