Carte nouă la Humanitas: „Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia” de Sabina Fati
Vă prezentăm un fragment din Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia de Sabina Fati, carte apărută de curînd la Editura Humanitas, în Colecția Memorii/Jurnale. Volum cu fotografiile autoarei.
„Foarte puțini autori au reușit să creeze un gen nou într-o cultură. Cu trei cărți de călătorii, izvorîte din același proiect și alcătuind deja o operă.
Cum poate fi definit în cîteva cuvinte proiectul Sabinei Fati? Călătoria ca jurnalistă – neapărat de una singură – în lumi nebătute de alții. Călătorii cu risc, cît mai departe spre Est, acolo unde lumea nu se duce niciodată în vacanță și unde mentalitățile «lor» sînt în răspăr cu ale «noastre». Și unde geografia, istoria și politica s-au împletit în așa fel încît au pus pe lume chipuri nebănuite ale umanului.
Cu ce anume se pleacă în astfel de călătorii? Niciodată cu mai mult decît un rucsac, cîntărind cam cît jumătate din greutatea celei care-l cară. Totdeauna cu multă nebunie, cu patima de a împărtăși, cu foarte multe cărți citite, cu priceperea de a împleti reportajul cu analiza și evocarea cu scrisul de mare clasă, cu teribile incursiuni în trecut, cu aventuri de tot soiul, mai cu seamă la granițe! Iar, la întoarcere, pe Sabina Fati o întîmpinăm uimiți și bucuroși că, după ce a traversat Kurdistanul, Irakul (federal!), Anatolia și Armenia, a reușit, și de data asta, să revină acasă.“ (Gabriel Liiceanu)
„În anul 2021, în mijlocul verii, am pornit pe drumul făcut de cei zece mii de mercenari greci în 401 î.Hr. și descris de Xenofon în Anabasis, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lîngă noi, cît de utile au fost intervențiile Vestului în Est și pînă unde își poate extinde Europa frontierele.
Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice și economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini ca și cele din zilele noastre, pericolele, fricile și năzuințele oamenilor de azi sînt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.
În toată această regiune, tragediile nu se termină niciodată, lupta pentru putere pare perpetuă, pentru fiecare bucată de pămînt s-a vărsat sînge, totul a fost disputat la infinit. Cînd armele tac, liniștea devine la fel de dureroasă sub pulpanele autocraților…“ (Sabina Fati)
Jurnalista Sabina Fati este cunoscută pentru analizele şi editorialele ei pe teme politice, diplomatice şi din sfera relaţiilor internaţionale. Este corespondenta Radio Free Europe/Radio Liberty la Bucureşti şi redactor-şef adjunct al Revistei 22. A urmat cursuri de ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. Din 2008 pînă în 2015 a fost visiting professor la Universitatea Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării. Volume publicate: Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia, Humanitas, 2022, Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time, Humanitas, 2016, Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15 000 km, 2 500 de ani de istorie, Humanitas, Bucureşti, 2015; Transilvania, o provincie în căutarea unui centru. Centru şi periferie în discursul elitelor politice din Transilvania, 1892–1918, 2007. A participat cu analize în mai multe volume colective.
Călătorie pe urmele conflictelor de lîngă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia
(fragment)
PE DRUMUL DINTRE BAGDAD ȘI MOSUL sentimentul bunelor auspicii nu durează mult. În toamna anului 2021, pe această șosea numită de unii „drumul morţii“, punctele de control se succedă la mai puţin de zece minute. Stau pe bancheta din spate a unui Opel Vectra între o femeie care poartă hijab negru și soţul ei cu mustaţă aproape blondă, care are un pistol înghesuit în blugii stramţi, iar în faţă, lîngă șofer, e un bărbat înalt și aproape obez. Nu mai există de mult autobuze interurbane în Irak, ci doar un fel de taxiuri pe care oamenii le împart și le plătesc în comun. Opelul înaintează încet, ca într-o cursă cu obstacole printre barierele soldaţilor bine înarmaţi, care fac verificări mai mult sau mai puţin amănunţite. Cu cît ne apropiem de Mosul, cu atît militarii sînt mai conștiincioși, fiindcă în satele din jur sînt încă ascunși militanţi activi ai Statului Islamic, iar atentatele lor fac victime săptămanal.
Cînd la orizont deșertul părea să se termine brusc în munţii golași din apropierea Mosulului, mașina s-a oprit în faţa barierei și un bărbat tanăr, cu șapcă neagră, ne-a cerut actele.
Un gest de rutină la punctele de control de-a lungul șoselei Bagdad–Mosul.
Irakienii din mașină și-au scos buletinele, iar eu pașaportul. Soldatul a luat cele cinci acte și a plecat cu ele spre mașina 4x4 de langă barieră. S-a întors repede cu ele, le-a împărţit celorlalţi din mașină, dar pe mine m-a ignorat, în schimb i-a dat instrucţiuni șoferului. Pe urmă, a deschis portiera și mi-a făcut semn cu capul să cobor, cerîndu-le celorlalţi să-mi traducă, în cazul în care n-am înţeles. Între timp, șoferul s-a dus la portbagaj și mi-a aruncat rucsacul jos, ascultînd pesemne de ordinul militarului, apoi s-a întors în mașină, a accelerat încetișor și m-a abandonat acolo. Întreb ce s-a întamplat, de ce m-a dat jos, cu ce-am greșit? Nu-mi răspunde nimeni.
Încep să am contracţii violente în stomac, de frică și de indignare. Un militar cu barbă căruntă, sprijinit într-un pistol-mitralieră, fumează relaxat, măsurîndu-mă de sus pînă jos, alţi doi controlează pe sensul celălalt, dar nu mai opresc mașinile obligate oricum să încetinească atunci cînd trec prin aceste puncte de verificare, ci doar mă fixează de departe. Au tricouri negre, dar nu poartă bocanci militari, ci adidași diferiţi. Șoseaua e destul de pustie, și tînărul pirpiriu care m-a dat jos din mașină mă îndrumă, aproape politicos, spre camioneta din apropiere.
Nu vreau să mă mișc, mă răstesc la el, îmi cer pașaportul înapoi, aproape că bat din picior, dar nu mă ia în seamă. Încerc să mă opun, ce-o să facă, mă gîndesc, o să mă ia pe sus, ca grănicerul de la frontiera cu Siria? Mă străduiesc să-mi vin în fire, în fond nu vor putea să mă ţină acolo prea mult. Ce-ar putea face cu mine?
Cît vezi cu ochii de-o parte și de alta a șoselei e doar deșert. Mașinile sînt rare, și camioane aproape că n-am văzut. În jur e pustiu. Mi se face brusc foarte cald de enervare și de neputinţă. Îmi culeg rucsacul din praf și mi-l pun cu greu în spate. Soldatul în negru mă împinge spre SUV-ul aflat la cîţiva pași și, drept pedeapsă pentru opoziţia mea, îmi strînge mîna stîngă de deasupra cotului în palma lui transpirată. Mă clatin din cauza rucsacului, dar nu mai opun rezistenţă, cel puţin așa sper să nu mai pună mîna pe mine. Apuc să văd că are unghiile murdare și palmele disproporţionat de mari faţă de restul corpului. Arma i se bălăbăne pe umărul îngust gata să cadă. În Irak, peste tot, sînt oameni înarmaţi pînă în dinţi. Te obișnuiești să-i vezi la fiecare colţ de stradă, la intrarea în hotelul unde ești cazat sau în faţa magazinelor mai mari, dar nu te aștepţi să stai în intimitatea lor. Militarul firav mă înghiontește cu mana spre Toyota bej, îmi deschide portiera și vrea să mă oblige să urc. Îi fac semn că nu încap cu ditamai rucsacul. Mi-l smulge brutal și îl pune apăsat pe jos. Îmi mut gîndul de la ce mi se întîmplă mie la ce s-ar putea întîmpla cu bietul meu computer dacă mai suferă multe șocuri.
Urc în dreapta șoferului și înăuntru dau de un bărbat cu eșarfă ecosez negru cu alb pusă pe cap, dar nu ca orice turban purtat de bărbaţii tradiţionaliști din zonă, ci mai degrabă în stilul hippy. E masiv și se uită la mine ca la ceva care-l deranjează, cum ar fi o insectă. Probabil că are un grad mai mare decît ceilalţi, dar toţi poartă tricouri negre, fără nici un fel de însemne, pantaloni negri și adidași, ca și cum ar fi parte a unui război hibrid și nu trebuie să se afle de partea cui luptă. Răman singură cu el în mașină. Înăuntru miroase a tutun stătut și a transpiraţie.
Întreb unde mi-e pașaportul și, fără să-mi răspundă, îmi întinde o ţigară. Nu vreau să o iau, dar îmi imaginez că pot trage de timp cată vreme fumez cu el și-l pot convinge că sînt inofensivă.
Are păr pe dosul palmelor și între degete îi atarnă o ţigară subţire. Mă uit la el mai mult cu spaimă decît curioasă. Îmi sare în ochi fără să vreau că sînt îmbrăcată la fel ca el. Am pantaloni negri cu buzunare laterale, tricou negru, încălţări de aceeași culoare, șapcă neagră. Nu e atît un stil, cît mai degrabă o modalitate de a trece neobservată într-o lume pe care nu o cunosc. Pentru militarul de la volan, totul e suspect. Iau ţigara subţire, în vreme ce el își apropie gura mare de mine și mă întreabă cu o voce lătrată ce caut acolo și cu cine trebuie să mă întîlnesc. Respiraţia lui lasă un damf de usturoi, de prăjeală și de tutun. Vorbește cursiv și vrea să mă ia cu binișorul, dar își pierde repede răbdarea și își întinde agresiv braţul drept peste umerii mei, mă trage spre el și își apropie capul cu fălci mari de mamifer carnivor pînă și-l lipește de al meu.
Condiţia mea de femeie m-a pus uneori în situaţii dificile, pe care aș vrea să le uit, în care n-am putut riposta, în care am văzut lumina violacee a crepusculului de pe o șosea pustie aflată în mijlocul deșertului, în care senzaţia de criptă întunecoasă fără ieșire devine permanentă. Această condiţie mi-a limitat, poate, accesul în anumite zone, unde războinicii caută prăzi ușoare. În tot acest spaţiu care cuprinde Anatolia și fosta Mesopotamie cultura macho e încurajată de stat, și bărbaţii au fost adesea obligaţi de tradiţie și politică să aleagă între posibilitatea de a deveni eroi sau victime. Hărţuiala cotidiană nu e niciodată nevinovată, dar adesea tinzi să o ignori, o clasifici ca nepericuloasă și te strecori mai departe, încercînd să nu ieși în evidenţă.
Există însă grade ale acestor hărţuieli, greu de suportat și imposibil de acceptat, dar pe care nu le poţi evita, fiindcă să fii femeie, străină și singură e uneori destul de dificil în acest patrulater format de Mediterana, Marea Neagră, Golful Persic și Marea Caspică.
ERBIL
Cum au devenit femeile kurde egale ale bărbaţilor: cu pistolul-mitralieră
La 30 august 2016, Asia Antar murea la 18 ani cu mîna pe mitralieră, trăgînd în membrii Statului Islamic, pentru a le distrage atenţia de la celelalte femei implicate în atacul ce avea loc în apropiere de Alep, la Manbij, un oraș care se afla în mîinile fundamentaliștilor. Asia a intrat în miliţia kurdă la 15 ani, după ce familia o obligase să se mărite cu un bărbat care avea aproape dublul vîrstei ei. „Cei care au scris despre această eroină au fost dezinteresaţi de viaţa ei chinuită și de idealurile ei“, îmi povestește Hevy Mahmud în cafeneaua unui hotel de la marginea Erbilului, unde lucrează un văr de-al ei care ne și ajută cu traducerea. Hevy are 27 de ani, poartă eșarfă pe cap și, privind-o cum stă pe scaun, cu umerii lăsaţi și corpul adunat, ca o femeie bătrînă sau, poate, doar foarte obosită, n-ai zice că a luptat cu arma în mînă aproape zece ani. Despre Asia Antar a adus vorba crezînd că toată lumea a auzit de ea, fiindcă atunci cînd s-a prăpădit presa occidentală a pus-o pe prima pagină cu titluri de tipul „Angelina Jolie a kurzilor a fost omorîtă“. I s-a spus așa pentru că un fotograf o imortalizase cu un an înainte și pusese o explicaţie de acest fel atunci cînd i-a publicat imaginea: o tînără brunetă, cu ochii mari, cu o coadă împletită, îmbrăcată în costum de camuflaj, cu ghete de munte și cu pistolul-mitralieră atîrnat de umăr, zîmbind mîndră de ea și de viaţa ei. Hevy Mahmud, cu faţa ei arsă de soarele verii și bătută de vînturile iernii, îmi spune că nu așa se așteaptă ele, femeile kurde care luptă cu arma în mînă, să fie tratate de lumea occidentală. Nu știe exact povestea Asiei, dar bănuiește că seamănă cu a ei: „Fetele kurde pleacă adesea la război ca să scape de bărbatul cu care au fost forţate să se căsătorească, fug pur și simplu de o viaţă de sclavă în familia soţului, fug și nu mai vor să se întoarcă în satul lor, în familia lor, la viaţa lor de dinainte, pentru că viaţa grea de soldat nu este nici pe departe la fel de grea ca cea de acasă“.
Hevy e de lîngă Qamishli și acum stă pentru o vreme la Erbil. Îmi povestește despre cum părinţii au dat-o la școală doar cît să înveţe să scrie și să citească, pentru că doar fraţii ei meritau să fie educaţi. Cum au măritat-o pe la 14 ani cu un bărbat gras cu mustaţă, care a violat-o din prima noapte, cum a transformat-o soacra ei în servitoarea întregii familii și cum a bătut-o bărbatul cel gras cînd a început să opună rezistenţă. Cum într-o zi a fugit pînă acasă, la părinţii ei, dar n-au vrut s-o primească pentru că le-ar fi fost rușine să aibă o fată divorţată.
La doi ani de la căsătorie, a născut o fetiţă, ceea ce i-a făcut viaţa și mai grea, fiindcă „toţi își doresc băieţi și consideră că nașterea unei fete e cu ghinion“. A doua zi după ce a născut a fost bătută, a făcut o hemoragie, a leșinat și au lăsat-o să zacă în propriul sînge, în vreme ce copila urla de foame, fără ca nimeni s-o bage în seamă. Cînd și-a venit în fire, s-a tîrît pînă la nou-născut, dar laptele îi secase. Era iarnă, camera era neîncălzită, ea avea febră. Nu știe cît a zăcut, copila a încercat să sugă, dar nu avea ce, iar mama nu se putea ridica. Își aduce aminte doar cum ţinea fetiţa lipită de ea, ca să nu i se întîmple ceva. După o vreme, a venit soţul ei și, cînd a văzut-o pe jos, a început să urle la ea, dar, în același timp, s-a speriat cînd a observat că nu se mișcă. A chemat un vecin cu mașina și au dus-o la spital, a stat acolo două săptămîni, fetiţa s-a prăpădit, dar ea a scăpat. În spital, a aflat despre femeile kurde care luptă cu Statul Islamic, cu turcii, cu trupele lui Assad, cu toţi inamicii kurzilor. Era în 2013. S-a hotărît pe loc să meargă la luptă, dar nu din patriotism, fiindcă nu se gîndise pînă atunci la lucruri de acest fel, ci doar fiindcă nu avea unde să se întoarcă și nu avea nimic de pierdut. Copilul îi murise și nu mai avea nici un sens pe lumea asta. Așa că toate organizaţiile occidentale care acuză formaţiunile militare ale kurzilor că primesc copii în rîndurile lor nu știu că acești copii, aceste copile sînt de fapt salvate atunci cînd li se dă arma în mînă, cînd află că pe lume există și o altfel de viaţă în afara unor bărbaţi tiranici. „Mă deranjează tot ce-mi amintește de viaţa mea de dinainte“, îmi spune Hevy, „pentru că trăiam fără să știu că am aceleași drepturi ca orice bărbat, fără să știu că pot să mă revolt, că femeile sînt la fel de puternice și de deștepte ca ei“: „La început am fost doar o fugară, dar am înţeles repede că batalioanele de femei au un rol mult mai important și că lupta noastră nu este doar împotriva inamicilor, ci și pentru schimbarea vieţii kurdelor“.
